Pr. Ioan Sorin Usca/ Prof. Ioan Traia
Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi
XIII. Psalmii
Comentarii la Cartea Psalmilor
Introducere La Cartea Psalmilor
Un loc aparte în Sfânta Scriptură îl deţine Cartea Psalmilor, dacă ar fi să-i socotim doar popularitatea de care se bucură în rândul credincioşilor, creştini ori mozaici. În plus, Psalmii răspund tuturor nevoilor sufletului credinciosului şi sunt pavăză împotriva năvălirilor vrăjmaşe. Cartea Psalmilor e o colecţie de 150 de poeme, destinate a fi cântate de către credincioşi. Cartea conţine psalmi dogmatici, de adorare, de pocăinţă, de cuprins moral, cu conţinut istoric, liturgici, psalmi ai treptelor (explicaţia se va da la locul cuvenit) şi, ca o încoronare, psalmii mesianici.
Cei mai mulţi Psalmi sunt alcătuiţi de către regele David, dar sunt şi alţi autori, precum Asaf, fiii lui Core, Heman, Etan Ezrahitul, Agheu, Zaharia, Moise, Solomon, după cum alţi Psalmi aparţin unor autori rămaşi anonimi. Unitatea Cărţii e dată însă de Acelaşi Duh Sfânt Care a insuflat scrierea acestor poeme.
Biblia Hebraica numeşte cartea Tehilim[1] (= laude); Septuaginta o numeşte Psalmi[2], de la cuvântul grecesc psaltirion, ce desemna iniţial un instrument muzical cu coarde, asemănător harpei, apoi o cântare acompaniată cu acest instrument; Biblia Sacra Vulgata intitulează cartea Liber Psalmorum, operând o dublă traducere, atât după Septuaginta, cât şi după Textul Ebraic. Numărul Psalmilor este de 150, la care se adaugă, în afara numărului, un Psalm necanonic, deşi alcătuit de regele David. Diferenţele de numerotare între feluritele ediţii vor fi explicate, pe scurt, în text, dar, de multe ori, acordul îl vom face în mod tacit.
Datorită dimensiunii Cărţii Psalmilor, vom căuta să fim, atât în introducerea de faţă, cât şi în Comentariul propriu-zis, cât mai concişi, axându-ne aproape exclusiv pe tâlcuirile patristice, acesta fiind şi scopul nostru predilect, pentru celelalte precizări urmând a ne baza pe notele alcătuite de Bartolomeu Valeriu Anania la ediţia Scripturii diortosită de Înalt Prea Sfinţia Sa. Dat fiind şi conţinutul special al Cărţii Psalmilor, aproape vom ignora referinţele cu caracter istoric sau geografic, uzând doar de unele schiţări acolo unde sensul mistic ar rămâne altfel dificil de înţeles. În ce ne priveşte, intervenţiile noastre se doresc dintru început a fi discrete şi cât mai succinte. Din acelaşi motiv, nu vom face prea multe precizări nici asupra altor texte biblice folosite; ca regulă generală, traducătorii români au preferat, până acum, Sfânta Scriptură din 1914, Ediţia Sinodală, dar pot apărea şi alte versiuni. Acordul între numerotarea Psalmilor şi a versetelor din Ediţia Anania şi textele patristice l-am realizat în mod tacit, diferenţele fiind uneori considerabile. Cititorii care vor merge la cărţile indicate în Bibliografie sunt rugaţi să ţină seamă de acest amănunt.
Recomandăm tot aici spre lectură volumul al XI-lea din Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, Liber Psalmorum[3], în special studiul introductiv semnat de Al. Andriescu. În ce ne priveşte, din motive de spaţiu, am apelat în mai mică măsură la această lucrare care ne-a oferit, totuşi, detalii tehnice deosebit de interesante, îndeosebi la cuvintele introductive ale Psalmilor.
Subliniem şi preţioasele comentarii din Septuaginta 4[4], de care ne-am folosit masiv, în special de referirile la lucrări patristice de care nu dispunem.
Ţinem să mai atragem atenţia că tâlcuirile patristice vor trece, uneori aproape deconcertant, de la aspecte morale la aspecte dogmatice ori mistice, solicitând astfel un efort suplimentar şi o atenţie trează, cu atât mai mult cu cât, uneori, acelaşi verset poate fi abordat din diferite puncte de vedere. Ca şi în celelalte scrieri ale Vechiului Testament, şi în Cartea Psalmilor personajul central este Mântuitorul Hristos, de data aceasta în mod mai puţin acoperit decât în cărţile istorice. Fie ca harul Său să ne călăuzească în înţelegerea acestei frumoase, dar dificile, cărţi!
Comentarii la Cartea Psalmilor
Psalmul 1
„Psalmul abordează paralela dintre omul credincios şi cel nelegiuit, ce anume i se întâmplă sau i se poate întâmpla fiecărui om din cele două categorii. Comentatorii îl consideră drept o introducere la întreaga Carte a Psalmilor”[5].
„Psalmul face parte din categoria didactică şi conţine: 1. formula tipică de introducere, printr-un text de felicitare, 2. termeni şi concepţii din literatura sapienţială, 3. o terminologie tipică şi pentru mentalitatea psalmilor din Tora”[6]. „Acest psalm – adăugat ulterior Psaltirii – este, în general, considerat ca un fel de introducere a întregii cărţi. Un timp nu a fost numărat aparte, fiind redat împreună cu Psalmul 2. Caracterul său didactic, nu psalmodic, îl deosebeşte de toţi ceilalţi”[7].
„Tema celor două căi, între care omul este liber să aleagă, e clasică în Biblie – cf. Deuteronom 30, 15.19; Ieremia 21, 8; Proverbe 1, 10-15; 4, 18-19. Calea vieţii constă în a-L iubi pe Dumnezeu şi a-I împlini poruncile (cf. Deuteronom 30, 16). După tradiţie, primii doi psalmi formau unul singur, ca introducere la întreaga Psaltire: în Fapte 13, 33 (în unele manuscrise), Psalmul 2, 7 e citat cu menţiunea: după cum e scris în Psalmul întâi; aceeaşi informaţie apare în Talmudul Babilonian (Berakoth 9b, 10a) şi la Iustin (Apol. 1, 40): Psalmul 1 descrie calea celui drept, iar Psalmul 2 arată biruinţa acestuia. Eusebiu al Cezareii spune că Psalmul 2 îl completează pe cel dintâi: nu e de ajuns ca omul să se îndepărteze de păcat şi să cugete la Legea lui Dumnezeu, ci trebuie să I se încredinţeze lui Hristos şi să intre în moştenirea Lui. ♦ Despre cele două căi, temă universală, prezentă şi în mitul păgân al lui Heracles, cf. în special Didahia (sfârşitul sec. I d. Hr.) şi Păstorul lui Hermas (sec. al II-lea d. Hr.)”[8].
1: Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioşilor
şi cu păcătoşii-n cale nu a stat
şi pe scaunul ucigaşilor n-a şezut;
„Deşi psalmistul foloseşte cuvântul bărbat, Sfântul Vasile cel Mare, comentând textul, precizează că virtutea este aceeaşi, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, şi că aceasta din urmă este subînţeleasă, ca fiind parte din una şi aceeaşi natură umană. De notat acum scara ascendentă a acestor trei stihuri ale versetului, prin treptele celor trei verbe în asociere cu trei categorii de oameni: 1) Necredinciosul (aseves) este un termen generic: cel fără Dumnezeu şi, ca atare, lipsit de evlavie şi de orice sentiment religios; a nu umbla în sfatul necredincioşilor înseamnă a nu te lua după părerile sau după orientările lor, a nu te lăsa influenţat de ei. 2) Păcătosul este un termen specific: cel ce perseverează în păcat şi-l practică întocmai ca un profesionist; literal: şi în calea păcătoşilor nu a stat, dar în limba română a sta în calea cuiva înseamnă a încerca să-l opreşti, de unde trebuinţa tâlmăcitorului de a apela la funcţia genitivului instrumental; mai mult, dacă în primul stih e vorba de o singură direcţie a mişcării, aici structura gramaticală sugerează două direcţii opuse, ceea ce ar însemna: fericit e omul care, întâlnindu-se în cale cu păcătoşii, nu s-a oprit, n-a intrat în vorbă cu ei, ci a trecut pe alături, văzându-şi de drumul său propriu. 3) Ucigaşul traduce termenul grecesc limos, al cărui sens generic este acela de plagă nimicitoare, prăpăd, dezastru. (Textul Masoretic foloseşte cuvântul batjocoritor = cel ce ia în derâdere cele sfinte, ca şi pe cei ce cred în ele). A şedea pe scaunul ucigaşilor (pierzătorilor, nimicitorilor) înseamnă a te stabili în tagma lor şi, într-un fel, a le fi urmaş: un asemenea om e foarte aproape de prăbuşirea în neant”[9]. Alte nuanţe ale aceloraşi: „Jilţul celor hulitori (în latină: cathedra pestilentiae) reprezintă locul de propagare a doctrinei rele, corupte, de către cei îngâmfaţi sau batjocoritori (Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare). – Termenul necuraţi (vinovaţi) designează, în originalul ebraic, pe cei dovediţi în culpă: ca iudei necredincioşi, ca cei de altă credinţă, ca duşmani ai poporului ales. Există o gradaţie, indicată de [Fer.] Augustin şi Sf. Ambrozie: de la necuraţi la păcătoşi, apoi la hulitori, ca şi de la a mers, la s-a oprit, şi apoi a şezut. [Ş. A. D. a] preferat, faţă de ucigaşi, termenul mai blând, dar mai exact, de hulitori: e vorba de cei ce iau în derâdere dreapta credinţă, suferind de păcatul trufiei”[10]. Tot despre acestea: „Fericit…: exprimarea ţine de limbajul cultic – genul literar al macarismelor (cf. şi Psalmi 2, 12; 32, 1-2; 41, 2; 94, 12 etc.) cu un conţinut mai marcat teologic decât fericirile din limbajul sapienţial – cf. Proverbe 3, 13; Iov 5, 17; Ecclesiast 10, 17 etc. (cf. Ravasi[11], I, p. 73). ♦ nelegiuiţi… păcătoşi… ucigaşi: terminologia pentru păcătoşi în Textul Masoretic: reşaim, răuvoitori faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni; hatta’im, păcătoşi; leţim, batjocoritori, care nu au nimic sfânt (poate şi defăimători) este redată în Septuaginta prin ασεβεις, αμαρτωλοί, λοιμοί (literal: aducători de molimă ucigătoare; unii traduc chiar cu ciumaţi). ♦ n-a umblat… n-a adăstat… nu s-a aşezat: aceste trei verbe descriu laolaltă totalitatea vieţii, explicitând calea (cf. Ravasi, I, p. 78). ♦ pe scaunul ucigaşilor nu s-a aşezat: Vasile cel Mare îi identifică pe λοιμοί cu lucrătorii fărădelegii: idealul este să nu te molipseşti de la ei, dar, dacă totuşi ţi s-a întâmplat, să nu te aşezi/adăstezi, să nu rămâi în această stare”[12].
Prin bărbat putem înţelege şi mintea văzătoare de Dumnezeu: „Locul minţii este statornicirea ei fermă în virtute şi în trezvie. Căci este o statornicire şi în virtute, şi în păcat”[13]. Către această statornicire trebuie să tindem începând chiar de acum: „A venit vremea să te ridici, ai avut destulă vreme şi (parte) de îndelungă răbdare, e vremea să te vindeci, vremea să te îndrepţi. Ai alunecat? Trezeşte-te! Ai păcătuit? Uşurează-te! Nu mai umbla pe calea păcătoşilor, ci sari afară din ea!”[14]. „Cale s-a numit viaţa noastră, din pricina grabei spre sfârşit a fiecăruia dintre noi, cei care ne-am născut”[15], iar „prin scaun vorbeşte de rămânerea noastră permanentă în păcat”[16]. De remarcat folosirea timpului trecut: „Psalmistul n-a spus: care nu umblă în sfatul necredincioşilor, ci: care n-a umblat. Că nu-i vrednic de fericire cel care este încă în viaţă, pentru că-i este necunoscut sfârşitul”[17].
2: ci în legea Domnului îi este voia,
în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
„Voia Domnului e acelaşi lucru cu legea (Torah) din versul următor: o dată, ca precept de urmat, care asigură bucuria de a face numai fapte bune; a doua oară, ca text de studiat, cu aplicaţie şi perseverenţă”[18]. Voia: „fericirea de a-L găsi pe Dumnezeu prin împlinirea voinţei Lui este explicitată pe larg în Psalmul 118. ♦ în Legea: paralelismul poetic ar fi cerut un sinonim a doua oară; faptul că se repetă Legea subliniază importanţa ei”[19].
„Această cugetare la Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei trâmbiţi care ţine inima trează în vederea unei lupte, de teama de a nu te cuprinde somnul în timp ce vrăjmaşul tău veghează”[20]. Mintea va cugeta „nu numai la poruncile noi ale Evangheliei, ale scrierilor apostolice şi ale Apocalipsei, ci şi la poruncile vechi, ale Legii şi ale proorocilor, care au propovăduit în deplin acord cu ei”[21]. „Chiar dacă nu voi putea să le înţeleg pe toate, mă aşez totuşi lângă Scripturile dumnezeieşti, cuget întru Legea Domnului ziua şi noaptea şi nicicând nu încetez să cercetez, să discut, să deliberez şi, ceea ce este, negreşit, cel mai important, să mă rog lui Dumnezeu şi să cer de la El […] înţelegere”[22]. E de dorit pentru credincios ca „memoria lui să devină chivot şi bibliotecă a cărţilor lui Dumnezeu”[23]. „Şi tu, care Îl urmezi pe Hristos şi eşti imitatorul Lui, dacă rămâi în cuvântul lui Dumnezeu, dacă meditezi întru Legea Lui ziua şi noaptea, dacă te vei exersa în poruncile Lui, eşti mereu în sfinte şi niciodată nu te îndepărtezi de acolo”[24].
3: Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor,
cel ce roada şi-o va da la vreme,
a cărui frunză nu, nu va cădea
şi ale cărui fapte, toate, vor spori.
„Pomul răsădit presupune intervenţia voinţei divine. – Vaduri noi e o imagine sugerată, după unii comentatori, de irigaţiile din Egipt şi Mesopotamia”[25]. „Pomul: aceeaşi imagine, în Ieremia 17, 7-8, pentru cel ce îşi pune încrederea în Dumnezeu. ♦ Pomul plin de sevă şi de rod a fost socotit un simbol al crucii şi a fost pus în legătură cu pomul vieţii din Ierusalimul ceresc (Apocalipsa 2, 7; 22, 2), care reface armonia din grădina raiului (facerea 2, 9) (cf. Iustin, Apol. I, 40, 8-9; Dial. 86, 4).Apele dătătoare de viaţă au fost înţelese ca izvorul mântuirii prin botez: simbolistica baptismală este bogat atestată la Părinţi (Epist. lui Barnaba 11; Ciprian, Epist. 73, 10; Hipolit, Comm. Dan., 1, 17; Grigorie al Nyssei, PG 46, 593-596; Ieronim, PL 26, 15-22 – apud Ravasi, I, p. 85). […] ♦ izvoarele apelor: Textul Masoretic are paleghim, canale de irigaţie, ceea ce, pentru clima Palestinei, sugerează udare permanentă. ♦ la vremea cuvenită: gr. καιρός, momentul prielnic pentru o acţiune. În Noul Testament a devenit termen teologic, desemnând vremea mântuirii”[26].
„Frunzele nu vor cădea; cu alte cuvinte, spune aşa: Orice cuvânt, care va ieşi de la voi, din gura voastră, în credinţă şi dragoste, va fi multora spre întoarcere la credinţă şi nădejde”[27]. „Întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor, tot astfel şi sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă, (şi) se împodobeşte cu frunze totdeauna verzi, adică cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu”[28]. Omul „este cu adevărat pomul pururi roditor de cunoştinţă, sădit în acest rai al lumii, după aducerea la fiinţă a celor ce sunt din cele ce nu sunt”[29]. De reţinut că roadele trebuie să le dăm la vreme; deseori încercăm să ajungem la roade fără ca mai înainte să fi căutat izvoarele apelor. „Psaltirea ne poate arăta însăşi calea către fericire. Ea ne vorbeşte în chip creator şi felurit, într-o expunere în aparenţă simplă, despre metoda prin care putem ajunge să dobândim fericirea. Despre acest subiect îţi poţi face o ideea chiar de la primul psalm ca şi cum, împărţind virtutea în trei părţi, am defini fericirea în funcţie de analogia cu fiecare virtute în parte. Aşa, în primul psalm, numeşte fericire înstrăinarea de rău, ea formând începutul pornirii spre mai bine. După aceea numeşte fericire petrecerea cu gândul la cele sublime şi dumnezeieşti, ca una care trezeşte deja dorul după mai bine. Apoi, în al treilea rând, numim fericire asemănarea cu Dumnezeu, de dragul căreia această treaptă se mai numeşte fericirea cea premergătoare. Pe aceasta o subînţelege Psaltirea prin pomul mereu verde cu care este asemănată viaţa, ajunsă la desăvârşire prin virtute”[30].
4: Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!,
ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului…
Despărţiţi de Izvorul vieţii, necredincioşii se cufundă într-o falsă existenţă. Aici (şi pretutindeni) Scriptura nu înţelege, prin necredincioşi, aşa numiţii atei, ci pe cei ce se comportă ca şi cum n-ar avea de dat socoteală lui Dumnezeu. Negarea divinităţii era cu totul necunoscută în timpurile biblice şi, am plusa noi, în orice timp, căci nu poţi nega ceea ce socoteşti că nu există. Textul ebraic „conţine pleavă, nu [praf], pulbere, şi trimite la imaginea judecăţii, unde se va alege grâul de neghină, bobul de pleavă”[31].
5: De aceea nu se vor scula necredincioşii în judecată,
nici păcătoşii în sfatul celor drepţi.
Se vor scula sau se vor ridica: „faţă de ebraicul qum, grecul αναστήσονται (ανίστημι) a favorizat interpretări eshatologice, ca putând trimite la învierea de apoi”[32].
Judecată: „e vorba de Judecata de Apoi. Pentru Septuaginta, însă: o judecată obişnuită în viaţa de toate zilele”[33]. „A sta la judecată, cum se află în unele traduceri (în Biblia lui Şerban: a învia), are sensul de a izbuti să fie prezent, a fi admis (întrucât unii comentatori susţin că cei păcătoşi vor fi judecaţi in absentia – Dahood)”[34].
„Necredincioşii nu vor avea dreptul să-i judece pe alţii, aşa cum în viziunea creştină sfinţii sunt aceia care, împreună cu Iisus Hristos, vor judeca lumea (vezi I Corinteni 6, 2). Sensul acestui stih e luminat de cel următor”[35].
„Dacă în Scriptură se spune (că): Necredincioşii nu vor învia la judecată, înseamnă că învie, dar nu la judecată, ci la osândă. Dumnezeu n-are nevoie să facă multă cercetare; dimpotrivă, odată cu învierea necredincioşilor urmează îndată şi osânda lor”[36].
6: Că Domnul cunoaşte calea drepţilor,
iar calea necredincioşilor va pieri.
„Domnul cunoaşte: termenul biblic tradus uzual cu a cunoaşte nu cuprinde doar intelectul, ci şi voinţa şi afectivitatea, implicând o dorinţă intensă de apropiere faţă de obiectul cunoaşterii. ♦ calea celor drepţi: unii Părinţi au identificat-o cu Hristos”[37].
„A cunoaşte are aici sensul de a purta de grijă, a ocroti, ceea ce traduce exact şi termenul ebraic”[38]. Iar dacă va pieri calea necredincioşilor, înseamnă că aceasta a fost în mod impropriu socotită cale, de vreme ce nu duce nicăieri…
[1] תהלים
[2] Ψαλμοι
[3] Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, pars XI, Liber Psalmorum (în continuare, abreviat: PSALM), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003
[4] Septuaginta 4, tom I, Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, (în continuare, abreviat: SEP 4/I), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2006
[5] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 620
[6] PSALM, p. 369 – Tora: Numele dat de evrei primelor cinci cărţi ale Bibliei şi care constituie baza scripturală a iudaismului. Creştinii numesc cele cinci cărţi Pentateuh (n. aut. PSALM).
[7] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.] – vom sublinia astfel notele care-i aparţin lui Ştefan Augustin Doinaş, colaborator la realizarea volumului XI din Monumenta linguae dacoromanorum. Acesta a realizat şi traducerea câtorva psalmi (1, 2, 3, 21, 50 – toţi aceştia în câte două versiuni -, însoţiţi de explicaţii, bine fundamentate patristic. Dispariţia sa l-a împiedicat să definitiveze întreaga Psaltire).
[8] SEP 4/I, p. 41
[9] BBVA, p. 620
[10] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.]
[11] Ravasi, Gianfranco, 1985, 1988, Il libro dei Salmi, commento e attualizzazione, 3 vol., ed. Dehoniane.
[12] SEP 4/I, p. 41
[13] Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 19
[14] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 44, 2
[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, 4
[16] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 44, II
[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, 3
[18] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.]
[19] SEP 4/I, p. 41
[20] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 7
[21] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, X, 15
[22] Origen, Omilii la Geneză, XI, 3
[23] Origen, Omilii la Exod, IX, 4
[24] Origen, Omilii la Levitic, XII, 4
[25] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.]
[26] SEP 4/I, p. 42
[27] Barnaba, Epistola, XI, 8
[28] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 17
[29] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 9
[30] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 1
[31] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.]
[32] SEP 4/I, p. 42
[33] PSALM, p. 369
[34] PSALM, p. 370 [Ş. A. D.]
[35] BBVA, p. 620
[36] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVIII, 14
[37] SEP 4/I, p. 42
[38] BBVA, p. 621
Ana Usca 
Comentarii recente