PSALMUL 142 – Un psalm al lui David; când fiul său îl urmărea.
Referirea este la Abesalom, fiul lui David; prezentă doar în Septuaginta. Psalmul reprezintă „plângerea celui sărman şi prigonit, care aşteaptă mântuirea de la Dumnezeu. Al şaptelea psalm de pocăinţă”[1].
1: Doamne, auzi rugăciunea mea,
întru adevărul Tău ascultă-mi cererea,
întru dreptatea Ta auzi-mă!
2: Şi să nu intri la judecată cu robul Tău,
că-n faţa Ta nimeni din cei vii nu va fi drept.
Nu va fi drept sau „nu se va îndreptăţi: nimeni nu se poate face pe sine drept, nimeni nu-şi poate câştiga mântuirea; aceasta e darul iubirii lui Dumnezeu (cf. Romani 3, 20 sq.; Galateni 2, 16)”[2].
„Tu, Cel bogat în îndurări şi iubitor de oameni prin fire, să nu intri la judecată cu mine, robul Tău! Căci ce voi putea spune eu, care sunt păcat? Ce voi zice cumva eu, cel osândit, care din pântecul maicii mele am greşit fără măsură şi până acum sunt nesimţit faţă de sufletul Tău mare, care de zeci de mii de ori am fost târât în adâncul iadului şi am fost tras afară de acolo de bunătatea Ta dumnezeiască, care mi-am întinat mădularele sufletului şi trupului meu ca nimeni altul dintre cei aflaţi în viaţă, eu, îndrăgostitul nebun şi neruşinat de plăceri, ticălos şi viclean prin răutatea sufletului, care n-am păzit în întregime nici măcar o singură poruncă, Hristoase? Ce-ţi voi răspunde? Ce-ţi voi spune?”[3].
3: Că vrăjmaşul mi-a prigonit sufletul,
cu tălpile calcă pe viaţa mea;
aşezatu-m-a în întuneric ca pe morţii cei din veac,
4: şi s-a mâhnit întru mine duhul meu,
întru mine inima mi s-a tulburat.
S-a mâhnit întru mine duhul meu: SEP 4 traduce: Ostenit-a în mine duhul meu; „ostenit-a: gr. ακηδιάω, a-şi pierde puterile, a fi sfârşit, a fi cuprins de angoasă. Augustin trimite la Matei 26,38 (Întristat e sufletul Meu până la moarte…)”[4].
„Adică: n-a ieşit la iveală supărarea mea, ci s-a potolit ca un val care se sparge de ţărmuri. Linişteşte-ţi inima mânioasă şi înfuriată! Pasiunile să se ruşineze la apariţia judecăţii tale, ca şi obrăznicia copiilor la apariţia unui bărbat venerabil”[5].
5: Adusu-mi-am aminte de zilele de odinioară,
la toate lucrurile Tale am cugetat,
la faptele mâinilor Tale am gândit.
Zilele de odinioară: SEP 4 a tradus prin: zilele de demult: „pentru Grigore cel Mare, e vorba de zilele din Paradis, înainte de căderea omului”[6].
6: Spre Tine mi-am întins mâinile;
sufletul meu era însetat după Tine ca un pământ fără apă.
„Mi-am întins mâinile: Ioan Gură de Aur atrage atenţia că διεπέτασα, literal: mi-am desfăşurat în afară, sugerează un mare elan, ca şi cum omul ar voi să iasă din trup pentru a alerga spre Dumnezeu”[7].
7: Degrab auzi-mă, Doamne,
duhul meu a slăbit;
să nu-Ţi întorci faţa de la mine,
ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă.
8: Fă să aud dimineaţa mila Ta,
că în Tine mi-am pus nădejdea.
Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge,
că la Tine mi-am ridicat sufletul.
„Dimineaţa: pentru Grigore cel Mare, este ziua fără apus, învierea viitoare, când Se va arăta Hristos, Viaţa noastră (Coloseni 3, 4). Aceeaşi idee la Atanasie, Ilarie, Augustin”[8].
9: Scapă-mă de vrăjmaşii mei, Doamne,
că la Tine am alergat să scap.
10: Învaţă-mă să fac voia Ta,
că Tu eşti Dumnezeul meu.
Duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptăţii.
Dreapta socoteală ne fereşte de căderi; dar aceasta nu o vom dobândi fără ajutorul dumnezeiesc.
11: De dragul numelui Tău, Doamne, mă vei via;
întru dreptatea Ta îmi vei scoate sufletul din necaz
12: şi întru mila Ta îi vei stârpi pe vrăjmaşii mei
şi-i vei nimici pe toţi cei ce-mi necăjesc sufletul,
că eu sunt robul Tău.
Mântuirea, răsplăţile drepţilor, osânda vrăjmaşilor Domnului.
[1] SEP 4/I, p. 334
[2] SEP 4/I, p. 334
[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXV
[4] SEP 4/I, p. 334
[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, X, 5
[6] SEP 4/I, p. 334
[7] SEP 4/I, p. 334
[8] SEP 4/I, p. 335
Ana Usca 
Comentarii recente