Archive for Aprilie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 25

PSALMUL 25 – Al lui David.

„Psalmistul face apel la judecata lui Dumnezeu, în care şi-a pus încrederea. Deşi pare o afirmare oarecum prezumţioasă a propriei nevinovăţii, accentul psalmului cade pe dragostea faţă de locul prezenţei lui Dumnezeu între oameni şi pe dorinţa de a vedea slava lui Dumnezeu”[1].

1: Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutate am umblat;

şi, întru Domnul nădăjduind, nu voi slăbi.

„După Eusebiu, virtutea lui David este un amestec de umilinţă, blândeţe şi uitare a ofenselor”[2].

2: Cearcă-mă, Doamne, pune-mă la încercare;

aprinde-mi rărunchii şi inima.

„În sensul: Încearcă-le prin foc. După Sfântul Macarie cel Mare, acesta e focul Duhului Sfânt, Cel ce i-a făcut pe Sfinţii Apostoli să vorbească în limbi, Cel ce l-a insuflat şi iluminat pe Apostolul Pavel, Cel ce i S-a arătat lui Moise în rugul aprins, Cel ce l-a prins pe profetul Ilie în carul de foc, Cel ce l-a inspirat pe David să scrie acest verset”[3].  „Rărunchii era consideraţi sediul pasiunilor, iar inima, sediul minţii, voinţei şi afectelor superioare. Cf. şi Apocalipsa 2, 23. ♦ Eusebiu: Cererea nu izvorăşte din slavă deşartă, ci din dorinţa de a fi purificat”[4].

„Este un foc al Duhului care înflăcărează inimile; acest foc (i)material şi divin luminează sufletele şi le încearcă, precum (focul încearcă) aurul curat în cuptor (Proverbe 17, 3); el mistuie răutatea, după cum (focul mistuie) trestia şi spinii”[5].

3: Că mila Ta este-n faţa ochilor mei

şi-ntru adevărul Tău am bineplăcut.

4: În adunarea deşertăciunii n-am şezut

şi cu cei ce calcă fărădelegea n-am intrat.

5: Urât-am adunarea făcătorilor de rău

şi cu cei necredincioşi nu voi şedea.

Vom zăbovi cu aceştia doar în măsura în care i-am putea întoarce din calea lor, nu spre a consimţi la aceea.   Cuvintele Psalmistului sunt „asemenea cu a zice: Nu mi-aş îndrepta vreodată ochii minţii spre astfel de sfaturi, nici n-aş primi vreodată în inimă cugetările viclene ale acestei impietăţi”[6].

6: Spăla-voi întru nevinovăţie mâinile mele

şi voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne,

„Versetele 6-12 au devenit rugăciunea liturgică pe care preotul o rosteşte în timp ce-şi spală mâinile la începutul Sfintei Liturghii”[7].  „Chiril al Ierusalimului echivalează spălarea mâinilor cu puritatea faptelor (Cat. 23, 2). ♦ voi înconjura: la unele celebrări, preoţii înconjurau altarul dănţuind – este un străvechi gest liturgic, păstrat până astăzi în ritualul căsătoriei din ritul bizantin. ♦ Pentru Origen, altarul este contemplaţia; pentru Augustin, este altarul de pe pământ şi altarul din cer, unde Marele nostru Preot stă înaintea lui Dumnezeu”[8].

7: ca să aud glasul laudei Tale

şi să povestesc toate minunile Tale.

Propovăduirea Evangheliei.

8: Doamne, iubit-am frumuseţea casei Tale

şi locul unde sălăşluieşte slava Ta.

Cuvinte prin care se arată Biserica.  „Pentru Origen, locul Domnului este pacea sufletului”[9].

9: Să nu-mi nimiceşti sufletul împreună cu cei necredincioşi

şi nici viaţa mea cu vărsătorii de sânge,

10: în ale căror mâini e fărădelege

şi-a căror dreaptă e plină de mită.

Mită: „Substantivul din text e la plural; el poate însemna şi camătă, sau orice fel de bunuri obţinute pe cale necinstită”[10].  „Nu trebuie să ne îndoim că tot cel ce face parte dintre cei ce s-au sfinţit, având virtutea ca pe o casă, dacă iese din sfinţenie, va fi pierdut şi va fi supus pedepselor care vin pentru cei ce suferă o viaţă neînfrânată şi de nevindecat”[11].

11: Dar eu întru nerăutatea mea am umblat;

mântuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte.

12: Că piciorul meu a stat întru dreptate;

în adunări Te voi binecuvânta, Doamne.

În adunări (en ekklisies) anunţă preamărirea lui Dumnezeu în biserici.  „Ieronim interpretează: calea dreaptă este Hristos Însuşi”[12].


[1] SEP 4/I, p. 95

[2] SEP 4/I, p. 95

[3] BBVA, p. 644

[4] SEP 4/I, p. 96

[5] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXV, 9

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[7] BBVA, p. 644

[8] SEP 4/I, p. 96

[9] SEP 4/I, p. 96

[10] BBVA, p. 644

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVII

[12] SEP 4/I, p. 97

Anunțuri

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 24

PSALMUL 24 – Un psalm al lui David.

„Acest psalm este rugăciunea oricărui om care se ştie păcătos, dar vrea să trăiască după voinţa lui Dumnezeu şi de aceea se îndreaptă cu toată încrederea spre El, ştiind că va fi bine primit şi va dobândi izbăvire şi ocrotire. În Textul Masoretic, psalmul este alfabetic în acrostih (cu două litere lipsă), iar versetul final, după ultima literă, pare un adaos”[1].

1: Spre Tine, Doamne, mi-am ridicat sufletul, Dumnezeul meu.

Căutând pe Dumnezeu, sufletul se ridică; în afara acestei căutări, el, desigur, coboară.

2: În Tine mi-am pus nădejdea; în veac să nu fiu dat de ruşine,

nici să-şi râdă de mine vrăjmaşii mei.

nu fiu dat de ruşine „ = să nu fiu umilit (arătat cu degetul) că am sperat în zadar, că m-am rugat fără să fiu auzit”[2].

3: Că toţi cei ce pe Tine Te aşteaptă nu vor fi daţi de ruşine,

dar ruşine celor ce fără pricină fac fărădelegi!

E anticipată eliberarea celor ce au adormit întru nădejdea venirii Mântuitorului, arătaţi aici prin cuvintele cei ce pe Tine Te aşteaptă.

4: Fă-mi cunoscute, Doamne, căile Tale,

învaţă-mă cărările Tale!

Căile şi cărările sunt poruncile evanghelice.  „Alungat din rai şi pribeag în pământ străin, nu mă pot întoarce singur, fiindcă am luat-o pe căi greşite. Pentru tot timpul vieţii mele muritoare, mă încred în îndurarea Ta ca să mă pot întoarce (Augustin)”[3].

5: Călăuzeşte-mă spre adevărul Tău

şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu,

şi pe Tine Te-am aşteptat ziua-ntreagă.

Călăuzeşte-mă spre adevărul Tău, „adică spre Unul-Născut al Tău, Care mărturiseşte cu propria Lui voce: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6). Dumnezeu a dat această desăvârşire (adică Adevărul) trimiţând Duhul Adevărului (Ioan 14, 7)”[4].

Ziua-ntreagă, adică în decursul întregii vieţi.

6: Adu-Ţi aminte de îndurările Tale, Doamne,

şi de milele Tale, că din veac sunt.

Adu-Ţi aminte de îndurările Tale şi umple inima mea cu harul Tău, Tu care nu voieşti ca făpturile Tale să fie deşarte”[5].  „Origen: Când oamenii îşi aduc aminte, trezesc în ei înşişi idei despre lucrurile pe care le-au cunoscut; dar când Dumnezeu îşi aminteşte de creatura Sa raţională, vine să locuiască în ea”[6].

7: Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni;

după mila Ta pomeneşte-mă,

de dragul bunătăţii Tale, Doamne.

Păcatul tinereţii: după Augustin, e vorba de păcatele omului încă imatur, săvârşite mai mult din teribilism decât din răutate. ♦ neştiinţele: păcatele săvârşite din ignoranţă sau din nebăgare de seamă”[7].

Se roagă ca unul care, conştient de bunătatea lui Dumnezeu, nu ignoră dreptatea Acestuia şi, în plus, îşi regretă sincer păcatele.  „Căci în Hristos e curăţirea preoţilor şi a poporului, a celui mare şi a celui mic şi a tuturor împreună, chiar dacă ne-am aflat păcătuind câte unul, pentru că nu cunoşteam legea dumnezeiască, sau am fost împinşi fără voie la ceea ce nu voieşte Dumnezeu”[8].

8: Bun şi drept este Domnul;

de aceea lege le va pune celor ce păcătuiesc în cale.

„A pune lege: a stabili norma de îndreptare; a pune la dispoziţie criterii pentru revenirea la calea cea dreaptă”[9].

9: Pe cei blânzi îi va călăuzi la judecată,

învăţa-va pe cei blânzi căile Sale.

La judecată: „a fost interpretat în diverse feluri. Pentru Augustin, cei blânzi îşi supun judecăţii divine voinţa şi astfel sunt călăuziţi. Theodoret înţelege prin judecată darul de a discerne natura lucrurilor şi, într-un sens, darul cunoaşterii tainelor lui Dumnezeu (cf. Mortari, nota ad loc.)”[10].

„Dumnezeu dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului”[11].  „Blândeţea este ajutătoarea ascultării, povăţuitoarea frăţietăţii, frâna celor ce se înfurie, potolirea celor ce se mânie, dăruitoarea bucuriei, urmarea lui Hristos, însuşirea îngerilor, legarea dracilor şi pavăza amărăciunii”[12].  „Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa”[13].  „Blândeţea nu e nimic altceva decât totala nemişcare a iuţimii şi poftei spre cele contrare firii, nemişcare în care se împlineşte în cei ce o au voia lui Dumnezeu”[14].  „În sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii. […] Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă”[15].  „Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa […] e străin de căile Mântuitorului”[16].

10: Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr

celor ce-I caută legământul şi mărturiile.

„Legământul făcut de Iahve cu Israel: Eu voi fi Dumnezeul tău, iar tu vei fi poporul Meu, în sensul: Eu voi fi Dumnezeul (proniatorul) tău atâta vreme cât şi tu vei fi poporul Meu (vei asculta de Mine)”[17].  „Mărturiile Lui sunt în tot ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Scriptura inspirată (Eusebiu)”[18].

11: Pentru numele Tău, Doamne,

uşurează-mi păcatul, că mult este.

12: Cine este omul care se teme de Domnul?:

lege-i va pune în calea pe care a ales-o.

Rezultă că cel ce nu se teme de Domnul e om al fărădelegii.

13: Sufletul său întru bunătăţi se va sălăşlui

şi seminţia lui va moşteni pământul.

E vorba de pământul cel nou, transfigurat, de după a doua Venire.

14: Domnul este întărirea celor ce se tem de El,

lor le va arăta legământul Său.

15: Ochii mei sunt pururi spre Domnul,

că El va scoate din laţ picioarele mele.

„După Origen, are ochii sufletului îndreptaţi necontenit spre Domnul acela care face tot ce poate ca să-L cunoască”[19].

„Numai aşa vom putea păstra buna noastră dobândă, dacă vom pune pe Dumnezeu să fie paznicul bunătăţilor noastre. Aşadar, dacă ochii mei vor fi pururea îndreptaţi spre Domnul, atunci nelucrătoare vor fi uneltirile vrăjmaşului, prin care acesta urzeşte laţuri primejdioase pentru suflet”[20].

16: Caută spre mine şi mă miluieşte,

că singuratic sunt şi sărman.

Verset ce ar putea fi adus drept argument în favoarea celor ce aleg singurătatea (pustnicii).  „Şi totuşi nimeni nu este mai bogat, nimeni nu este mai puternic, nimeni mai slobod, decât acela ce ştie să părăsească toate şi să se aşeze în locul cel mai din urmă”[21].

17: Necazurile inimii mele s-au înmulţit,

din nevoile mele scoate-mă.

„Tare mult îl îngreuiază pe omul duhovnicesc nevoile trupeşti în această lume. De aceea profetul se roagă fierbinte să fie dezlegat de acestea […]. Dar vai de cei ce nu-şi cunosc nenorocirea, ba încă şi mai rău, de cei ce iubesc această sărmană şi înşelătoare viaţă”[22].

18: Vezi-mi smerenia şi osteneala

şi treci cu vederea toate păcatele mele.

„Cel ce le are deci pe amândouă acestea (smerenia şi osteneala) ajunge repede [în Împărăţia cerurilor – n. n.]. Iar cel ce are smerenia unită cu nepreţuirea de sine, dobândeşte acelaşi rezultat. Căci nepreţuirea de sine ţine locul ostenelii. Dar cel ce are numai smerenia în sine, intră şi el, dar mai cu întârziere”[23].  „Chiar şi numai smerenia singură poate să ne ducă înăuntru (în Împărăţia cerurilor), dar mai cu întârziere. Să ne smerim deci şi noi puţin şi ne vom mântui”[24].  „Smerenia este cunoaşterea de sine a fiecăruia în comparaţie cu Dumnezeu, care e cauza făcătoare şi stăpânitoare a tuturor şi din care răsare afecţiunea oamenilor întreolaltă şi iertarea greşelilor celor ce ne-au greşit”[25].

19: Vezi-i pe vrăjmaşii mei, că s-au înmulţit

şi cu ură nedreaptă m-au urât.

Cel mai potrivit vom vedea în aceasta o rostire a lui Hristos: „Căci cum nu L-au urât cu ură nedreaptă? Şi cum nu L-au urât degeaba cei ce s-au înverşunat atât de mult în ură? Dacă ar fi luat în seamă cele făcute lor, ar fi trebuit să se silească mai degrabă să-L iubească mai presus de toate şi să-I urmeze. Căci, să spună cel ce vrea să apere necredinţa iudaică, ce pricină ar avea cineva să-L urască? Prin care din faptele săvârşite ar fi vrednic Hristos de ură sau de necredinţă, odată ce ne-a scăpat de moarte şi de stricăciune, ne-a izbăvit de stăpânirea diavolească, a desfiinţat tirania păcatului şi a trecut pe rob la calitatea de fiu al lui Dumnezeu, odată ce din iubire de oameni şi iertare i-a declarat drepţi pe cei omorâţi prin păcat şi i-a arătat părtaşi ai Duhului Sfânt şi ai firii dumnezeieşti (II Petru 1, 4), odată ce ne-a introdus în locaşul Sfinţilor Îngeri şi a arătat oamenilor cerul ca loc de vieţuire? Cum ar fi drept să fie urât Cel ce ne-a procurat acestea şi ne-a călăuzit spre ele şi cum să nu fie mai degrabă lăudat de noi cu glasuri şi proslăviri negrăite şi cu mulţumiri nesfârşite? Dar nimic n-a strămutat pe iudeul învârtoşat la voinţa de-a cugeta cele ce trebuiau cugetate. A urât degeaba pe Cel pe care trebuia mai degrabă să-L iubească cu toată simţirea şi să-L încununeze cu cinstirile bunei ascultări”[26]. Socotim că acestea nu se potrivesc doar iudeului, fiind şi în celelalte neamuri urâtori ai lui Hristos; e drept, aceia nu fac o religie din acest sentiment.

20: Păzeşte-mi sufletul şi mă izbăveşte:

să nu fiu ruşinat că am nădăjduit în Tine.

21: Cei fără răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine,

că eu pe Tine Te-am aşteptat, Doamne.

22: Izbăveşte-l, Dumnezeule, pe Israel

din toate necazurile lui!

„Invocaţie finală, cu valoare liturgică. ♦ Prin Israel, Beda înţelege poporul robit în Babilon, dar şi pe toţi aceia pe care Dumnezeu îi pregăteşte pentru contemplarea Feţei Sale. Rupert aplică termenul Israel întregii Biserici penitente”[27].

Cum am arătat şi în numeroase alte locuri (din volumele anterioare), Israel are un înţeles mai larg, desemnând pe cei ce se fac minţi văzătoare de Dumnezeu. Aceştia, desigur, se vor lipi de cei asemenea lor, fără răutate şi drepţi.


[1] SEP 4/I, p. 93

[2] BBVA, p. 642

[3] SEP 4/I, p. 93

[4] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, III, 34

[5] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, III, 4

[6] SEP 4/I, p. 93

[7] SEP 4/I, p. 94

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[9] BBVA, p. 643

[10] SEP 4/I, p. 94

[11] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 199

[12] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 2

[13] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 4

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 52

[15] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 4

[16] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 12

[17] BBVA, p. 643

[18] SEP 4/I, p. 94

[19] SEP 4/I, p. 95

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XI, 3

[22] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, XXII, 3

[23] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 277

[24] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, II, 3

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 13

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[27] SEP 4/I, p. 95

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 23

PSALMUL 23 – Un psalm al lui David; pentru ziua cea dintâi de după Sâmbătă.

„Textul evocă o procesiune care înaintează spre sanctuar (sugerând, poate, aducerea chivotului). O primă parte (vv. 1-2) este o laudă adusă Creatorului. A doua parte, un dialog la intrarea în sanctuar, aminteşte modul în care trebuie să se înfăţişeze omul înaintea lui Dumnezeu (vv. 3-6). Finalul aclamă, tot în dialog, intrarea glorioasă a lui Dumnezeu în lăcaşul Său.

În tradiţia creştină, acest psalm a fost referit la învierea şi înălţarea lui Hristos sau la intrarea Lui în lume prin Întrupare. Socotit printre cei mai arhaici din liturgica ebraică, psalmul este amplu folosit şi în cea creştină. Dialogul din final stă la originea dramei care se joacă de Paşti, în ritul bizantin, înaintea uşilor bisericii, dramă având ca fundal îndepărtat literatura coborârii în iad a lui Iisus pentru eliberarea sufletelor încătuşate (cf. I Petru 3,19; cf., de asemenea, celebra Evanghelie a lui Nicodim, cap. XVII-XXII). În context pascal creştin, căpeteniile sunt căpeteniile iadului, iar regele slavei, cel care intră spre a mântui şi lumea infernală (de jos), este Iisus Hristos. (Cf. C. Bădiliţă, Evanghelii apocrife, ed. A IV-a, Iaşi, 2005, pp. 179-219)”[1].

1: Al Domnului e pământul şi plinirea lui,

lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa;

„Versetul este citat în I Corinteni 10,26, precum şi în Păstorul lui Hermas, 1, 3, 4, aici pământul fiind Biserica”[2].

„Pentru ce îndrăzneşti să nu şti de Stăpân, când te desfătezi în cele ale Domnului?”[3].

2: Acesta pe mări l-a întemeiat

şi pe râuri l-a aşezat.

„În concepţia antică, pământul era aşezat pe apele oceanului de jos[4].  „Ieronim vede aici şi o imagine a Bisericii, întemeiată de Hristos peste schimbările timpului şi întărită pe certitudinea credinţei”[5].

3: Cine se va sui în muntele Domnului

şi cine va sta în locul Său cel sfânt?:

S-ar putea înţelege: „Cine e vrednic să intre în Biserica Domnului?”[6].  „Aici, cuvântul cine nu exprimă imposibilul, ci raritatea”[7].  „Muntele Domnului: este vorba de Sion, culmea din Ierusalim pe care se afla Templul (locul cel sfânt). Pentru Ieronim, este şi Ierusalimul ceresc”[8].

4: Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima,

cel ce nu şi-a luat sufletul în deşert

şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său.

Mâinile şi inima reprezintă fapta şi intenţia. Un ecou – în Matei 5, 8 (Fericiţi cei curaţi cu inima…); de altfel, Chiril al Alexandriei vede în vv. 4-5 o prevestire a cuvântării de pe munte a lui Hristos. ♦ Pentru Origen, inima curată simbolizează contemplaţia, iar mâinile nevinovate, viaţa activă a creştinului. ♦ […] nevinovat… curat… nu –sa jurat cu vicleşug: după Augustin, există o armonie între simplitatea lui Dumnezeu, care nu se schimbă, şi simplitatea omului care nu e cu două feţe. ♦ Personajul desăvârşit descris aici a fost identificat de midraş cu Moise, cu Avraam, sau cu Iacob, marii slujitori şi prieteni ai lui Dumnezeu; tradiţia creştină l-a identificat în el pe Hristos, modelul omului care vrea să se apropie de Dumnezeu”[9].

Cel ce nu şi-a luat sufletul în deşert ar însemna „cel ce nu şi-a bătut joc de sufletul său; cel ce şi-a luat sufletul în serios; cel ce nu şi-a cheltuit sufletul pe nimicuri”[10].  S-a răspuns întrebării de mai sus, „arătând prin aceasta desăvârşita desfiinţare a păcatului ce se săvârşeşte prin faptă şi cugetare”[11]. Sau „prin aceste cuvinte se referă la îndepărtarea definitivă a păcatului din mintea şi fapta noastră”[12].  „Acesta care, fiind curat în toate, se suie în muntele lui Dumnezeu, este cel ce nici cu gândul, nici cu cunoştinţa, nici cu faptele nu şi-a întinat până la sfârşit sufletul, stăruind în patimi, şi cel ce prin fapte şi prin înţelesuri bune şi prin duhul stăpânitor şi-a zidit din nou inima stricată de răutate”[13].

5: Acesta va primi binecuvântare de la Domnul

şi milostivire de la Dumnezeu, Mântuitorul său.

„Cei ce am crezut am fost miluiţi şi suntem binecuvântaţi Domnului, îngrăşaţi fiind la minte prin dăruirea Duhului”[14].

6: Acesta este neamul celor ce-L caută (pe Domnul),

al celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacob.

„Scriptura întrebuinţează cuvântul neam nu numai pentru a arăta pe oamenii care trăiesc în acelaşi timp, ci şi pe cei care au aceeaşi religie şi acelaşi fel de vieţuire, de pildă când spune: Acesta este neamul celor ce caută pe Domnul[15].

7: Deschideţi, mai-mari, porţile voastre,

şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă,

ca să intre Împăratul slavei.

Deschideţi, „literal: Ridicaţi. Porţile cetăţilor antice, ca şi ale templului din Ierusalim, nu se deschideau lateral, ci erau ridicate cu ajutorul unor scripeţi. Somaţia e dublă: către boieri (căpetenii, dregători, mai-mari) şi către porţile însele”[16].

8: Cine este Acesta Împăratul slavei?

Domnul Cel tare şi puternic,

Domnul Cel tare în război.

„Imaginea este aceea a unui împărat biruitor care a ajuns la porţile cetăţii şi-i somează pe mai-marii ei (textual: principii) să i-o predea. Porţi veşnice: hiperbolă pentru porţile ce au stat prea multă vreme închise. În dimensiunea profetică, Împăratul slavei este Însuşi Iisus Hristos cel înviat, biruitor asupra morţii, Care-i somează pe portarii iadului să-I deschidă spre a-i elibera pe cei din veac legaţi înăuntru (vezi I Petru 3, 19). În Cântarea a şasea din Canonul Învierii, Sfântul Atanasie cel Mare comentează textul şi în perspectivă eshatologică: Din pricina păcatului nostru, porţile raiului I-au fost închise şi lui Iisus Hristos ca purtător de trup, în relaţia Sa umană, dar I se vor deschide, tot pentru noi, în relaţia Sa divină, ca Împărat al slavei. Ritualul ortodox foloseşte acest text nu numai în slujba Învierii, ci şi la sfinţirea unei biserici noi. (În Textul Masoretic somaţia li se adresează numai porţilor, nu şi căpeteniilor)”[17].  „Domnul Iisus a venit ca un puternic în război ca să nimicească pe toţi vrăjmaşii, să ne elibereze de cursele lor şi să ne slobozească din mâna tuturor vrăjmaşilor noştri şi de toţi cei care ne urăsc pe noi”[18].  „Ne-a înnoit deci nouă Domnul Iisus Hristos cale proaspătă şi vie, […] neintrând în sfinte făcute de mâini, ci în cerul însuşi, spre a Se arăta feţei lui Dumnezeu pentru noi. Căci nu ca să Se arate pe Sine feţei lui Dumnezeu-Tatăl S-a suit Hristos. Căci era şi este şi va fi totdeauna în Tatăl şi în ochii Celui ce L-a născut, fiindcă El este Cel de Care Se bucură Tatăl totdeauna. Dar Cuvântul neînvelit odinioară în umanitate S-a suit acum pentru a Se arăta în mod neobişnuit şi minunat ca om. Aceasta a făcut-o pentru noi şi în favoarea noastră”[19].

9: Deschideţi, mai-mari, porţile voastre,

şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă,

ca să intre Împăratul slavei.

„Ieronim consideră că e vorba de porţile raiului, care s-au închis după căderea lui Adam şi se deschid în faţa lui Hristos înviat”[20].

10: Cine este Acesta Împăratul slavei?

Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.

„După Irineu, cuvântul lui David se aplică profetic înălţării lui Hristos: îngerii de la poarta cerului întreabă: Cine este acesta…?, iar cei de pe pământ, care L-au văzut în misiunea Lui, răspund (cf. Dem. Ap. 84). Iustin vede aici un dialog între căpeteniile îngerilor şi Duhul Sfânt (Dial. 36, 6). Grigore din Nazianz alătură îngerilor ştiutori, care răspund, şi pe creştinul chemat să se înalţe la cer împreună cu Domnul său (Or. 45, 25, PG 36, 658)”[21].

Repetarea de două ori a textului, în cuvinte aproape identice, poate fi un indiciu asupra celor două firi ale Mântuitorului.  „Bineînţeles, pentru ca întruparea să nu micşoreze cinstirea înaltei Dumnezeiri, L-a arătat Domn al puterilor şi Împărat al slavei cereşti pe Cel pe Care mai înainte Îl arătase învingător în lupta cu cele de jos”[22].  „Dar nu avea nevoie Cuvântul însuşi de deschiderea porţilor, El fiind Domnul tuturor, nici nu era închisă vreuna din făpturi Făcătorului, ci noi eram cei ce aveam nevoie, cei pe care ne-a urcat El prin trupul Lui. Căci precum l-a adus pe el (trupul) prin moarte pentru toţi, aşa a şi deschis prin el urcuşul spre ceruri”[23].  „Dar e vădit că şi acestea [porţile – n. n.] s-au făcut prin El. Iar dacă El este Creatorul şi al celor veşnice, cine dintre noi se va îndoi că este mai presus şi de cele veşnice? Astfel, Domnul nu este cunoscut atât din veşnicia Lui, cât din faptul că e Fiul lui Dumnezeu”[24]. Autorul face distincţie între veşnic (înţelegând prin aceasta cele anterioare veacului lumii) şi etern (numind astfel atributele dumnezeieşti).  „Porţile nu erau închise Celui ce e Domnul şi Făcătorul tuturor, ci şi aceasta s-a scris pentru noi, cărora ne era închisă poarta raiului. De aceea se spune în chip omenesc pentru El, Care purta trup: Ridicaţi porţile şi Va intra, ca despre un om care intră. Dar se spune despre El şi în chip dumnezeiesc, pentru că tot El este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Acesta este şi Domnul şi Împăratul slavei”[25].


[1] SEP 4/I, p. 90

[2] SEP 4/I, p. 91

[3] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 103, 3

[4] PSALM, p. 378

[5] SEP 4/I, p. 91

[6] BBVA, p. 642

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IV, 4

[8] SEP 4/I, p. 91

[9] SEP 4/I, p. 91

[10] BBVA, p. 642

[11] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 2

[12] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXIX, 18

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXVII, 1

[16] BBVA, p. 642

[17] BBVA, p. 642

[18] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, X, 3

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[20] SEP 4/I, p. 92

[21] SEP 4/I, p. 92

[22] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, VII, 23

[23] Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XXV

[24] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, XXVIII

[25] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLI

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 22

PSALMUL 22 – Un psalm al lui David.

„Psalmul Bunului Păstor”[1]. „Grija lui Dumnezeu pentru oameni e descrisă prin imaginea păstorului (vv. 1-4) şi cea a ospăţului mesianic (vv. 5-6). Apa, untdelemnul şi vinul au fost văzute ca prefigurări ale Tainelor iniţierii creştine (Botezul, Mirul, Euharistia). Psalmul era cântat de noii botezaţi în noaptea de Paşti”[2].

1: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.

„Chiril al Alexandriei şi Atanasie văd în acest psalm expresia bucuriei păgânilor, pe care Bunul Păstor i-a călăuzit la păşunile Sale”[3].

2: La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit,

la apa odihnei m-a hrănit,

„Pentru Chiril al Alexandriei , locul cu verdeaţă este raiul, de unde am căzut şi unde Hristos ne-a întors[4].   „Locul păşunii este virtutea lucrătoare; iar apa odihnei, cunoştinţa lucrurilor”[5].

3: sufletul mi l-a întors la sineşi.

El m-a călăuzit pe cărările dreptăţii

de dragul numelui Său.

A întoarce la sine: ideea este aceea de restaurare, de revenire la ceea ce ai fost, de recâştigare a unui drept. Verbul epistrefo înseamnă, printre altele, a te întoarce de undeva, spre a găsi drumul pe care l-ai pierdut). Uneori sufletul se poate înstrăina de sine însuşi, de propria lui autenticitate; revenirea la sine se face prin Dumnezeu”[6]El m-a călăuzit„Bunul Păstor (în care se prefigurează Domnul Iisus – vezi Ioan 10, 11-16; I Petru 2, 25; Evrei 13, 20) Îşi rămâne întotdeauna credincios Sieşi şi, prin aceasta, păstoriţilor Săi”[7].  „La Augustin şi Ieronim, cărările dreptăţii reprezintă calea cea strâmtă a poruncilor”[8].

4: Că chiar de voi umbla prin mijlocul umbrei morţii,

nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti;

toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.

„Părinţii au dat diferite interpretări. După Eusebiu, umbra morţii este chipul morţii – e vorba de moartea trupului, care este doar o imagine a morţii adevărate, aceea a sufletului. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu nu mai moare, ci a trecut de la moarte la viaţă şi socoteşte că trece doar printr-o imagine a morţii. După Beda, e vorba, poate, tocmai de neştiinţa în care suntem cufundaţi. ♦ toiagul… varga: pentru Atanasie sunt simboluri ale autorităţii învăţătorului. Alţii înţeleg că e vorba de mijloacele de îndreptare părintească (cf. Evrei 12, 6)”[9].

„Fiul este toiag. Dar până ce era în mâna Tatălui şi în înălţimile Dumnezeirii, nefăcut ca noi, petreceam în lume ca necredincioşi, nenorociţii de noi”[10]. „Tot pe El Îl închipuie şi toiagul din rădăcina lui Iesei, care ne mângâie pe noi toţi duhovniceşte şi susţine pe toţi cei ce cred statornic în bine”[11].   „Când auzi Scriptura vorbind de toiag şi de cârjă, socoteşte că în înţelesul proorocesc ele sunt judecata şi providenţa; iar în înţelesul moral, psalmodierea şi rugăciunea”[12].  „Toiagul însemnează Judecata lui Dumnezeu; iar varga, Providenţa”[13].  „Iar dacă va trebui vreodată într-o binecuvântată mânie să te pui în mişcare cu toiag şi vergi împotriva celor aflaţi în neorânduială, spre a face o tăiere a răului şi a restrânge între ei o stricăciune contagioasă, ca să nu laşi să se întindă mai rău cele ale lucrării şi dispoziţiei vicioase, să ştii că nici acest lucru nu a fost judecat ca un fapt discordant de Apostoli în Constituţiile lor şi de către de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi. Fiindcă orice mişcare şi acţiune a noastră care restrânge şi prigoneşte răutatea, ajutând astfel dreptăţii şi virtuţii, este lăudabilă şi plăcută lui Dumnezeu şi bine-primită de către toţi drepţii”[14].

Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti: „Dacă Împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu, ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lângă El; dar cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care Îl doreşte, de orice om cu viaţă curată”[15].  Prezenţa lui Hristos în suflet alungă frica (nu însă şi frica de Dumnezeu, prin aceasta înţelegând teama evlavioasă de a nu-L întrista prin săvârşirea păcatului).

5: Masă ai pregătit înainte-mi, de faţă cu cei ce mă necăjesc;

uns-ai cu untdelemn capul meu,

iar paharul Tău mă-mbată de parc-ar fi prea tare.

Masa e o anticipare a Euharistiei, cu atât mai mult cu cât se aminteşte şi de paharul ce îmbată; cei ce mă necăjesc, vrăjmaşii, asistă neputincioşi la unirea sufletului vrednic cu Dumnezeu.  „Masa pregătită e interpretată de Origen drept cunoaşterea tainelor pe care Domnul le revelează prietenilor Săi. Majoritatea Părinţilor văd în această masă Taina Euharistiei”[16].

Uns-ai cu untdelemn capul meu, „untdelemnul închipuind veselia din nădejde a glasului sfinţilor, sau cercetarea de sus de veselie făcătoare”[17].  Untdelemnul „este chipul (tipul) Sfântului Duh, Cel ce îmbibă mintea celor ce cred”[18].  „Dar untdelemnul amestecat cu miruri înseamnă, după cum socotesc, sfinţenia lui Hristos prin Duhul, dăruită celor miluiţi”[19]. La fel va spune cel miruns: „Ţi s-a uns capul tău, pe frunte, cu untdelemn, din pricina peceţii pe care o ai, spre a avea în tine urma peceţii, sfinţirea lui Dumnezeu”[20].  „Pentru Grigore al Nyssei, ungerea cu untdelemn este σφραγίς, pecetea consacrării, amprenta lui Dumnezeu asupra omului (cf. Nesmy, ad loc.). ♦ Majoritatea Părinţilor văd în pahar imaginea potirului euharistic; pentru Grigore al Nyssei şi Ciprian este şi simbolul extazului”[21].

Mă îmbată, în sensul bun, poetic, al cuvântului: mă îmbată mireasma unei livezi înflorite. Aşa îl traduce Biblia lui Şerban şi tot astfel Nichita Stithatul, care tălmăceşte: Celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, lectura Sfintelor Scripturi le este vin din potirul dumnezeiesc, care le înveseleşte inimile şi-i scoate din ei înşişi (îi îmbată) prin puterea şi adâncimea înţelesurilor (un fel de extaz al cititorului înduhovnicit). Textul Masoretic e mai simplu: paharul meu se revarsă[22].

„Şi poftirile obscene îmbată sufletul, după cum, dimpotrivă, şi sfintele poftiri îl îmbată, dar de o beţie sfântă”[23].  „Cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea, bea în rugăciune băutura străpungerii, dar contemplativul se îmbată din paharul cel mai tare. Cel dintâi filosofează în cele ale fricii. Celălalt se uită şi pe sine în rugăciune”[24].  „Să ne dăm silinţa să bem din vinul duhovnicesc şi dumnezeiesc şi să ne îmbătăm cu beţia cuminţeniei. După cum cei ce se îmbată cu vin devin mai vorbăreţi, tot aşa şi noi, îndestulându-ne cu vinul cel duhovnicesc, să vorbim despre tainele divine”[25].  „Să ne sârguim să bem din vinul duhovnicesc şi dumnezeiesc şi să ne îmbătăm cu beţia trezviei, ca precum cei plini de vin se fac mai vorbăreţi, aşa şi noi, umplându-ne de vinul cel duhovnicesc, să povestim despre tainele dumnezeieşti”[26].  „Înainte de a veni Tu, Doamne, demonii au gătit oamenilor masă spurcată, pângărită şi plină de putere drăcească; dar după ce-ai venit, Stăpâne, gătit-ai înaintea mea […] masa cea tainică şi spirituală”[27].  „Iată un nou chip de beţie! O beţie care dă tărie, care face pe om cumpătat, puternic, căci a curs din piatra cea duhovnicească. Nu aduce rătăcire gândurilor, ci adaos de gânduri duhovniceşti”[28].

6: Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele

şi voi locui în casa Domnului întru lungime de zile.

„Origen: Această milă vie care te însoţeşte este Hristos Însuşi. ♦ [întru lungime de zile]: ca şi odihna sabatului, e o figură a odihnei sfinţilor în veşnicie (Chiril al Alexandriei), în lumina cea fără de apus (Eusebiu)”[29].

Mila Domnului ne va însoţi în toate zilele vieţii noastre „adevărate, adică celei viitoare, statornice şi nemuritoare. Căci pururi vom avea bunătăţile dumnezeieşti viitoare şi vom fi în ele, de vom gusta din amândouă părţile vinul potirului de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele”[30].


[1] BBVA, p. 641

[2] SEP 4/I, p. 89

[3] SEP 4/I, p. 89

[4] SEP 4/I, p. 89

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 195

[6] BBVA, p. 641

[7] BBVA, p. 641

[8] SEP 4/I, p. 89

[9] SEP 4/I, p. 89

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[12] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 16

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 199

[14] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XVIII

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIV, 5

[16] SEP 4/I, p. 90

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[20] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IV mistagogică, 7

[21] SEP 4/I, p. 90

[22] BBVA, pp. 641-642

[23] Origen, Omilii la Levitic, VII, 1

[24] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 150

[25] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Alte şapte Omilii, VI,15

[26] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 99

[27] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IV mistagogică, 7

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Înviere, II

[29] SEP 4/I, p. 90

[30] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 55

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 21

PSALMUL 21 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David cu privire la ajutorul ce vine dimineaţa.

„Înrudit cu cântările Slujitorului (mai ales Isaia 52, 13 – 53, 12), cu confesiunile lui Ieremia (15, 15; 17, 15; 20, 7 sq.) şi cu Cartea lui Iov, acest psalm, strigăt de suferinţă şi de încredere a dreptului prigonit, pare a descrie anticipat pătimirea lui Hristos, dar şi bucuria Învierii. E citat şi analizat în întregime de Iustin (Dial. 98-106) şi comentat pe larg de mulţi alţi Părinţi, precum şi de autori medievali şi moderni. Pentru Eusebiu, e psalmul pătimirii şi învierii, dar profeţeşte şi întemeierea Bisericii, chemată din toate neamurile. Exegeza iudaică, de la Qumran până la autorii medievali, vede în acest psalm biografia poporului evreu, prigonit în atâtea rânduri, în exiluri repetate, dar aşteptând cu încredere izbăvirea mesianică (cf. Ravasi, I, pp. 399-400)”[1].

„Cuvintele introductive: al aielet hashakhar[2] (după cerboaica zorilor). Se pare că, prin această indicaţie, i se arată dirijorului muzicanţilor numele melodiei după care trebuie cântat acest psalm. Aceasta a fost tradusă în Septuaginta: υπερ της αντιλήψεως της εωθινης (la ajutorul zorilor), iar în Biblia 1688: sprejeneala cea de la zori Termenul grecesc se referă, probabil, la asistenţa acordată săracilor şi bolnavilor de către preoţi şi dascăli”[3].  „Maxim din Torino crede că titlul acestui psalm anunţă răsăritul Soarelui dreptăţii, adică venirea lui Iisus, dovedind cunoaşterea originalului ebraic, unde e scris: după ciută, în zori. Martin Buber traduce: Nach Hindin Morgenröte. Şi Eusebiu de Cezareea interpretează cuvintele pentru îmbărbătarea de dimineaţă ca o vestire a patimilor şi Învierii lui Iisus; el declară că va utiliza Septuaginta, adică traducerea elină a Bibliei. În acelaşi timp, consideră toate lamentaţiile şi laudele acestui psalm rostite de Mântuitorul. Comentatorii moderni identifică în textul comentariului său fragmente interpolate, aparţinând altor comentatori”[4].   „Despre ajutorul de dimineaţă: Grigore al Nyssei (53) explică: noaptea simbolizează răul, dar ajutorul divin ne dă zorii vieţii virtuoase şi astfel vom ajunge la biruinţă când vom fi părăsit faptele întunericului”[5].

1: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m-ai părăsit?

Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşalelor mele.

Primul vers: „Aceste cuvinte ale psalmistului, în esenţa lor, vor fi rostite de Iisus pe cruce (Matei 27,46; Marcu 15,34). De altfel, toţi Evangheliştii vor menţiona că suferinţele lui Iisus nu sunt altceva decât plinirea spuselor psalmistului (v.7 în Marcu 15, 29; v. 8 în Matei 27, 43; v. 18 în Matei 27, 35; Marcu 15, 24; Luca 23, 34; Ioan 19, 23-24)”[6]Cuvintele greşalelor mele: „Iisus, Care n-a săvârşit nici o greşeală, ia asupra Sa păcatele omenirii, cf. Ioan 1, 29 (Eusebiu de Cezareea). – Priveşte-mă sau ia aminte la mine e o adăugire ulterioară în Septuaginta (Eusebiu)”[7].  „Angoasa părăsirii e alăturată paradoxal cu familiaritatea şi îndrăzneala manifestate prin pronumele posesiv şi prin întrebare. ♦ […] Grigore din Nazianz comentează: Hristos nu a fost părăsit de Tatăl, dar ia asupra Sa condiţia omului: noi eram părăsiţi şi dispreţuiţi şi El ne-a răscumpărat luând asupra Sa păcatul nostru (cf. Or. 30, 5, PG 36, 110). ♦ […] 1b: Păcatele mele cască o prăpastie între angoasa mea şi mântuire (Origen)”[8].

„Aşa obişnuiesc să facă profeţii şi să spună: Dumnezeul meu, deşi este Dumnezeul lumii. Dragostea are însuşirea de a personaliza cele comune”[9].  „N-a fost părăsit fie de Tatăl, fie de dumnezeirea Sa, cum pare unora, ca de una ce s-ar teme de patimă (de moarte) şi de aceea s-ar retrage de la Cel ce pătimeşte. Căci cine L-a silit să Se nască sus, fie să Se nască aici jos, fie să Se urce pe cruce? Iar El înfăţişează în Sine ceea ce e al nostru. El Şi-a însuşit greşelile şi păcătoşenia noastră”[10].

2: Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi,

şi noaptea chiar, şi fără să-mi fiu nebun.

Şi fără să-mi fiu nebun sau „şi nu va fi din nebunie: unii traduc: şi nu ca o sminteală a mea. În latină: Et non ad insipientiam mihi. În ebraică: şi liniştea nu voi afla[11].

„Stăruinţa în rugăciune, chiar când nu are răspuns, nu cade sub incidenţa absurdului”[12].

3: Dar Tu întru cele sfinte locuieşti, Tu, lauda lui Israel.

Dar Tu tronezi ca un sfânt (Kraus). – Tu în cele sfinte locuieşti = Tu eşti locul sfânt al oricărui ajutor al meu.  – Tu, lauda lui Israel e, în ebraică: Tu care tronezi în lauda lui Israel[13].

4: În Tine au nădăjduit părinţii noştri,

în Tine au nădăjduit şi Tu i-ai izbăvit;

5: spre Tine au strigat şi s-au mântuit,

în Tine au nădăjduit şi n-au fost ruşinaţi.

Cuvintele, atribuite lui Hristos, „arată că El mărturiseşte de părinţi pe toţi aceia care au nădăjduit în Dumnezeu şi au fost mântuiţi de El şi care au fost şi părinţii Fecioarei, prin care S-a născut, făcându-Se om”[14].

6: Dar eu sunt vierme şi nu om,

ocara oamenilor şi defăimarea poporului.

„Comparaţia cu viermele nu vrea să sugereze doar umilinţa, ci şi faptul că viermele se naşte pur şi simplu din pământ, ceea ce permite asemuirea cu Domnul Cel născut fără prihană: Un viermuleţ e zămislit de mană, iar Domnul Iisus de Fecioara! (Maxim din Torino)[15].  – Dispreţul lumii: în latină abjectio plebis, adică gunoiul mulţimii[16].

„Făptura omenească se naşte, pe cale firească, din împreunarea bărbatului cu femeia, însă Eu nu M-am născut dintr-o astfel de împreunare după legea firii umane, Eu sunt născut ca un vierme care nu-şi are originea într-o sămânţă străină, ci în chiar trupul unde se dezvoltă”[17].  Domnul „S-a făcut şi S-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi, deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte”[18].

7: Toţi cei ce m-au văzut, m-au batjocorit,

grăind cu buzele, clătinându-şi capul:

8: „Nădăjduit-a în Domnul; acum să-l izbăvească;

să-l mântuiască pentru că îl vrea”.

„Acesta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob şi S-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate”[19].

9: Că Tu eşti Cel ce m-a scos din pântece,

nădejdea mea de lângă sânul maicii mele;

„Eusebiu vede aici prevestirea Naşterii celei mai presus de fire a lui Hristos. Origen compară Naşterea lui Hristos cu a lui Iacob, a lui Ieremia şi a lui Ioan Botezătorul”[20].

„Observă bine cuvintele: Cel care m-ai tras din pântece; ele arată că S-a născut fără bărbat, fiind tras din pântecele şi din trupul Fecioarei. În adevăr, altul este modul naşterii celor născuţi prin căsătorie”[21].

10: spre Tine am fost aruncat din pântece,

din pântecele maicii mele îmi eşti Tu Dumnezeu.

Suntem cunoscuţi de Dumnezeu dinainte de creaţie şi nu-L vom putea ocoli, chiar de alegem să tăiem legătura cu El.

Aplicat lui Hristos, versetul mărturiseşte despre realitatea întrupării şi naşterii Sale (într-o traducere uşor diferită): „Spune: M-ai smuls din pântece. Ce este smuls dacă nu ceea ce este lipit strâns, ceea ce este înfipt, ceea ce este unit de acela din care spre a fi luat trebuie smuls? Dacă nu era lipit de pântece, cum a fost smuls?”[22].

11: Nu Te-ndepărta de mine, că necazul e aproape,

că nu-i nimeni să mă ajute.

12: Înconjuratu-m-a mulţime de juncani,

de tauri graşi mă văd împresurat;

Juncanii şi taurii graşi „sunt duşmanii lui Iisus, adică marii preoţi iudei, scribii, bătrânii poporului (Eusebiu)”[23].

13: asupra mea şi-au căscat botul

asemenea unui leu ce sare la pradă răcnind.

14: Ca apa m-am vărsat,

oasele toate mi s-au risipit.

Inima mi s-a făcut ca ceara,

în mijlocul măruntaielor mi se topeşte;

„Oasele risipite trimit la imaginea unui om răstignit”[24]Inima mi s-a făcut ca ceara: Chiril al Alexandriei „vede aici o expresie a compătimirii Învăţătorului [Hristos] pentru durerea ucenicilor Săi”[25].

15: tăria mi s-a uscat ca un hârb,

limba mi s-a lipit de gâtlej.

Tu m-ai pogorât în ţărâna morţii.

Putem vedea în acestea şi portretul nevoitorului ce a nimicit, prin asceză, poftele trupului. „De aceea şi dreapta Celui Prea Înalt s-a întins asupra lui, şi mult i-a purtat de grijă, ca unuia ce toată trezvia inimii şi-o îndrepta spre El”[26]. Pogorât în ţărâna morţii a fost şi Hristos. Că I se pot aplica cuvintele de aici devine lămurit mai jos:

16: Că mulţime de câini m-a înconjurat,

adunarea celor vicleni m-a împresurat,

mâinile şi picioarele mi le-au străpuns.

„Câinii mulţi reprezintă soldaţii romani (Eusebiu)”[27]Mâinile şi picioarele mi le-au străpuns; Doinaş traduce: de mâini şi de picioare m-au legat: „Gimarey notează şi comentează astfel: În legătură cu acest text faimos, există acord nu numai între vechii traducători, care ne transmit în versiunile lor acelaşi sens, sau sens analog, ci chiar între cei mai celebri exegeţi şi interpreţi din timpurile moderne, care convin că termenii ebraici, orice interpretare le-am da, pot să aibă, în sensul lor literal, aceeaşi semnificaţie. Profetul descrie una câte una împrejurările răstignirii Mântuitorului. – Autorii Septuagintei, anteriori lui Iisus, au tradus: Ei au găurit (străpuns) picioarele şi mâinile mele; Aquila, care s-a lepădat de credinţa creştină pentru a trece la iudaism, şi care trăia în secolul al doilea, traduce: ei m-au acoperit de mârşăvie; Symmacus, contemporan cu Aquila, şi din samaritean devenit creştin şi, apoi, ebionit, traduce: ei au legat, sens ce se află şi în textul siriac. De unde urmează că, dacă cei vechi au derivat cuvântul ebraic din diverse rădăcini, ei toţi au citit în manuscrisele ce le aveau în mână un verb, şi nu un substantiv, şi un verb la persoana a treia plural[28].  „Ioan Damaschinul: Cel care îl plăsmuise pe om din ţărână e coborât în ţărâna morţii (Hom. 27 in Sabb. S., PG 96,628)”[29].

17: Toate oasele mi le-au numărat,

iar ei priveau şi se holbau la mine.

„Augustin precizează: este descrierea exactă a unui trup răstignit”[30].

„Iar moartea atârnată în văzduh, care s-a săvârşit pe lemn, nu e alta decât cea de pe Cruce. (Căci) în nici o altă moarte nu se străpung mâinile şi picioarele, decât numai în cea de pe cruce”[31].

18: Împărţit-au hainele mele loruşi,

iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.

Veşmintele Domnului „ar fi, după interpretarea lui Maxim din Torino, profeţiile şi textele Scripturii, iar soldaţii care şi le-au împărţit sunt ereticii; cămaşa (sau tunica) fără cusătură ar fi înţelepciunea cerească”[32].  „Cel care i-a acoperit pe protopărinţii neamului omenesc cu tunici de piele e aşezat de bunăvoie gol pe cruce, pentru ca noi să fim despuiaţi de firea pieritoare şi să ne poată îmbrăca cu strălucirea nestricăciunii (Ioan Damaschinul, Hom. 27 in Sabb. S., PG 96, 624). După Efrem Sirul, cămaşa nesfâşiată este o imagine sublimă a credinţei pe care apostolii au semănat-o în lume păstrând-o în integritatea ei (cf. Imnuri, Lamy 1, 688)”[33].

Cuvintele s-au împlinit cu prilejul Patimilor Domnului (Ioan 19, 23-24). „Acestea toate au fost spuse mai înainte cu folos, ca să ştim, văzând împlinirea lor, că El este Cel făgăduit să vină în chipul nostru, pentru noi, şi Care este aşteptat să moară pentru mântuirea tuturor”[34].  „Haine ale lui Hristos sunt creştinii care prin petrecerea lor aici încercuiesc de jur-împrejur trupul lui Hristos, adică Biserica, şi-l acoperă prin păzirea celor dumnezeieşti potrivit predaniei (tradiţiei). Iar cămaşa lui Hristos e arhieria ţesută de sus până jos şi lucrată de harul Duhului Sfânt”[35]. Aşadar, împart hainele lui Hristos ereticii şi prigonitorii Bisericii, căutând să împrăştie turma, iar sorţi pe cămaşă aruncă cei ce uzurpă arhieria instituită de Hristos.

19: Dar Tu, Doamne, nu-Ţi îndepărta ajutorul de la mine,

spre trebuinţa mea de sprijin ia aminte.

20: Izbăveşte-mi sufletul de sabie

şi din gheara câinelui viaţa mea;

„Iustin pune în legătură pasajul cu strigătul lui Iisus din Luca 23,46 (În mâinile Tale încredinţez duhul Meu)”[36].

21: mântuieşte-mă din gura leului

şi înjosirea mea din coarnele inorogilor.

Dumnezeirea Fiului Îl va smulge pe Acesta din cursele iadului, dar vom cugeta dumnezeirea unită cu omenitatea, rămasă însă străină de păcat. Fiul biruie puterile iadului şi ca om.

22: Povesti-voi numele Tău fraţilor mei,

în mijlocul adunării Te voi lăuda.

„Pavel va cita acest verset ca fiind rostit de Însuşi Iisus prin gura lui David. De vreme ce Hristos este arhetipul, pârga, începătorul mântuirii oamenilor, aceştia devin fraţii Săi printr-o sublimă solidaritate divino-umană”[37].  „Pentru Chiril al Alexandriei, Iisus afirmă şi revelează nu numai existenţa Tatălui, ci şi bunătatea şi slava Lui. O face prin însăşi fiinţa Sa: Cine Mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl (Ioan 14,9). ♦ […] Origen: De aici înainte, Hristos se roagă ca şi cum ar fi deja înviat şi rugăciunile pentru fraţii Săi, deja ascultate”[38].

23: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L!;

toată seminţia lui Iacob, slăviţi-L!

Toată seminţia lui Israel să se teamă de El,

Seminţia lui Israel, adică a minţii văzătoare de Dumnezeu, e poporul celor ce au crezut în Hristos.

24: că El n-a dispreţuit şi nici nu S-a scârbit de ruga săracului,

nici că Şi-a întors faţa de la mine

şi-atunci când am strigat m-a auzit.

Hristos, „luând în Sine cele omeneşti şi coborând în chip iconomic în cele ale noastre cele ale Lui, nu Se ruşinează să ne numească fraţi, odată ce am fost chemaţi la înfiere prin El”[39].

25: De la Tine mi-i lauda în marea adunare,

în faţa celor ce se tem de El îmi voi face rugăciunile.

Marea adunare, ca mai sus, închipuie cetele drepţilor.  „Atanasie pune versetul în legătură cu Ioan 12,28, iar Origen, cu I Corinteni 1,31”[40].

26: Mânca-vor săracii şi se vor sătura

şi vor lăuda pe Domnul acei ce-L caută pe Dânsul;

vii vor fi inimile lor în veacul veacului.

„Ebraică: trăiască inimile lor în veacul veacului. Urare de încheiere a unei cine rituale. Primele două stihuri sunt o paralelă sinonimică în care e vorba de aceleaşi persoane: săracii sunt aceia care-L caută pe Domnul, mănâncă şi se satură la masa Lui, apoi Îl laudă şi primesc, în schimb, viaţa veşnică în inimile lor. Text foarte transparent asupra Cinei euharistice”[41].  „Fragmentul de psalm devenit, între timp, o rugăciune înainte de masă[42] îşi află locul firesc aici, dacă înţelegem ultimele cuvinte ale versetului anterior drept promisiunea unui sacrificiu; căci, cu prilejul unei asemenea jertfe, părţile grase ale victimelor erau mistuite de foc pe altar; restul, după ce s-a reţinut porţia cuvenită preotului, era servit la această masă sacră la care participau săracii şi cerşetorii, oricare ar fi fost ei (Gimarey)”[43].  „Numeroşi Părinţi au văzut aici o prevestire a Euharistiei. Pentru Atanasie, săracii sunt păgânii, care vor fi chemaţi şi ei la mântuire”[44].

27: Toate marginile pământului îşi vor aminti şi se vor întoarce la Domnul,

în faţa Lui se vor închina toate ginţile neamurilor,

28: că a Domnului este împărăţia

şi El stăpâneşte peste neamuri.

Anticipare a Bisericii.

29: Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului,

în faţa Lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în ţărână.

Iar sufletul meu trăieşte pentru El,

„Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu grijile trupeşti, […] ci (nevoitorul) să fie lăudat, dacă nu de oameni, de Puterile de sus şi de Însuşi Stăpânul Hristos de la Care au cerut şi Sfinţii lauda”[45].

30: seminţia mea Lui Îi va sluji.

Domnului I se va vesti neamul ce va să vină,

Neamul ce va să vină sau generaţia care vine [SEP 4]: „multiple interpretări la Părinţi: cei născuţi din Înţelepciune (Origen); cei născuţi din Duhul înfierii (Eusebiu); cei care nu sunt născuţi din trup, ci de la Dumnezeu (Atanasie); poporul născut din credinţă (Augustin). ♦ […] Apare aici motivul biblic al lanţului catehetic neîntrerupt care, trecând din generaţie în generaţie, constituie tradiţia de credinţă (e. g. Deuteronom 6, 7.20 şi urm.: Psalmi 77, 5-7). În centrul acestui mesaj stau faptele minunate ale Domnului (cf. şi Ravasi, I, p. 424)”[46].

31: dreptatea Lui i se va vesti poporului ce se va naşte,

că Domnul a făcut-o.

Poporul ce se va naşte e Biserica cea din neamuri.


[1] SEP 4/I, p. 84

[2] על־אילת השחר

[3] PSALM, p. 376

[4] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[5] SEP 4/I, pp. 84-85

[6] BBVA, p. 639

[7] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[8] SEP 4/I, p. 85

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXXIV, 6

[10] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, IV, 5

[11] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[12] BBVA, p. 639

[13] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[14] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, CI

[15] Nu ne-a convins expunerea, apropierea părându-ne forţată. Aceasta, probabil, şi din pricina conciziei pe care o impune o notă.

[16] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[17] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XIV, 8

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 64

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 53

[20] SEP 4/I, p. 85

[21] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 25

[22] Tertulian, Despre trupul lui Hristos, XX, 5

[23] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[24] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[25] SEP 4/I, p. 86

[26] Sf. Grigorie Palama, Omilii, IX,10

[27] PSALM, p. 377 [Ş. A. D.]

[28] PSALM, pp. 377-378 [Ş. A. D.]

[29] SEP 4/I, p. 86

[30] SEP 4/I, p. 86

[31] Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XXXV

[32] PSALM, p. 378 [Ş. A. D.]

[33] SEP 4/I, p. 87

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII

[35] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte către filadelfieni, II, 10

[36] SEP 4/I, p. 87

[37] BBVA, p. 640

[38] SEP 4/I, p. 87

[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[40] SEP 4/I, p. 88

[41] BBVA, p. 641

[42] În mod obişnuit se rosteşte înaintea mesei de seară.

[43] PSALM, p. 378 [Ş. A. D.]

[44] SEP 4/I, p. 88

[45] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 75

[46] SEP 4/I, pp. 88-89

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 20

PSALMUL 20 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Psalm regal, structurat în două părţi, urmate de antifoane corale (vv. 7 şi 13). Datorită accentului său mesianic şi eshatologic a fost aplicat în iudaism regelui mesianic, iar Părinţii Bisericii l-au raportat la Hristos”[1].

1: Doamne, întru puterea Ta se va veseli regele

şi de mântuirea Ta se va bucura foarte.

Bucuria ce însoţeşte pe cei îndumnezeiţi, ce împărăţesc împreună cu Hristos.  „Profetul David vesteşte biruinţa deplină a Regelui care va fi urmaşul său (Eusebiu). Ieronim vede în acest Rege chipul lui Hristos, Regele regilor şi Domnul Domnilor[2].

2: Dorinţa inimii lui I-ai dăruit-o

şi de cererea buzelor lui nu l-ai lipsit.

Dorinţa inimii lui i-ai dăruit-o: „În dublu sens: Dumnezeu a înzestrat inima omului cu capacitatea de a-şi formula o dorinţă ca plan de perspectivă; ca dar al lui Dumnezeu, dorinţa inimii poate fi plinită prin rugăciune”[3].  „Dorinţa lui Hristos este ca şi noi să fim una, după cum El şi Tatăl una sunt (Ieronim)”[4].

3: Că l-ai întâmpinat cu binecuvântări de dreptate,

pus-ai pe capul său cunună de piatră scumpă.

Cununa drepţilor.  „Dumnezeu este cununa lui Hristos, iar Hristos este cununa făpturii raţionale (Origen)”[5].

4: Viaţă a cerut de la Tine, şi i-ai dat-o:

lungime de zile în veacul veacului.

E viaţa cea de veci.  Dacă aplicăm psalmul la Hristos, putem întreba şi noi: „De ce a cerut Hristos viaţa, când era în prag de moarte? Pentru a vesti învierea Sa din morţi (Irineu, Dem. Ap. 72)”[6].

5: Mare este slava lui întru mântuirea Ta,

slavă şi mare-cuviinţă vei pune peste el;

Mare-cuviinţă: „veche şi frumoasă expresie românească. Literal se traduce: măreţie, maiestate, magnificenţă[7].  „Origen apropie acest verset de cuvintele Tatălui din Ioan 12, 28, iar Ieronim, de cuvintele din rugăciunea arhierească (Ioan 17, 5)”[8].

6: că-i vei da lui binecuvântare în veacul veacului,

cu faţa Ta întru bucurie îl vei veseli.

Bucuria zilei celei neînserate.

7: Că regele nădăjduieşte în Domnul

şi din mila Celui-Preaînalt nu se va clinti.

8: Mâna Ta îi va găsi pe toţi vrăjmaşii Tăi,

dreapta Ta să-i afle pe toţi cei ce Te urăsc.

„Chiril al Alexandriei interpretează: Dumnezeu se lasă găsit de către păcătos ca Judecător, iar de cel care îşi mărturiseşte păcatul, ca Mântuitor. ♦ [să-i afle – Anania]; de i-ar ajunge: Textul Masoretic are să-i găsească. Ca de foarte multe ori, Ieronim interpretează pozitiv: bunătatea lui Dumnezeu vrea să-i întoarcă spre Hristos pe duşmanii Săi, spre a-i mântui”[9].

9: Ca un cuptor de foc îi vei face atunci când Te arăţi;

Domnul întru mânia Sa îi va răvăşi,

focul îi va mistui.

„Eusebiu, ca şi alţi Părinţi, referă versetul la ziua Judecăţii; Augustin precizează că duşmanii vor fi arşi lăuntric de judecata conştiinţei lor. Ieronim: Văpaia va mistui păcatele oamenilor”[10].

Dar textul n-a fost văzut ca referindu-se doar la ziua Judecăţii: „Iar vremea arătării feţei Tatălui este potrivit să se înţeleagă ca vremea întrupării, dacă Fiul este faţa şi chipul lui Dumnezeu şi Tatăl. El este flacăra aspră şi cuptor celor ce resping taina întrupării Unuia Născutului”[11].

10: Rodul lor de pe pământ îl vei şterge

şi seminţia lor dintre fiii oamenilor.

Cuvintele par a viza pe cei ce uneltesc împotriva lui Hristos: „Căci n-au putut să dea tărie sfatului lor cel opus lui Dumnezeu, deşi au încercat de multe ori şi prin zeci de mii de moduri să facă să dispară slava lui Hristos. Căci I-au întors spatele, adică au ieşit de la faţa şi din ochii Stăpânului tuturor. De aceea, cu dreptate veţi umbla în lumina focului vostru şi în flacăra de care aţi ars”[12].   „Iar vremea arătării feţei Tatălui este potrivit să se înţeleagă ca vremea întrupării, dacă Fiul este faţa şi chipul lui Dumnezeu şi Tatăl. Deci El este flacăra aspră şi cuptor celor ce resping taina întrupării Unuia Născutului”[13].

11: Că lucruri rele au gândit împotriva Ta,

planuri au cugetat care nu vor dura.

Versetul poate fi aplicat la Iudeii care „au cugetat lucruri cumplite […] împotriva lui Hristos”[14].

12: Că Tu îi vei pune pe fugă,

prin cei rămaşi ai Tăi le vei găti căderea.

„Dumnezeu poate să-Şi învingă mulţimea vrăjmaşilor prin minoritatea care I-a rămas credincioasă. Ebraică: cu arcul Tău îi vei ţinti în faţă[15]. Versetul a fost aplicat şi istoriei Israeliţilor; aceştia „vor fi pierduţi ca nişte omorâtori ai Stăpânului şi ca cei ce s-au ridicat sălbatic împotriva Fiului, dar că Ierusalimul nu se smulge din rădăcină, ci va rămâne pustiu de copii, aşteptând timpul de la capăt şi din urmă, când se va mântui şi el, alergând pe urma neamurilor”[16].

SEP 4 traduce: Căci Tu îi vei da la spate…: „După interpretarea lui Atanasie, întrucât cei care nu au inima curată nu pot vedea faţa lui Dumnezeu, El Se lasă văzut de ei din spate, adică din faptele urmării Lui, ca să ajungă apoi să-I vadă faţa”[17].

13: Înalţă-Te, Doamne, întru tăria Ta;

cânta-vom şi vom lăuda puterile Tale.

Poate fi văzută aici o anticipare a Învierii, urmată de Înălţare.


[1] SEP 4/I, p. 82

[2] SEP 4/I, p. 82

[3] BBVA, p. 638

[4] SEP 4/I, p. 82

[5] SEP 4/I, p. 83

[6] SEP 4/I, p. 83

[7] BBVA, p. 639

[8] SEP 4/I, p. 83

[9] SEP 4/I, p. 83

[10] SEP 4/I, pp. 83-84

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III, 7

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[15] BBVA, p. 639

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[17] SEP 4/I, p. 84

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 19

PSALMUL 19 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Este un psalm regal: fie la sărbătoarea înscăunării, fie după o victorie în război, poporul se roagă pentru rege. În vreme ce păgânii se încred în puterea lor militară, Israel se întemeiază numai pe Dumnezeu, care îl ocroteşte. Părinţii dau o interpretare hristologic: această rugăciune e înălţată de corul îngerilor şi al sfinţilor (Eusebiu); Hristos este regele, preotul dar şi jertfa (Ieronim)”[1].

1: Auză-te Domnul în ziua necazului,

ocrotească-te numele Dumnezeului lui Iacob.

Ocrotească-te: „iperaspizo = a pune scutul ca armă defensivă; de aici, vechiul cuvânt românesc a scuti, care însă, cu vremea, şi-a schimbat aria semantică. Aşadar, a apăra, a ocroti. De altfel, psalmul este o rugăciune a regelui înainte de a pleca la război – şi o rugăciune a creştinului pândit de primejdii”[2].

2: Ajutor să-ţi trimită din locaşul Său cel sfânt,

şi din Sion să te sprijinească.

3: Pomenească toată jertfa ta

şi arderea-de-tot a ta să-I fie bineplăcută.

În acestea e şi o binecuvântare a Psalmistului către tot sufletul binecredincios.  „Ieronim, adresând psalmul lui Hristos, interpretează că toate rugăciunile şi jertfele oamenilor sunt cuprinse în rugăciunea şi jertfa Lui”[3].

O altă traducere a celui de al doilea stih, la Origen: Şi arderea de tot a ta să se facă grasă!, prilej de a o lega de dobândirea harurilor Duhului Sfânt[4].

4: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta

şi tot gândul tău să-l plinească.

„Sensul corect: ceea ce ţi-ai pus în gând; scopul; ţinta”[5].  Spre deosebire de oameni, „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor”[6].

„Eusebiu consideră că, de aici încolo, psalmul este profetic, referindu-se la Hristos. Pentru Atanasie, Augustin şi alţii, voia [inima, la Anania] aceasta este planul de mântuire”[7].

5: Bucura-ne-vom întru mântuirea Ta

şi întru numele Dumnezeului nostru ne vom mări.

Plinească Domnul toate cererile tale!

Cererile: Ieronim le raportează la rugăciunea lui Iisus: Preamăreşte-mă cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (Ioan 17, 5) şi păzeşte-i în Numele Tău pe aceia pe care mi i-ai dat (cf. Ioan 17, 11)”[8].

6: Acum am cunoscut că l-a mântuit Domnul pe unsul Său;

din cerul Său cel sfânt îl va auzi,

întru puteri este mântuirea dreptei Sale.

Întru puteri: „În context: puterile de sus; puterile cereşti”[9]Unsul Domnului e aici regele sau, prin extensie, toţi cei ce răspund chemării de a împărăţi împreună cu Dumnezeu.

7: Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai,

dar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom încrede!

„Forţa spiritului, alimentată de credinţa în Dumnezeu şi de ajutorul Său, prevalează asupra forţelor materiale, oricât ar fi ele de bine orânduite. Cu atât mai mult în aria războiului nevăzut”[10].

8: Ei s-au împiedicat şi au căzut,

dar noi ne-am ridicat şi drepţi am stat.

9: Mântuieşte-l, Doamne, pe regele Tău

şi ne auzi pe noi în orice zi Te vom chema.

Noi toţi cădem (Rilke), însă cei ce-L au pe Domnul fac efortul să se ridice după fiecare cădere.


[1] SEP 4/I, p. 81

[2] BBVA, p. 638

[3] SEP 4/I, p. 81

[4] Cf. Origen, Omilii la Levitic, V, 12

[5] BBVA, p. 638

[6] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 184

[7] SEP 4/I, p. 81

[8] SEP 4/I, p. 82

[9] BBVA, p. 638

[10] BBVA, p. 638