Archive for aprilie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 18

PSALMUL 18 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

Psalmul este o aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru că S-a făcut cunoscut omului prin natură şi prin Lege. Chiril al Alexandriei spune: Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin trei revelaţii: legea naturii create (frumuseţea şi ordinea ei), revelaţia cosmică ce ne face să-L cunoaştem pe Creator (cf. Înţelepciunea lui Solomon 13, 1-5; Romani 1, 19), Legea scrisă, dată prin Moise, care aduce în plus porunca iubirii şi precizările morale şi Legea spirituală, a Evangheliei, care le desăvârşeşte pe primele două (cf. Matei 5, 17).  Qimhi subliniază paralelismul: După cum cerul, soarele şi stelele manifestă şi povestesc slava şi înţelepciunea lui Dumnezeu, la fel fac Tora şi preceptele pe care El le-a dat poporului Său Israel; după cum cerul şi soarele sunt binefăcătoare pentru lume şi lumea dăinuie datorită lor, la fel face Tora, care e desăvârşită şi înviorează sufletul”[1].

1: Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu

şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!

Cerurile povestesc: „Verbul digheome înseamnă a expune în amănunt, a povesti, a descrie. Aşadar, cerurile (prin care se înţelege întregul univers, văzut şi nevăzut) nu se mărginesc să dea o mărturie globală, generală, asupra Creatorului lor, ci au capacitatea de a şi demonstra, pe măsură ce omul le descoperă, puterea şi mărirea Acestuia. Biblia lui Şerban (1688) traduce cu povestesc, în concordanţă cu Textul Ebraic”[2]Tăria, sau firmamentul, este cerul văzut.  „Pentru Grigore al Nyssei, David arată că a înţeles muzica cerului şi a stelelor, imnul ritmat de mişcare şi repaus, unde repaosul străluceşte în mişcare, unde mişcarea necontenită străluceşte în imuabil. Aceasta este muzica adevărată şi primordială, care le precede pe celelalte, în armonia universală. Lumea întreagă este o muzică al cărei Autor şi Interpret este Dumnezeu (cap. III)”[3].

„Prin aceste cuvinte nu vrea să arate că cerurile slobozesc glas, care să se audă de urechi sensibile, ci că ele, prin măreţia lor, ne prezintă puterea Creatorului, iar noi, observând frumuseţea lor, lăudăm pe Creator ca pe artistul cel mai desăvârşit”[4].  „Prin aceasta a primit în auzul minţii raţiunile (cuvintele) cunoştinţei de Dumnezeu (teologiei) de la cele neînsufleţite şi a învăţat, pe cât era cu putinţă oamenilor, din operă, modurile providenţei şi ale judecăţii, deşi n-a ajuns la raţiunile multiple în care se ramifică în parte conducerea universului”[5].  „Toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură”[6]. Dar, „nici cerurile nu sunt însufleţite, pentru că spun slava lui Dumnezeu, nici tăria nu este o fiinţă înzestrată cu simţuri, pentru că vesteşte facerea mâinilor Lui[7].  Sau prin ceruri pot fi înţeleşi oamenii îndumnezeiţi; aceştia „devenind, în mod desăvârşit, cereşti, făcuţi ceruri, ei dezvăluie slava lui Dumnezeu, după cum se spune în psalm”[8].

2: Ziua-i spune zilei cuvânt

şi noaptea-i vesteşte nopţii cunoaştere.

Cunoaştere: gnosis = acţiunea de a cunoaşte; cunoaştere (dar şi necunoaştere). Pe măsură ce se succedă, fiecare zi îi comunică celei următoare ce a izbutit să ştie, în timp ce nopţile, întotdeauna propice meditaţiei, consumă stratul profund al cunoaşterii, adică evaluarea semnificaţiilor ce se desprind din ştiinţă”[9].

Ziua zilei spune cuvânt, inima inimii, viaţa vieţii, învierea învierii. Şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă, adică trupul trupului, a cărui pătimire a arătat tuturor adevărata ştiinţă a credinţei”[10].   „Ziua strigă zilei cuvânt: cele scrise sunt spuse deschis; noaptea vesteşte nopţii cunoaştere: cele ascunse sunt spuse tainic”[11].

3: Nu sunt graiuri şi nici cuvinte

ale căror glasuri să nu se-audă.

„Aşadar, pentru că Dumnezeu le vede şi le aude pe toate, să ne temem de El şi să părăsim poftele urâte ale faptelor rele, ca mila Lui să ne acopere la judecata ce va să fie”[12].  „Tot aşa sunt unele cuvinte şi ale Înţelepciunii Întâinăscute, Care înaintea celorlalte a fost pusă temelie zidirii în timpul creaţiei. Înţelepciunea aceasta proclamă în tăcere pe Ziditorul şi Domnul, ca prin Ea să te urci la ideea singurului Înţelept”[13].

4: În tot pământul a ieşit vestirea lor

şi la marginile lumii cuvintele lor.

În soare Şi-a pus locaşul Său;

Universalitatea propovăduirii şi, evident, a mântuirii!

Vestirea e un echivalent aproximativ al cuvântului fthongos, care înseamnă zgomot, sunet, dar un altfel de sunet decât acela al glasului omenesc (foni). Dacă asiro-babilonienii numeau firmamentul cartea tăcută a cerurilor, psalmistul îl socoteşte drept o carte ce ni se deschide şi al cărei foşnet anunţă cuvintele din stihul următor”[14]. La marginile lumii: „Lume (ikumeni) nu înseamnă aici universul (kosmos), ci totalitatea oamenilor, a fiinţelor raţionale care pot să ştie, să înţeleagă şi să cunoască”[15].   În soare: „În Orientul Antic, soarele era simbolul dreptăţii, ceea ce fundamentează legătura dintre cele două părţi ale psalmului (BJ). Expresia Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20) a fost interpretată mesianic (v. mai ales liturgi[c]a Crăciunului, în riturile bizantin şi latin). Rupert din Deutz (De Op. Spir. Sancti, SC 131, p. 97) dă pasajului o interpretare mariologică: iatacul nupţial din care iese mirele e sânul, inima Fecioarei Neprihănite”[16].

Cei a căror vestire a umplut pământul „preînchipuiesc pe dascălii şi conducătorii Bisericilor din timpul al cincilea când s-a făcut venirea lui Hristos; pe dascălii care drept îndreptează cuvântul adevărului şi sunt de mare preţ ca aurul şi binerăsunători ca arama”[17].  „Căci până la orice pământ a ieşit glasul apostolilor şi până la hotarele rotundului pământ cuvintele lor: prin ei, după cum s-a scris, cuvântul Domnului creştea şi se înmulţea (Filipeni 6, 7)”[18].

5: şi El, ca un mire ce iese din cămara Sa,

bucura-Se-va ca un uriaş ce-Şi aleargă drumul.

Mirele iese din cămara Sa prin întrupare, iar drumul Său e lucrarea mântuitoare.

6: De la marginea cerului îşi are ieşirea,

pân-la marginea cerului îi este alergarea,

şi nimic nu se poate ascunde de căldura lui.

„Mersul soarelui care iese din înaltul cerului şi se întoarce în înaltul cerului a fost văzut ca o figură a lui Hristos, care porneşte de la Tatăl, se întoarce la El şi va veni din nou (Iustin, Dial. 64, 8)”[19]Nimic nu se poate ascunde de căldura lui: „Ieronim interpretează spiritual: la împărţirea harurilor, nu este nimeni care să nu primească ceva”[20].

7: Legea Domnului e fără prihană:

întoarce suflete;

mărturia Domnului e de bună credinţă:

înţelepţeşte pruncii;

Mărturia Domnului cea vrednică de crezare este cea a lui Hristos, singurul care Îl cunoaşte pe Tatăl (Augustin)”[21].

8: legiuirile Domnului sunt drepte:

veselesc inima;

porunca Domnului luceşte de departe:

luminează ochii;

„Aceasta nu în înţelesul că, păzind poruncile Domnului, noi am dobândi în chip firesc o vedere mai pătrunzătoare, ci păzind poruncile dumnezeieşti dobândim în cuget o privire mai ageră. Ochii omului lăuntric văd mai multe decât vedem cu cei din cap”[22].

9: frica Domnului este curată:

rămâne în veacul veacului;

judecăţile Domnului sunt adevărate:

îndreptăţite toate.

Frica Domnului „= frica (respectuoasă) pe care Dumnezeu i-o inspiră omului”[23].  „Augustin interpretează astfel: Spre deosebire de frica servilă, care e teama de pedeapsă, cea curată, izvorâtă din iubire gratuită, se teme doar să nu fie despărţită de cel iubit; e neamestecată cu frica de oameni. ♦ […] Hotărârile lui Dumnezeu nu sunt discordante şi în luptă între ele, ci sunt surori şi convergente; nu există nici o contradicţie între legile Mântuitorului (Chiril al Alexandriei)”[24].

„De judecăţile Mele trebuie să se înfricoşeze oricine, iar nu să le cerceteze, fiindcă ele nu pot fi înţelese de mintea omenească”[25].  E îngăduit să căutăm, după puteri, a ajunge la o înţelegere a poruncilor, dar fără a uita în acest timp să lucrăm pentru împlinirea lor.

10: Dorite-s mai mult decât aurul şi decât nestemata,

mai dulci decât mierea şi fagurele.

S-au spus acestea „nu pentru că sunt numai atât de dulci cuvintele Scripturii, nici pentru că pot pricinui numai atâta plăcere, ci pentru că David n-a găsit între lucrurile materiale altceva cu care să poată compara dulceaţa cuvintelor dumnezeieşti”[26].    liniştea şi bucuria   „la această stare nu va veni şi nu va rămâne cineva fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că celor ce se luptă, frica Domnului Iisus le dă un anumit fel de curăţie”[27].  „Aceasta este altă temere decât cea care se naşte din frica de pedeapsă pentru relele săvârşite”[28].  „Iar desăvârşindu-se frica, se desăvârşeşte şi omul, prin plâns, şi nu mai vrea să păcătuiască, ci temându-se de întoarcerea patimilor, petrece nerănit în frica cea curată”[29].  „Căci cel ce se gândeşte pururi la moarte şi la focul veşnic şi la viermele cel neadormit şi la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâşnirea dinţilor, la ruşinea ce va rămâne din faţa scaunului înfricoşător al Judecăţii lui Hristos, dinaintea îngerilor şi oamenilor, topeşte bucuria plăcerii şi întoarce toată pofta spre Dumnezeu”[30].  „Începătorilor în viaţa virtuoasă le ajută, în lucrarea poruncilor şi în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naşte o altă frică, potrivită cu starea lor. E temerea curată care îi înfricoşează foarte mult, din dragoste”[31].

11: Căci robul Tău le păzeşte,

în paza lor e multă răsplata.

„Însăşi păzirea e o răsplată, faptul că poţi ţine poruncile e darul lui Dumnezeu (Augustin)”[32].

„Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui Dumnezeu scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tău inteligibil, mai presus de miere şi de ceară, prin dulceaţa dată de ele”[33].

12: Greşalele, cine le va pricepe?

De (greşalele) mele cele ascunse curăţeşte-mă

„În sensul: cine le poate discerne?; cine e în stare să aleagă greşalele reale de cele aparente? (E vorba, desigur, de greşalele psalmistului; vezi stihul următor)”[34].  „Cele ascunse sunt greşelile ascunse de ceilalţi sau chiar neştiute, neconştientizate de autorul lor”[35].

„Consider că nu se poate discerne uşor, de către orice om, care sunt soiurile de păcate ce sunt spre moarte şi care sunt cele ce nu sunt spre moarte, ci spre prejudiciu”[36].

„Chiar de te vei îndurera pururea de lunecare, nu vei înceta niciodată să luneci. […] Astfel, să te socoteşti cu desăvârşire lipsit în veci de sfinţenia care mântuieşte. Deci, gândeşte-te să duci o viaţă binecredincioasă şi, aşa crezând, te vei împărtăşi de binecuvântarea care alungă nu numai moartea, ci şi bolile din noi. Căci, venind Hristos în noi, slăbeşte legea care stăpâneşte sălbatic în mădularele trupului nostru, înviorează evlavia faţă de Dumnezeu şi omoară patimile, neţinând seama de păcatele în care ne aflăm, ci vindecându-ne mai degrabă ca pe nişte bolnavi. Căci întăreşte pe cel zdrobit, ridică pe cel căzut, ca un Păstor bun, Care îşi pune sufletul pentru oile Sale”[37].  „Nouă ne e propriu a nu avea o sfinţenie deplină şi o calitate de jertfă în toate privinţele, având în noi oarecare întinăciune din pricina păcatului din noi. […] Căci nu e timp când cei ce sunt cu adevărat întregi la minte şi cunosc slăbiciunea firii omeneşti să nu aibă trebuinţă să strige: de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Aceasta este jertfa duhovnicească, cea binemirositoare lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră”[38].

13: şi de ale altora fereşte-l pe robul Tău;

dacă ele nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi

şi de păcat mare mă voi curăţi.

De ale altora sau de cele străine: „După Augustin, păcatele străine sunt cele făcute la îndemnul altuia; diavolul a păcătuit din vina sa, Adam din vina altuia. ♦ păcatul cel mare: tot după Augustin, acesta e lepădarea de Dumnezeu, care vine din orgoliu”[39].

„Ce să credem,deci: patimile cele ascunse dintre noi ne aparţin sau ne sunt străine? Deci, ce sunt cele ascunse? Cine sunt cei ce mă nedreptăţesc şi se luptă cu mine? Cine sunt străinii, dacă nu duhurile care se împotrivesc împlinirii poruncilor lui Hristos”[40].   „Dacă omul izbuteşte să nu fie stăpânit (sau să se scuture) de vicii, adică de greşalele repetate care ajung să-l domine, atunci el devine capabil să se elibereze şi din robia unui păcat major”[41].  „Îl rugăm să ne ferească de cele străine (ale altora), adică de duhurile cele rele şi rătăcitoare”[42]. Ne putem curăţi  „prin multă rugăciune şi credinţă şi prin desăvârşita pornire spre Dumnezeu, cu împreună-lucrarea Duhului, dar împotrivindu-ne şi noi (păcatelor) şi păzindu-ne inima noastră cu toată grija”[43].   „Se poate vedea uneori şi în faptele bărbăteşti ale celor aleşi vreo pată, pe care cunoştinţa Legiuitorului o vede, dar nouă ne scapă”[44].

14: Iar cuvintele gurii mele

şi cugetul inimii mele vor fi pururea bineplăcute înaintea Ta,

Doamne, ajutorul meu şi răscumpărătorul meu!

Sfinţii sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu, ca unii ce au redobândit asemănarea cu El.  „Augustin spune: Legea Domnului nu-l încovoaie pe om sub un jug de robie, ci prin ea sufletul se îndreaptă spontan spre imitarea lui Dumnezeu”[45].


[1] SEP 4/I, p. 78

[2] BBVA, p. 637

[3] SEP 4/I, p. 78

[4] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 6

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 19

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 13

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, III, 9

[8] Origen, Omilii la Geneză, I, 13

[9] BBVA, p. 637

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXII, 8

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, V, 114, 7

[12] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XVI, 3

[13] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh

[14] BBVA, p. 637

[15] BBVA, p. 637

[16] SEP 4/I, p. 79

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[18] Origen, Omilii la Exod, I, 4

[19] SEP 4/I, p. 79

[20] SEP 4/I, p. 79

[21] SEP 4/I, p. 79

[22] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[23] BBVA, p. 637

[24] SEP 4/I, p. 80

[25] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, LVIII, 1

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XIV, 1

[27] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 35

[28] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

[29] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 3

[30] Isaia Pustnicul, Fragmente, 124a.-132a.

[31] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 56

[32] SEP 4/I, p. 80

[33] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 119

[34] BBVA, p. 637

[35] SEP 4/I, p. 80

[36] Origen, Omilii la Exod, X, 3

[37] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[38] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[39] SEP 4/I, p. 80

[40] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[41] BBVA, p. 638

[42] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XXX

[43] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 3

[44] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[45] SEP 4/I, p. 79

Reclame

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 17

PSALMUL 17 – Pentru sfârşit: pentru robul lui Dumnezeu David; ce l-a grăit el Domnului prin chiar cuvintele acestei cântări în ziua în care Domnul l-a izbăvit din mâna tuturor vrăjmaşilor săi şi din mâna lui Saul. Şi a zis:

„La origine este, poate, o ilustrare a destinului lui David, căruia Dumnezeu îi dă biruinţă asupra duşmanilor. Este o cântare de aducere de mulţumire (vv. 5-28) precum şi un cânt regesc de biruinţă (vv. 29-51). A fost, fireşte, reactualizat în diverse epoci. Sunt schiţate profetic trăsăturile Regelui-Mesia, biruitor peste puterile răului. După Chiril al Alexandriei, într-o interpretare spirituală, cei care cred în Hristos îi aduc această cântare pentru că i-a eliberat de duşmani, adică de stăpânitorul lumii acesteia. Psalmul e rostit şi de Hristos, care se exprimă cu grai omenesc: se referă la coborârea din ceruri a Fiului Unul-născut, la înălţarea Sa, la biruinţa asupra diavolilor şi la chemarea neamurilor. ♦ Text aproape identic cu psalmul din II Regi 22, 1-51”[1].

1: Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea,

2: Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;

Dumnezeul meu e ajutorul meu şi voi nădăjdui spre El,

El e apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi ocrotitorul meu.

Vârtutea şi întărirea: „Aici înţelesul ambelor cuvinte este acelaşi. Dar împreunarea cuvintelor cu înţeles egal arată o întărire a înţelesului”[2]. Primele două versuri din psalm sunt rostite de către preot în vreme ce la strană se cântă: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, înainte de descoperirea Cinstitelor Daruri şi de rostirea în comun a Crezului.

3: Întru laudă Îl voi chema pe Domnul

şi de vrăjmaşii mei mă voi mântui.

Întru laudă Îl voi chema pe Domnul pare o aluzie la cultul divin.

4: Cuprinsu-m-au durerile morţii,

pâraiele fărădelegii m-au tulburat,

5: durerile iadului m-au înconjurat,

laţurile morţii mi-au ieşit în cale.

Sunt stări prin care trece orice om, dar aici sunt urmate şi de singura atitudine potrivită:

6: Şi-ntru necazul meu L-am chemat pe Domnul,

către Dumnezeul meu am strigat.

Din locaşul Său cel sfânt auzit-a glasul meu,

strigarea mea de dinaintea Lui va intra în auzul Său.

„Trebuie să intrăm cu cuviinţă, strălucitori şi curaţi, în casa lui Dumnezeu, dacă vrem să câştigăm faţă de El o familiaritate prin sfinţenie. Căci atunci ni-L vom face pe Dumnezeu îndurător, va privi la ale noastre cu ochiul întreg şi ne va dărui ocrotirea cuvenită sfinţilor. Căci cel ce este aşa va întinde mâini cu adevărat cuvioase şi va striga spre însăşi urechea Dumnezeirii”[3].

7: Şi pământul s-a clătinat şi s-a cutremurat,

temeliile munţilor au fremătat şi s-au clătinat,

că Dumnezeu S-a mâniat pe ele.

8: Întru mânia Lui fum s-a ridicat,

pară de foc din faţa Lui se aprinde,

cărbuni se aţâţă din parte-I.

Descrierea nu pare cea a unei simple teofanii, ci o viziune a vremurilor celor de pe urmă.

9: El cerurile le-a aplecat şi S-a pogorât,

negură sub picioarele Lui.

„Să ne grăbim, deci, fraţilor, să ne grăbim înainte de sfârşit să ne alipim de Dumnezeu, Făcătorul a toate, Care S-a pogorât pe pământ pentru noi, ticăloşii, Care a plecat cerurile şi S-a ascuns de îngeri, S-a sălăşluit în pântecul Sfintei Fecioare, S-a întrupat din ea fără schimbare în chip negrăit şi a ieşit pentru mântuirea tuturor”[4].

10: Şi S-a suit pe heruvim şi a zburat,

pe aripile vântului zburat-a.

11: El Şi-a pus întunericul să-I ţină perdea,

cortul Său împrejurul Său,

apă-ntunecoasă în norii văzduhului.

Cortul Său: „Origen scrie că, În Vechiul Testament, când Se revelează, Dumnezeu Se ascunde în nor; cortul este şi trupul lui Hristos. Grigore de Nazianz (Orationes, 28, PG 35): Întunericul este şi opacitatea noastră, pentru că suntem greoi la inimă”[5].

Ereticii, „dorind să privească cu îndrăzneală şi orbeşte şi trecând de la unele afirmaţii la altele, au fost aruncaţi în întunericul greu şi palpabil al erorilor”[6].

„Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului […]. Şi dacă a pus negura şi întunericul ascunziş al tainelor Lui şi e nevoie de multă lumină de la Preasfântul Duh spre înţelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poţi să le afli, odată ce nu te-ai făcut locaşul luminii dumnezeieşti, fiind încă nedesăvârşit şi neluminat?”[7]. Dumnezeu e ascuns în întuneric,   „deşi este lumină prea curată şi celor mai mulţi neapropiată”[8].   „Printr-o figură de stil ebraică […], Psalmistul vrea să arate că cele gândite de Dumnezeu, în calitatea Sa dumnezeiască, sunt nearătate şi necunoscute, căci El S-a ascuns, ca să zicem aşa, în întuneric de cei ce nu suportă strălucirea cunoaşterii Lui şi nici nu pot să-L vadă, fie din pricina minţii lor întunecate, fie din cauza miopiei omului în înţelegerea lui Dumnezeu”[9].  „Între noi (şi Dumnezeu) se află acel întuneric trupesc, ca odinioară norul între Egipteni şi Evrei. Şi acesta este poate întunericul pe care l-a pus acoperământ al Lui; grosimea prin care puţini oameni şi puţin străbat (spre El). Despre acestea să filozofeze cei ce le văd şi să urce la o cât mai mare înţelegere. Noi, însă, cei legaţi de pământ, îmbrăcaţi în acest trup gros, nu putem trece nici măcar peste umbra lui, chiar de mergem în mare grabă”[10].  Psalmistul „aseamănă greutatea de înţeles a dogmelor despre Dumnezeu cu un cort şi numeşte întunericul apa întunecată în norii văzduhului[11].  „Iar dacă cineva ar voi să înţeleagă şi altfel cele propuse spre tâlcuire, focul se va socoti lumina dată prin lege, care însă nu e fără întuneric, pentru că legea e întunecoasă şi neclară”[12].

12: Mişcatu-s-au norii de strălucirea feţei Sale,

grindină şi cărbuni aprinşi.

„Cuvintele acestea ne învaţă că sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu sunt ascunse. Ne arată că pentru gnostici cuvintele lui Dumnezeu sunt limpezi şi strălucitoare cum este grindina, care cade fără pată de sus de la Dumnezeu, dar pentru cei mulţi sunt aşa cum sunt cărbunii în care focul este stins şi care nu se vor aprinde şi nu vor da lumină, dacă cineva nu-i va aprinde şi nu le va da din nou viaţă”[13].

13: Domnul a tunat din cer,

Domnul Cel-Preaînalt Şi-a dat glasul Său;

„Taina lui Hristos este atât de ascunsă, că e nevoie de învăţătură (iniţiere) de sus şi de descoperirea de la Dumnezeu”[14].

14: trimis-a săgeţi şi i-a risipit,

fulgere înmulţit-a şi i-a răvăşit.

Săgeţile şi fulgerele, ca şi orice exprimare de acest fel, le vom înţelege într-un mod vrednic de Dumnezeu, ca pe manifestări ale puterii Sale.

15: Şi s-au arătat izvoarele apelor

şi s-au descoperit temeliile lumii

de certarea Ta, Doamne,

la suflarea vântului mâniei Tale.

Pare tot o viziune a zilei Judecăţii, după care toate se vor face noi, în curăţia cea de la început.

16: Trimis-a (mâna Lui) din înălţime şi m-a luat,

ridicatu-m-a din ape multe.

Trimis-a din înălţime: „Origen vede aici prevestirea răscumpărării. În prezent nu suntem eliberaţi de toate relele, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, le îndurăm cu dragă inimă”[15].

Apele de aici sunt stihiile lumii acesteia; putem vedea, însă, şi apa Botezului, din care ne ridicăm, după ce înainte ne-am târât, robiţi de păcat.

17: El mă va izbăvi de vrăjmaşii mei cei tari,

şi de cei ce mă urăsc, că s-au întărit mai mult decât mine.

„De sufletul mult subţiat, gândurile s-au depărtat şi vin la el numai minţi goale de trupuri care îi arată, descoperindu-i, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, ca nişte temelii ale pământului”[16].

18: Ei m-au luat pe neaşteptate în ziua necazului meu,

dar Domnul mi-a fost întărire

19: şi m-a scos la lărgime;

izbăvitu-m-a pentru că m-a vrut.

„Versetele 9-19 cuprind tabloul măreţelor fenomene teofanice prin care Dumnezeu îi arată psalmistului că e de partea lui”[17]. Izbăvitu-m-a pentru că m-a vrut: „Dumnezeu ştie întotdeauna ce vrea să facă cu omul pe care îl ajută”[18].

Cuvântul e aplicat (şi) Apostolului Pavel care „a perseverat până când a ieşit la lărgime, adică până când a aşezat Bisericile în lărgimea întregului rotund al pământului”[19].

20: Domnul mă va răsplăti după dreptatea mea,

după curăţia mâinilor mele îmi va răsplăti;

21: că am păzit căile Domnului

şi nu I-am fost necredincios Dumnezeului meu;

22: că toate judecăţile Lui sunt înaintea mea

şi îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine.

23: Şi voi fi neprihănit cu El

şi de fărădelegea mea mă voi păzi.

„Pentru Origen, Cel Neprihănit prin excelenţă este Hristos”[20].

24: Şi Domnul mă va răsplăti după dreptatea mea,

după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Săi.

Anticiparea Judecăţii şi a răsplăţii drepţilor (osândirea păcătoşilor e doar vag schiţată în aceste ultime versete, poate spre a nu umbri bucuria primilor). Întru această bucurie a Domnului suntem chemaţi, „adică să ne desfătăm la ospăţul cel dumnezeiesc de cunoaşterea dată nouă prin Fiul. Este numit zi (v. 18) Cuvântul care luminează cele ascunse şi prin Care a venit, la lumină şi naştere, fiecare creatură”[21].

25: Cu cel drept vei fi drept;

cu omul nevinovat, nevinovat vei fi;

Desigur, nu vom înţelege din astfel de locuri că Dumnezeu ar fi vreodată vinovat de ceva.

26: cu cel ales vei fi ales

şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici.

27: Că Tu vei mântui poporul celor umiliţi

şi vei smeri privirea celor mândri.

Fiecăruia se dă după inima sa, evident, în veacul viitor; deşi, arvuna e primită încă de aici, chiar dacă cel ce lucrează nedreptatea rareori pare a o înţelege.

28: Că Tu vei lumina ceea ce mă luminează, Doamne;

Tu, Dumnezeul meu, îmi vei lumina mie întunericul.

„Literal: îmi vei lumina lampa. Formularea de faţă e determinată de stihul următor, care completează o idee extraordinară: una din cele mai mari înşelări ale omului este aceea de a lua întunericul drept lumină, minciuna drept adevăr, răul drept bine. Iisus Însuşi va spune: Dacă lumina care este în tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul! Adevărata lumină vine numai de la Dumnezeu”[22].  „După Origen, Dumnezeu este Cel care luminează ochiul; în om este şi o parte de întuneric, dar Dumnezeu o luminează şi pe aceasta pentru cel drept. Cei a căror lampă este luminată de Dumnezeu sunt cufundaţi în lumina adevărului şi-şi împlinesc toate faptele în această lumină, pentru a vedea limpede. Atunci şi întunericul este luminat. ♦ Chiril al Alexandriei: Psalmistul se referă la Cuvântul lui Dumnezeu, care este Lumina cea adevărată (In Ioan. 1, 8, PG 73, 112)”[23].

„Deci nu suntem lumina cu adevărat noi înşine, ci mai degrabă suntem părtaşi la Cuvântul, Care ne luminează, şi străini prin fire de Lumina adevărată, Care este Fiul. […] Dacă mintea omenească s-a numit făclie, după spusa din Psalmi: Că Tu vei lumina făclia mea, Doamne, cum vom fi lumină cu adevărat? Căci lumina e adăugată şi dată făcliei. Şi dacă întunericul din noi îl luminează numai Unul-Născut, cum nu e mai degrabă El cu adevărat lumină, iar noi, întuneric? Iar dacă aceasta este adevărat, cum ar fi El de o fire cu creaţia, fiind atât de mult mai presus de ea?”[24].

29: Că întru Tine mă voi izbăvi de-ncercare

şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul.

Zidul este cel al duşmăniei, ridicat de păcat, pe care l-a surpat Hristos (Origen, Augustin, Ieronim, trimiţând la Efeseni 2, 14)”[25].

„Chiar de şchiopătăm încă şi suntem slăbănogi, să ajungem în tot chipul măcar în lăuntrul zidului. Că cel ce nu ajunge înainte de sfârşit la zidul acela, sau nu a trecut dincolo de el, se va sălăşlui în pustiul dracilor”[26].  „De vei putea să te ridici din alunecare şi să treci peste zidul gândurilor pătimaşe şi peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibăcie a vrăjmaşilor, să nu uiţi de darul dat ţie de sus”[27]. 

30: El, Dumnezeul meu, fără prihană e calea Lui,

cuvintele Domnului în foc lămurite;

El e scutul tuturor celor ce nădăjduiesc într-Însul.

În foc lămurite: „Origen preferă interpretarea înflăcărate şi comentează într-un pasaj ţesut din texte biblice: Deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt înflăcărate, cei care le ascultă spun: Oare nu ardea inima în noi când ne vorbea… (Luca 24, 32). Şi ei sunt în Duh arzând (Romani 12, 11) şi nu primesc nici un foc străin (cf. Levitic 10, 1) de Dumnezeu, care este în săgeţile celui rău (cf. Psalmi 119, 4). Dar Domnul, care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ, avea cuvinte înflăcărate; de aceea zice: şi ce voiesc decât să fie deja aprins? (Luca 12, 49)”[28].

31: Că cine este Dumnezeu în afară de Domnul?

Şi cine este Dumnezeu în afară de Dumnezeul nostru?:

Indirect, se arată ca iluzorie orice altă putere în afară de cea a lui Dumnezeu. „Origen parafrazează: Cine este Dumnezeu, dacă nu Hristos?”[29].

32: Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere

şi fără prihană mi-a făcut calea,

33: El, Cel ce-mi face picioarele tari ca ale cerbului

şi peste cele înalte mă aşază.

Despre semnificaţia cerbului, în alte (câteva) locuri.  Cele înalte: „Augustin, Ieronim: Gândul meu, speranţa mea sunt în ceruri”[30].

34: Tu eşti Cel ce-mi învaţă mâinile la luptă

şi pune-n braţele mele arc de aramă.

„Lui Ilarie, arc de aramă braţele mele îi sugerează braţele lui Iisus pe cruce (In Ps. 143, v.3)”[31].

35: Tu mi-ai dat mie scutul mântuirii;

dreapta Ta m-a sprijinit,

certarea Ta m-a îndreptat cu totul,

certarea Ta îmi va fi învăţătură.

E un armament, desigur, duhovnicesc.

36: Lărgit-ai paşii mei sub mine,

urmele mele n-au slăbit.

37: Pe vrăjmaşii mei îi voi alerga şi-i voi prinde

şi nu mă voi întoarce până ce se vor slei;

38: îi voi zdrobi şi nu vor mai putea să se ridice,

cădea-vor sub picioarele mele.

„Pentru Ieronim, aceasta poate să însemne că vor înceta să săvârşească fărădelegea. Vor cădea, poate, călcaţi în picioare ca un duşman învins, dar, poate, vor cădea pentru a-L adora pe Dumnezeu. Beda: Nu vor putea rezista Duhului înţelepciunii […] nu mai sunt duşmani”[32]. În ce ne priveşte, dăm mai mult credit răutăţii omeneşti, socotind că ea se poate prelungi în veşnicie. Dar, şi azi mai sunt dintre aceia care cred cu tărie că e posibilă convertirea tuturor…

Biruinţa deplină asupra vrăjmaşilor (aceasta am înţeles noi de aici) o dobândim în viaţa viitoare, la care se referă şi Psalmistul.

39: Tu m-ai încins cu putere pentru război,

Tu i-ai împiedicat pe toţi cei de sub mine ce se ridicau împotriva mea,

„Nici un creştin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aştepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire şi să nu se tulbure, ci să rabde cu mulţumire osteneala necazului”[33].

40: pe vrăjmaşii mei mi i-ai pus pe fugă

şi pe cei ce mă urăsc i-ai nimicit.

„Literal: Tu mi i-ai dat pe vrăjmaşii mei cu dosul spre mine, expresie care nu ascunde o anume jubilaţie a învingătorului”[34].  Însă, „Ieronim şi Beda interpretează [ca]: i-ai făcut să mă urmeze[35].

41: Ei au strigat, dar nu era Cel ce mântuieşte,

(strigat-au) spre Domnul, dar El nu i-a auzit.

Sunt cei ce strigă, în zadar, după condamnarea definitivă, şi nici atunci din iubire faţă de Dumnezeu.

42: Eu îi voi mărunţi cum e praful în faţa vântului,

cum e tina uliţelor îi voi face clisă.

„Acestea le vei spune cu uşurinţă dacă te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrăjmaşilor”[36].  „Iar că Emanuel va stăpâni peste toţi cei ce I se împotrivesc şi va birui uşor pe vrăjmaşi a proorocit-o şi Hristos Însuşi, prin glasul lui David”[37].

43: Tu mă vei izbăvi de tăgada poporului;

Tu m-ai pus în fruntea neamurilor;

poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit,

Aici poate fi o aluzie la primirea credinţei de către neamuri, un popor nou, ce nu L-a cunoscut, până la convertire, pe Dumnezeu (şi, astfel, s-ar putea zice că nici Dumnezeu nu l-a cunoscut pe el).  „Augustin: Este poporul păgânilor pe care, spune Hristos, nu l-am cercetat la venirea Mea, nu M-a văzut cu ochii lui, dar i-a primit pe trimişii Mei şi le-a dat ascultare”[38].

44: cu auzul urechii m-a auzit,

fiii străinilor m-au linguşit.

„Literal: m-au minţit. Linguşitorul este cel ce posedă arta de a-şi minţi stăpânul, făcându-l fericit. Ebraică: fiii străinilor mi-au devenit curtezani[39].  „Aşadar, (Dumnezeu) a tăiat împrejur auzul nostru ca, auzind cuvântul, noi să credem”[40] Lui, şi nu acelor linguşitori. 

45: Fiii străinilor au îmbătrânit

şi au şchiopătat în afara cărărilor lor.

Fiii străinilor par a fi gândurile semănate de vrăjmaşi.

46: Viu este Domnul, binecuvântat este Dumnezeul meu,

Înalţe-Se Dumnezeul mântuirii mele!

Putem vedea aici anticipată înălţarea pe cruce, dar şi Înălţarea la Ceruri a Mântuitorului.  „Ieronim referă acest verset la învierea lui Hristos”[41].

47: Dumnezeule, Cel ce mi-ai dăruit răzbunare

şi mi-ai supus popoare,

48: Tu, Cel ce m-ai izbăvit de vrăjmaşii cei furioşi,

înalţă-mă dintre cei ce se ridică împotriva mea,

de omul nedrept izbăveşte-mă!

Dumnezeu ne-a adus, aşadar, la credinţă şi ne-a „izbăvit de bărbatul nedrept, adică de diavolul şi de omul cel vechi”[42].

49: Pentru aceasta, Doamne, Te voi lăuda întru neamuri

şi numelui Tău îi voi cânta,

50: al Tău, Cel ce sporeşti mântuirea regelui Tău

şi-i faci milă unsului Tău,

lui David şi seminţiei lui până-n veac.

Lauda va fi adusă întru neamuri. Încă de la David (dar chiar începând cu Moise, pentru cititorul atent) neamurile nu sunt excluse de la auzirea cuvântului lui Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 72

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, IV

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[4] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLII

[5] SEP 4/I, p. 73

[6] Origen, Omilii la Exod, IV, 7

[7] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 12

[8] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXVI

[9] Origen, Contra lui Celsus, VI, 17

[10] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, II, 12

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V, 2

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[13] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 116, 1-2

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, III

[15] SEP 4/I, p. 74

[16] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor,  133

[17] BBVA, p. 634

[18] BBVA, p. 635

[19] Origen, Omilii la Geneză, XIII, 3

[20] SEP 4/I, p. 74

[21] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 93, 7

[22] BBVA, p. 635

[23] SEP 4/I, p. 75

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 8

[25] SEP 4/I, p. 75

[26] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIX, 17

[27] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 5

[28] SEP 4/I, p. 75

[29] SEP 4/I, p. 76

[30] SEP 4/I, p. 76

[31] SEP 4/I, p. 76

[32] SEP 4/I, p. 76

[33] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 1

[34] BBVA, p. 636

[35] SEP 4/I, p. 77

[36] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 135

[37] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[38] SEP 4/I, p. 77

[39] BBVA, p. 636

[40] Barnaba, Epistola, IX, 3

[41] SEP 4/I, p. 77

[42] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 5

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 16

PSALMUL 16 – O rugăciune a lui David.

Bogaţii nemilostivi îşi închid inima faţă de Dumnezeu şi faţă de cel sărman; faţă de învinuirile lor nedrepte, acesta din urmă Îl imploră pe Dumnezeu să-i dovedească nevinovăţia. Singura lui dorinţă este să se bucure de prezenţa lui Dumnezeu”[1].

„Cuvintele introductive: Acest psalm nu este denumit prin cuvântul mizmor (psalm), ci prin tefilah[2]rugăciune, rugă[3].

1: Ascultă-mi, Doamne, dreptatea,

ia aminte la ruga mea,

pleacă-Ţi auzul la rugăciunea mea din buze neviclene!

Înţelegem că pot fi aduse şi rugăciuni amestecate cu viclenie, dar la acelea Domnul nu va lua aminte, cunoscând ascunsurile omului.  „Părinţii spun că aici răsună glasul lui Hristos în pătimirea Sa”[4].

2: De dinaintea feţei Tale să-mi vină mie judecata,

ochii mei să vadă ce e drept.

Chiar convinşi de dreptatea noastră, să-I cerem lui Dumnezeu să ne lumineze în plus.  „De la faţa Ta: Origen vede în aceasta o prefigurare a lui Hristos Judecătorul. ♦ ochii mei să vadă cele drepte: Origen înţelege: să fie însănătoşită lumea întreagă, să nu mai rămână în ea nimic păcătos”[5].

3: Tu mi-ai cercat inima, noaptea ai cercat-o;

cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat întru mine nedreptate.

Credem a fi vorba despre conştiinţa trează, luminată de Dumnezeu.

4: Pentru ca gura mea să nu grăiască lucruri omeneşti,

de dragul cuvintelor de pe buzele Tale eu am păzit căi aspre.

Gura mea să nu grăiască lucruri omeneşti: „Augustin: Să iasă din gura mea numai ce este spre lauda Ta”[6].

„Cel căruia-i place să grăiască bucuros despre treburile oamenilor păcătoşi, acela repede trezeşte în sine pofte spre plăceri. Mai curând fii dornic să cunoşti viaţa oamenilor drepţi, căci aceasta îţi va fi de mare folos”[7].

5: Întăreşte-mi paşii întru cărările Tale

pentru ca paşii mei să nu şovăie.

Avem nevoie în tot ceasul de întărire de sus.

6: Eu am strigat fiindcă Tu m-ai auzit, Dumnezeule;

pleacă-ţi auzul spre mine şi ascultă-mi cuvintele!

Acela strigă în rugăciune, ale cărui rugăciuni sunt auzite. E o intensitate aparte şi o îndrăzneală (lăudată) a rugăciunii dreptului.

7: Minunate fă milele Tale,

Tu, Cel ce-i mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine,

îi mântuieşti de cei ce stau împotriva dreptei Tale.

8: Păzeşte-mă ca pe lumina ochiului;

cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă

„Cei  care nu înţeleg aceste expresii  şi altele asemănătoare  din Sfânta Scriptură, să nu-şi închipuie că noi atribuim lui Dumnezeu Cel peste toate, Stăpânul cerului şi al pământului, înfăţişare omenească, potrivit căreia ar trebui să credem că Dumnezeu are un corp prevăzut chiar cu aripi, pentru că Scriptura se exprimă în felul acesta despre Dumnezeu”[8]. Fiind adusă în discuţie lumina ochiului, e subliniată delicateţea relaţiei între Dumnezeu şi dreptcredincioşi.

9: de faţa necredincioşilor care mă necăjesc.

Duşmanii mi-au împresurat sufletul;

10: în grăsimea lor s-au îngrădit;

gura lor a grăit trufie.

În grăsimea lor s-au îngrădit: „Origen interpretează expresia ca desemnând orgoliul, Atanasie, ca referindu-se la prosperitatea arogantă a celor răi”[9].

11: Izgonitu-m-au acum şi m-au înconjurat,

ochii şi i-au pus asupră-mi ca să mă culce la pământ.

12: Apucatu-m-au precum un leu gata de vânătoare,

ca un pui de leu ce locuieşte-n ascunzişuri.

Din nou, sunt arătate duhurile vrăjmaşe; omul înduhovnicit poate vedea mişcările acelora.

13: Scoală-Te, Doamne, ieşi-le înainte şi împiedică-i!

Izbăveşte-mi sufletul de cei necredincioşi,

cu sabia Ta, de vrăjmaşii mâinii Tale,

„În sabia Ta, Ieronim vede un simbol al lui Hristos Judecătorul”[10].

„Când dracii scot mintea ta din neprihănire, învăluind-o cu gânduri de curvie, strigă cu lacrimi către Domnul […]. Făcând aşa, vei fi mântuit”[11].

14: Doamne, de cei puţini care-n viaţa lor

îşi iau partea acestei lumi,

cei ce din cămările Tale şi-au umplut pântecele,

şi-au săturat fiii,

iar rămăşiţele le-au lăsat pe seama pruncilor lor.

Sunt zugrăvite tot duhurile care, luându-şi existenţa şi tot binele de la Dumnezeu, s-au răzvrătit împotriva Lui.  Versetul e unul dintre cele mai dificile. „Psalmistul pare a-i spune lui Dumnezeu că poate să le dea celor răi toate bunurile materiale din belşug; el nu are altă dorinţă decât pe Dumnezeu Însuşi (cf. şi Atanasie). […] ♦ cu fiii: […] Origen […] interpretează (…) că e vorba de nerecunoştinţa celor care au primit de la Domnul, din belşug, bunuri şi fii (…); se poate înţelege însă că belşugul de bunuri a fost suficient pentru mai multe generaţii”[12].

15: Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale,

sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta.

„Celor ce văd pe Dumnezeu în adevăr şi în Duh, începe să li se arate multa şi nesfârşita slavă a luminii feţei dumnezeieşti. Şi desfătarea şi bucuria izvorâtoare din ea le este celor ce o pătimesc nesecată şi, aşa zicând, de nesuportat din pricina covârşirii ei, iar celor ce n-au văzut-o şi n-au gustat-o, de nepovestit şi de neînţeles”[13].  „Deci încă nici una din cele făcute nu şi-a oprit puterea naturală ce se mişcă spre ţinta ei finală, nici nu s-a odihnit din lucrarea ei, răzimând-o în ţinta finală, nici n-a secerat rodul pătimirii din cursul mişcării, adică nepătimirea şi nemişcarea. Căci numai lui Dumnezeu Îi este propriu să fie sfârşitul (ţinta finală), desăvârşitul şi nepătimitorul, fiind Cel nemişcat, deplin şi liber de pătimire. Propriu celor făcute este să se mişte spre sfârşitul fără de început, să-şi odihnească lucrarea în sfârşitul desăvârşit nemăsurat şi să pătimească, dar nu să fie sau să devie după fiinţă fără relaţie sau calitate. Căci tot ce e făcut şi creat, evident, nu e liber de relaţie”[14].


[1] SEP 4/I, p. 69

[2] תפלה

[3] PSALM, p. 375

[4] SEP 4/I, p. 69

[5] SEP 4/I, p. 69

[6] SEP 4/I, p. 70

[7] Sf. Vasile cel Mare, Epistolele, 42, II

[8] Origen, Contra lui Celsus, IV, 37

[9] SEP 4/I, p. 70

[10] SEP 4/I, p. 71

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 118

[12] SEP 4/I, p. 71

[13] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 52

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul,  Ambigua, 7a

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 15

PSALMUL 15 – Inscripţie pe stâlp; a lui David.

Psalmul exprimă bucuria copleşitoare a prezenţei lui Dumnezeu, încrederea totală că El îl însoţeşte pe credinciosul Său şi dincolo de moarte. Chiril al Alexandriei îl numeşte şi psalmul îndreptării prin credinţă[1].

„Cuvintele introductive: Acest psalm nu este denumit prin cuvântul mizmor (psalm), ci printr-un termen obscur de natură muzicală sau literară […]: michtam[2]. Acesta este un derivat al radicalului triconsonantic k-t-m cu două sensuri: 1) a păta; 2) a înscrie, a face o inscripţie. Gândindu-se probabil la cel de al doilea sens, traducătorii Septuagintei au tradus στηλογραφία (scris pe coloană). În Biblia 1688 termenul grecesc este tradus scrisoare pe stîlpu[3].   „După Grigore al Nyssei, acest titlu ne îndeamnă să păstrăm cu deosebire în memorie cele scrise (38)”[4].

1: Păzeşte-mă, Doamne, că în Tine am nădăjduit.

„Hristos vorbeşte, prin gura profetului, ca un om asaltat de duşmanii săi (Origen). Hristos vorbeşte despre Biserică, trupul Său, în numele întregului neam omenesc”[5].

2: Zis-am Domnului: Domnul meu eşti Tu,

că bunurile mele nu-Ţi trebuie…

Domnul meu eşti Tu: Beda: După cum nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul dacă nu-i dă Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3), tot astfel doar cel care se supune în întregime lui Dumnezeu se poate învrednici să spună aceste cuvinte. ♦ […] nu ai trebuinţă: orice lucru îi oferim lui Dumnezeu, El îl primeşte nu pentru că ar avea nevoie de el, ci spre a ne dărui bunurile cereşti (Origen)”[6].

„Firea omenească desăvârşită prin virtuţi se face floare, dar nu ca să hrănească pe Grădinar, ci ca să se înfrumuseţeze pe sine însăşi. Căci nu are Acela nevoie de bunătăţile noastre, ci noi avem nevoie de El”[7].

3: Prin sfinţii care sunt pe pământul Său,

întru ei făcut-a Domnul minunate toate voile Sale.

Strălucirea dumnezeiască e prezentă (şi, pentru mulţi, mai evidentă astfel) în Sfinţii Săi.

4: Înmulţitu-s-au slăbiciunile idolatrilor,

de aceea s-au umplut de sârg.

Cu adunările lor sângeroase nu mă voi aduna,

numele lor pe buzele mele nu-l voi pomeni.

Idolatrii ar fi azi cei ce slujesc patimilor, nu lui Dumnezeu; într-un fel, nici vechiul înţeles al cuvântului nu era mult diferit.  S-au umplut de sârg: „Cu cât necredinciosul se simte mai slab, cu atât intră în panică şi se grăbeşte spre dezastru”[8]Adunările lor sângeroase: „Originalul sugerează libaţiile de sânge pe care le practicau închinătorii la idoli”[9].

Nu le voi pomeni numele: Origen şi Atanasie văd aici o speranţă de convertire, parafrazând: Nu-i voi mai chema cu numele de idolatri, ci-i voi numi aleşi şi sfinţi”[10].

5: Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu;

Tu eşti Cel ce-mi pui la loc moştenirea.

„Dacă şi noi vrem a ne naşte din Tatăl cel ceresc, se cuvine să facem ceva mai mult decât ceilalţi oameni, să arătăm sârguinţă, luptă, zel, iubire, bună purtare, credinţă şi frică de Dumnezeu, ca unii care vrem să dobândim nişte bunuri atât de mari şi să moştenim pe Dumnezeu”[11].  „Se cuvine să fie îmbrăţişată cu zel şi smerenie lupta creştinilor, pentru a dobândi acea bogăţie. Pentru că moştenirea şi partea creştinilor este Însuşi Dumnezeu”[12].

6: Partea mea mi-a căzut între cei puternici,

căci şi moştenirea mea puternică îmi este.

Puternici sunt cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu. Versetul face aluzie la împărţirea pământului Canaanului în vremea lui Iosua, putându-ne gândi la Levi care, neprimind un teritoriu propriu, L-a avut ca parte pe Domnul, moştenirea cea puternică.

7: Binecuvânta-voi pe Domnul Cel ce m-a înţelepţit,

întru aceasta până şi noaptea mă învaţă inima.

Înţelepciunea nu poate izvorî decât de la Dumnezeu; e sugerată şi rugăciunea inimii, ce realizează legătura continuă cu dumnezeirea.

8: Pe Domnul Îl vedeam pururea înaintea mea,

căci El îmi stă de-a dreapta, ca eu să nu mă clatin.

„Se arată şi în aceasta că Fiul este întru Tatăl şi Tatăl întru Fiul. Tatăl fiind la dreapta, la dreapta este şi Fiul. Şi şezând Fiul la dreapta, Tatăl este întru Fiul”[13]. „Adică Îl văd în chip înţelegător, prin rugăciune, pe Domnul totdeauna înaintea mea”[14]. Pentru a fi cu putinţă aceasta, „să nu se lase sufletului timp să se îndepărteze de la cugetarea despre Dumnezeu şi despre lucrurile şi darurile lui Dumnezeu, şi de la mărturisirea şi mulţumirea pentru toate”[15].

9: De aceea inima mea s-a veselit

şi limba mea s-a bucurat;

chiar şi trupul meu se va sălăşlui întru nădejde,

Bucuria ce-l însoţeşte pe dreptcredincios, de care nu e străin nici trupul (mântuirea fiind a omului întreg).

10: că nu-mi vei lăsa sufletul în iad,

nici îl vei da pe sfântul Tău să vadă stricăciune.

„Acest text din versetele 9 şi 10 e foarte aproape de ideea învierii şi va duce inevitabil la ea. Dimensiunea lui profetică va fi subliniată de Apostolul Petru în prima sa cuvântare misionară (Fapte 3, 26-27) şi reluată mai târziu de marele Pavel (Fapte 13, 15)”[16].

„Se cuvenea ca trupul care era stricăcios să nu mai rămână muritor din pricina firii lui, ci să se facă, din pricina Cuvântului care l-a îmbrăcat, nesupus stricăciunii. Fiindcă precum El, luând trupul nostru, a imitat pe ale noastre, aşa noi, primindu-l pe El, ne împărtăşim de nemurirea Lui”[17].  „Că aceste cuvinte nu se referă la David, o mărturiseşte el însuşi, numind pe Cel ce va veni Domnul său. Dar vedeţi şi voi că David a murit şi rămăşiţele lui sunt la voi. Deci cuvintele acestea s-au spus de Dumnezeu şi nu poate fi vreo minciună în ele”[18].

11: Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii;

cu faţa Ta, de veselie mă vei umple;

de-a dreapta Ta, eterne desfătări.

E limpede că se vorbeşte despre plinătatea eshatologică.


[1] SEP 4/I, p. 67

[2] מכתם

[3] PSALM, pp. 374-375

[4] SEP 4/I, p. 67

[5] SEP 4/I, p. 67

[6] SEP 4/I, p. 67

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, IV

[8] BBVA, p. 632

[9] BBVA, p. 632

[10] SEP 4/I, p. 68

[11] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XIV, 5

[12] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXXIV, 3

[13] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, LXI

[14] Sf. Grigorie al Salonicului, Că toţi creştinii îndeobşte trebuie să se roage neîncetat

[15] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 202

[16] BBVA, p. 632

[17] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, LVII

[18] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, XVI

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 14

PSALMUL 14 – Un psalm al lui David.

„Se presupune că psalmul reflectă o ceremonie la intrarea în sanctuar: pelerinii pun întrebarea rituală, iar preoţii le reamintesc condiţiile apropierii de Dumnezeu: trăirea în adevăr, înfăptuirea dreptăţii, iubirea de aproapele. Şi în Egipt, şi în Babilon există, la intrarea în temple, inscripţii de tipul: Cel care intră trebuie fie curat; la intrarea în templul marelui zeu trebuie să se purifice cum se cuvine. În Biblie însă, puritatea rituală şi exterioară tinde tot mai mult să devină una etică şi existenţială (cf. Ravasi, I, p. 272)”[1].

1: Doamne, cine va locui în locaşul Tău

şi cine se va sălăşlui în muntele Tău cel sfânt?

Locaşul: literal, cortul, cu trimitere la vechiul cort al mărturiei, care era templul ambulant al poporului lui Israel. Muntele Tău cel sfânt = Sionul, înălţimea pe care se afla templul de la Ierusalim. Primul e legat de verbul a locui (temporar); celui de al doilea îi este asociat verbul a se sălăşlui (a locui permanent). În perspectiva creştinului, din prima categorie fac parte cei ce se află în Biserica luptătoare, de pe pământ, în care statornicia e relativă şi pot exista căderi; în cea de a doua se încadrează cei ce ajung în Biserica triumfătoare, din ceruri, unde totul devine permanent şi statornic (Fericitul Ieronim)”[2].  „Muntele cel sfânt este, pentru Origen, cunoaşterea lui Hristos; a-l urca înseamnă a te uni cu Hristos (la Psalmul 119, 5). Pentru Eusebiu, muntele cel sfânt este Ierusalimul ceresc, iar pentru Ilarie, Hristos Însuşi (citează Isaia 2, 2)”[3].

„Se numeşte locaş al lui Dumnezeu trupul dat de Dumnezeu ca locuinţă sufletului omului. […] Cel care locuieşte ca străin în trup, acela se va sălăşlui în muntele cel sfânt. Muntele acela e ţara cea mai presus de cer, ţara cea strălucită şi luminoasă”[4]. Râvnim să fim în muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, adică „în Biserica cea mai de sus, în care sunt adunaţi filozofii lui Dumnezeu, cei într-adevăr israeliţi, cei curaţi cu inima, în care nu este nici o viclenie, cei care n-au rămas în odihna numărului şapte (oprirea de la rău) ci, prin fapta bună a asemănării cu Dumnezeu, se înalţă la moştenirea facerii de fapte bune din numărul opt, alipindu-se, printr-o privire curată, de o contemplaţie fără saţiu”[5].

2: Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate,

cel ce are adevărul în inima sa,

„Cel fără prihană este desăvârşit în orice virtute după omul lăuntric, iar cel ce face dreptate este cel ce săvârşeşte partea practică prin lucrările trupeşti. Aşadar, cel ce umblă fără prihană este omul desăvârşit în ce priveşte mintea ; iar cel ce face dreptate este lucrătorul. Cuvântul adevăr înseamnă două lucruri: unul, înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul, cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici”[6].

3: cel ce cu limba lui n-a grăit vicleşuguri,

nici nu i-a făcut rău aproapelui său

şi ocară n-a rostit împotriva celor de lângă el.

Greu pentru om să ajungă la măsura celor de mai sus: „Noi însă ocărâm pe cei ce se căiesc şi se întorc de la păcatele lor”[7]. Rău: „Este nevoie de multă grijă pentru a nu vătăma pe aproapele nostru nici cu o faptă mică, nici cu una mai mare; să nu-l vătămăm cu cuvântul, să nu-l lipsim de vreunul din bunurile sale, să nu-i voim răul, să nu-i invidiem buna lui stare”[8]. Ocară: „Cele care nu ni se întâmplă din alegerea noastră sunt fără voia noastră; de aceea, de defectele pe care le au oamenii fără voia lor se cuvine să avem mai degrabă milă decât ocară”[9].  „Amăgirea şi viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră faţa îndoită a sufletului şi a gândurilor şi schimbarea neîncetată care stârneşte mânia dumnezeiască. Astfel, legea îi interzice omului ca un lucru prea urât şi necuvenit a umbla cu viclenii, adică a vieţui făţarnic şi a-şi lua chipul dreptăţii şi a păgubi pe fraţi, dispreţuind legile iubirii”[10].

4: Dispreţuit e-n ochii săi cel ce face răul,

dar el îi slăveşte pe cei ce se tem de Domnul,

el, cel ce i se jură aproapelui său şi nu se dezice,

Cel ce face răul: „Pentru Ieronim, acesta este diavolul”[11].

5: el, cel ce nu şi-a dat argintul cu camătă

şi mită n-a primit împotriva celor nevinovaţi.

Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

„Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului”[12]. Finalul Psalmului, însă, nu aceasta o accentuează, ci deosebirea fără greş pe care o face Dumnezeu între drept şi nedrept, ca şi urmările care decurg din aceste moduri de vieţuire.

Întreg psalmul este un model de cum „trebuie să fie cel ce locuieşte acest cort, pe care nu omul, ci Dumnezeu l-a stabilit”[13]. Prin cort putem înţelege atât trupul, cât şi Biserica.


[1] SEP 4/I, p. 66

[2] BBVA, p. 631

[3] SEP 4/I, p. 66

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 1

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, VI,108, 1

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 2

[7] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVI, 6

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[11] SEP 4/I, p. 66

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 1

[13] Origen, Omilii la Exod, IX, 2

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 13

PSALMUL 13 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Acest psalm este aproape identic cu Psalmul 52. Este descris nebunul (ebr. nabhal) echivalat cu omul care nu ţine seama de Dumnezeu: indiferenţa religioasă naşte indiferenţa morală”[1].

1: Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în căile lor,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este.

„Sfântul Ioan Damaschin demonstrează că tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu se opune gândirii logice. Ca atare, numai un nebun Îl poate nega pe Dumnezeu”[2].  „Nu este Dumnezeu nu este o afirmaţie teoretică: în Israelul biblic nu există ateism absolut[3]; doar un ateism practic: nebunul se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista (Origen)”[4].

„Răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta putere încât a tras pe unii în cea mai absurdă şi cea mai rea decât toate răutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu”[5].  „Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvârşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti?”[6].

Nu-i nimeni care să facă binele…: „Hiperbolă cu trimitere la Facerea 6, 5.12; text pe care Pavel îl va exploata teologic, asociindu-i altele asemănătoare, în Romani 3, 9-20”[7].

„Urmarea firească după cele spuse e că de acum înainte celor legaţi, în chip slugarnic, doar de viaţa aceasta, li se potrivesc cele spuse, ca unora care socot că moartea e cea mai grea dintre nenorociri, iar despre vreun câştig care ar proveni dintr-o viaţă virtuoasă spun că nici nu poate fi vorba, căci şi într-un caz şi într-altul viaţa se sfârşeşte în acelaşi fel, pentru că de moarte nu putem scăpa chiar dacă am duce o viaţă oricât de îmbunătăţită”[8].

2: Din cer S-a aplecat Domnul spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care-nţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu.

Astfel de locuri vor fi, desigur, înţelese ca pogorăminte, adaptări ale limbajului la înţelegerea oamenilor.

3: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!

„Eusebiu, comentând decăderea universală care face necesară venirea lui Hristos în lume, citează Isaia 50, 2”[9].

„Toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri”[10].  „Iar fiindcă nu era ieşire din rău, Dumnezeu şi Tatăl ne-a trimis din cer Mântuitor şi Răscumpărător pe unicul Său Fiu, care ne îndreptează prin credinţă şi ne eliberează de pedeapsă şi face viguroasă slăbiciunea noastră, luminând pe cel întunecat, întorcând pe cel rătăcit şi scoţând de sub stăpânirea diavolului pe cel supus lui”[11].

4: Oare nici unul din cei ce lucrează fărădelegea nu va ajunge la cunoaştere?

Cei ce-l mănâncă pe poporul Meu, aşa cum mănâncă pâine, nu L-au chemat pe Domnul.

În afara lui Dumnezeu nu este cunoaştere.

5: Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică,

fiindcă Dumnezeu este în neamul drepţilor.

Părăsirea fricii de Dumnezeu ne atrage către o altă frică, de cele ce nu ne-ar putea birui dacă n-am fi tăiat legătura cu Izvorul binelui.

6: Sfatul săracului l-aţi ruşinat,

dar Domnul este nădejdea lui.

Iarăşi, cele dispreţuite de oameni sunt preţuite înaintea lui Dumnezeu.

7: Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?

Când Domnul va întoarce robia poporului Său,

atunci se va bucura Iacob şi se va veseli Israel.

Socotim că aici Israel e mintea văzătoare de Dumnezeu, poporul ce a urmat lui Hristos, fiind izbăvit de robia păcatului şi a morţii. Vechiul Israel şi robia egipteană sunt doar tipuri ale acestora.

Mântuirea, gr. σωτήριον: Origen şi alţi Părinţi spun că acesta este numele dat în mod deosebit lui Mesia atunci când Isaia prevesteşte chemarea păgânilor; deci mântuirea este Hristos. ♦ […] Ieronim: Întregul psalm profeţeşte că răscumpărarea noastră vine din Sion.  Augustin citează Isaia 49, 20: vină din Sion cel care va îndepărta fărădelegea lui Iacob. ♦ Pentru Origen, robia este trecerea voită de la cunoaştere la necunoaştere şi de la purtarea dreaptă la purtarea ticăloasă. ♦ Părinţii văd în această intervenţie mântuitoare a lui Dumnezeu o prefigurare a întrupării lui Hristos, sau/şi o preamărire a roadelor învierii Lui din morţi (e. g. Maximus din Torino, PL 57, 361-364)”[12].


[1] SEP 4/I, p. 64

[2] BBVA, p. 631

[3] Cum, credem noi, nu există nicicând şi nicăieri, doar ca enunţ.

[4] SEP 4/I, p. 64

[5] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 3

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IX, 1

[7] BBVA, p. 631

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[12] SEP 4/I, p. 65

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 12

PSALMUL 12 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

Rugăciune pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de restrişte. Credinciosul trece de la angoasă la certitudinea plină de bucurie a izbăvirii, anticipând cântarea de mulţumire”[1].

1: Până când, Doamne, mă vei uita cu totul?;

până când Îţi vei întoarce faţa de la mine?

„Chiar când tristeţea noastră ia chipul deznădejdii, să nu uităm că Dumnezeu ne poate oferi un dar îndoit: El Se poate coborî să ne ilumineze mintea prin cunoaştere şi, pe de altă parte, să retrezească în noi virtutea şi să ne ridice la El prin lucrarea îndreptăţirii (Sfântul Maxim Mărturisitorul)”[2].  „Dumnezeu Îşi ascunde faţa, pe care îngerii o contemplă pururi, ca să ne aducem aminte de El[3] (Origen). Majoritatea Părinţilor afirmă că faţa lui Dumnezeu este Hristos, chipul nevăzutului Dumnezeu (Coloseni 1, 15)”[4].

2: Până când voi pune îngândurări în sufletul meu,

dureri în inima mea ziua şi noaptea?

Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?

Credinciosul încearcă şi astfel de stări, când se simte părăsit de Dumnezeu. E vremea cea mai potrivită de a-şi înteţi strigarea către Domnul.

3: Cată spre mine, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu,

luminează-mi ochii, ca nu cumva să adorm întru moarte,

„Când ochiul lăuntric e luminat de Dumnezeu, somnul natural devine el însuşi veghetor şi nu alunecă în moarte”[5].  „Desigur, aici nu e vorba despre ochii obişnuiţi, nici despre somnul simţurilor şi nici despre moarte în înţelesul de toate zilele”[6].  „Nimeni nu-i atât de prost să-şi închipuie că ochii trupului sunt cei care înţeleg tainele legii dumnezeieşti, sau că porunca lui Dumnezeu luminează ochii din cap, ori (că) l-ar putea surprinde un somn care să-i aducă moartea”[7].  „Această strălucire a Duhului nu este numai un fel de descoperire de înţelesuri şi o luminare a harului, ci o iluminare sigură şi neîncetată a luminii ipostatice în suflete”[8].

4: ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: „Întăritu-m-am împotrivă-i!”

Dacă eu mă voi clătina, cei ce mă necăjesc se vor bucura.

„Ori de câte ori păcătuim, diavolul zice Am biruit asupra lui! După cum îngerii se bucură pentru un păcătos care se căieşte, la fel diavolii joacă de bucurie când cineva păcătuieşte (Origen)”[9].

„Cu alte cuvinte, ca nu cumva despărţindu-se sufletul de trup să fie acoperit cu vălul morţii răutăţii”[10].  Dar dreptul „nu se va clătina nici de cuvântul care înşeală, nici de plăcerea care duce la rătăcire; şi de aceea nu se va clătina din casa care i cuvine ca moştenire”[11].

5: Dar eu spre mila Ta am nădăjduit,

bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta;

cânta-voi Domnului, binefăcătorului meu,

cânta-voi numelui Domnului Celui-Preaînalt.

Pregustare a bucuriei eterne. În plus, e „de reţinut legătura intimă dintre Dumnezeu şi numele Său”[12].

Plecând de la primul stih al versetului, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă ca toţi să putem răspunde spre mila Ta am nădăjduit, dacă vom fi întrebaţi: „Dar ce ai făcut ca să fii ascultat?”[13].


[1] SEP 4/I, p. 63

[2] BBVA, p. 630

[3] Să-L căutăm.

[4] SEP 4/I, p. 63

[5] BBVA, p. 630

[6] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 34

[8] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Sfântul Macarie Egipteanul,

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Alte şapte omilii, VII, 22

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 81, 4

[12] BBVA, p. 631

[13] SEP 4/I, p. 64