Archive for iunie 2009

Sfârşit de an şcolar

DSCF4949

Octavian Goga – Dăscăliţa


Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
“Ce mâini frumoase are domnişoara!”

…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…

Publicitate

Pogorârea Duhului Sfânt

Pogorarea Duhului Sfant

Rainer Maria Rilke – Copilărie

DSCF4956

 

 

Curg ale şcolii ore nesfârşite,
cu temeri şi-aşteptări învolburate.
O, timp ce trece greu, singurătate…
Şi-afară: străzi răsună şi sclipesc
şi-n pieţe largi, fântânile ţâşnesc,
iar prin grădini cresc lumi nebănuite…
Şi-n haina de copil să treci prin toate
cum nimeni n-a trecut şi nu va trece –
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singurătate.

Şi de departe să-i priveşti pe-acei
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
şi pe copii, în altfel de culori trecând;
o casă ici, un câine când şi când,
încrederi, spaime mute amestecând…
O, fioruri, fără rost tristeţi, o vis,
o, nesfârşit abis.

Şi să te joci aşa: inele, mingi şi roată,
în parcul care încet-încet păleşte,
şi pe cei mari să îi atingi câteodată,
sălbăticit de goană şi orbeşte;
dar liniştit, cu paşi mărunţi, spre seară,
ţinut de mână strâns, să pleci acasă.
O, înţelesuri care-ţi scapă iară,
O, teamă, o poveri ce-apasă.

Şi ore-n şir, să-ngenunchezi la lac
cu o corăbioară; să o uiţi deodată,
căci altele mai mândre valuri fac,
mai colorate pânze ţi se-arată,
şi doar la faţa mică, scufundată,
te mai gândeşti, ce palidă se-ascunde:
Copilărie, oglindire tremurată,
unde pleci? Unde? Unde?