Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 44

PSALMUL 44 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; privitor la (stihurile) ce se cântă cu schimbul, spre învăţătură fiilor lui Core; cântare pentru Cel-Iubit.

„La origine, psalmul a fost un cântec pentru nunta regelui, care a suferit remanieri ulterioare în vederea folosirii lui în cult; a primit deja în tradiţia rabinică o interpretare explicit mesianică. Ibn Ezra spune despre v. 2: Acest psalm a fost recitat cu privire la David, sau la Mesia, fiul său.  Targumul, la v. 2: Frumuseţea ta, o, Rege-Mesia, e mai presus de frumuseţea celor născuţi din femeie. Pe buzele tale s-a revărsat duhul profeţiei (cf. Qimhi, I, p. 353). Noul Testament îl referă la Hristos (cf. Evrei 1, 9). A fost mult folosit în disputele hristologice: Cel care este numit Dumnezeu în v. 6 şi despre care se spune că Dumnezeu l-a uns la v. 7 este echivalat cu Fiul: Cine poate fi acest Dumnezeu uns de Dumnezeu, dacă nu acela despre care vesteşte Evanghelia: Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (Eusebiu, cf. Rondeau II, p. 184). Descrierea reginei a dus la aplicarea mariologică a versetului, mai ales în [liturgică]”[1].

„Cuvintele introductive: […] O altă indicaţie este formulată în felul următor: pentru cei ce se vor schimba. De fapt, în textul ebraic apare al shoshanim[2] (după [melodia] liliacului sau la [înflorirea] liliecilor). Traducătorii Septuagintei au considerat, în mod eronat, că radicalul cuvântului shoshan ar fi sh-n-h (în realitate acesta este sh-w-sh), şi, de aceea, au tradus υπερ των αλλοιοθησομένων (asupra acelor ce vor fi transformaţi). Biblia 1688 a tradus aproximativ după Septuaginta: pentru cei care se vor schimba”[3].

Se cântă cu schimbul: „E vorba de cântarea alternativă (antifonică) a versurilor. Prin comparaţie cu Textul Ebraic (eliptic) s-a emis şi ipoteza că e vorba de iudeii care-şi schimbă atitudinea faţă de Lege, devenind apostaţi. Contextul însă obligă la prima interpretare”[4].

„Prin Cel-Iubit trebuie să-L înţelegem pe Iisus Hristos, Fiul Cel iubit al Tatălui (Matei 3, 17) (Cassiodor). De altfel, atât Sfinţii Părinţi cât şi Părinţii filocalici i-au atribuit întregului psalm o dimensiune mesianică, fapt pentru care textul impune şi majusculările de rigoare. Liturghia bizantină şi cea romană l-au inclus de timpuriu în cult, versetele lui fiind citite în marile sărbători ale Mântuitorului Hristos şi ale Maicii Domnului”[5].  „Poemul e pus în gura unei prinţese străine care devine soţia regelui şi ale cărei cuvinte se revarsă din preaplinul inimii”[6]. Am putea vedea în aceasta Biserica cea din neamuri, mireasa Împăratului Hristos.

1: Cuvânt bun revărsat-a dintr-însa inima mea,

stihurile mele i le spun eu Împăratului,

limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă.

„Origen afirmă că în vremea sa toţi interpretează acest verset, ca şi aproape întregul psalm, ca fiind rostit de Dumnezeu Tatăl, care Îşi naşte din veşnicie Cuvântul. El însă nu pare întru totul de acord cu această interpretare, ci, precum mai târziu Vasile şi Eusebiu, atribuie acest verset psalmistului (cf. Mortari, nota ad loc.)”[7].

„Cum ar putea fi El (Fiul) din nimic când Tatăl spune: Cuvânt bun a dat inima mea”; citatul e folosit ca argument împotriva arienilor, de către Sfântul Alexandru. Limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă: „Duhul scrie în inimi pe măsura plăcii inimii, mai mult sau mai puţin; şi, potrivit cu curăţenia pregătită mai dinainte, scrie sau gânduri înţelese de toţi sau mai greu de înţeles. Din pricina iuţelii cu care sunt scrise, toată lumea este plină de cuvântul Evangheliei”[8].  „Deci a scris condeiul Tatălui, adică Fiul, în inimile tuturor, cunoştinţa a tot binele, folosindu-se ca de un deget al lui Dumnezeu, de Duhul Tatălui şi al Său”[9]. Iar inima „e simbolul vieţii, asemănătoare celei dumnezeieşti, ce-şi răspândeşte cu bunătate propria-i putere de viaţă dătătoare spre cele providenţiate”[10] .

2: Plăcut eşti Tu în frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor,

har se revarsă pe buzele Tale,

de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat în veac.

„Eusebiu interpretează că Moise şi Noe au primit har, dar Maria, care a fost slujitoarea dumnezeieştii Întrupări, este plină de har; şi tot harul Tatălui se revarsă de pe buzele Fiului”[11].

„Profetul, privind la Strălucirea Lui şi umplându-se de străfulgerările care ieşeau din strălucirea aceea, cu sufletul rănit de acea frumuseţe, a fost mişcat spre dragostea dumnezeiască a frumuseţii spirituale; când aceasta se arată în sufletul omenesc, atunci toate cele iubite mai înainte apar pline de ruşine şi de lepădat”[12]. Har se revarsă de pe buzele Tale… : „Este lămurit că aceste cuvinte trebuie să se refere la firea Sa omenească”[13].  „Iar ca mărturie pentru harul revărsat pe buzele Lui stă faptul că, deşi timpul propovăduirii Sale a fost scurt (abia un an şi câteva luni), lumea întreagă s-a umplut de învăţătura Lui şi de religia întemeiată de El”[14].  „Nu numai atunci, când a fost de faţă trupeşte, ci şi azi, când e prezent cu puterea şi cu Duhul Lui, El prooroceşte tuturor neamurilor, încât în viaţa tuturor neamurilor El îşi împlineşte proorocia şi cheamă pe oameni la mântuire”[15].  „Domnul S-a schimbat la faţă îmbrăcându-Se în slava care a biruit simţurile. […] (Astfel Îl văd cei) desăvârşiţi în cunoştinţă, atâta cât este cu putinţă oamenilor”[16].

3: Încinge-Te cu sabia peste coapsă, Puternice,

în strălucirea şi frumuseţea Ta.

Dacă sabia e cuvântul iar coapsa arată naşterea, „socotim că aceste cuvinte se referă metaforic la Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu unit cu trupul”[17]. În strălucirea şi frumuseţea Ta: „Pe muntele Taborului, Petru şi fiii tunetului au văzut frumuseţea Lui strălucind mai mult decât strălucirea soarelui şi au fost învredniciţi să vadă cu ochii lor o asemănare a slăvitei Lui veniri”[18].

4: Încordează-Ţi arcul, propăşeşte şi domneşte

de dragul adevărului, blândeţii şi dreptăţii,

şi dreapta Ta călăuză minunată Îţi va fi.

„Atanasie spune că, deoarece aminteşte blândeţea după ce vorbeşte de arme, psalmul ne arată că împărăţia lui Hristos este spirituală”[19].

„Adică, odată ce ai început să porţi grijă de oameni prin întruparea Ta, poartă-le de grijă cu tărie, continuu şi neîmpuţinat! Aceasta va face drum şi cale propovăduirii Evangheliei şi va supune pe toţi împărăţiei Tale[20].

5: Ascuţite sunt săgeţile Tale, Puternice,

– popoare sub Tine vor cădea -,

ascuţite în inimile celor ce-L duşmănesc pe Împărat.

„După Ioan Gură de Aur, Cuvântul este săgeata care, coborând din cer, atinge inima şi, din duşmană, o face prietenă. Neamurile răzvrătite sunt atunci împăcate, învăţate şi introduse în planul de mântuire. După Chiril al Alexandriei, săgeţile ajung în inima Satanei, ca să-l dea pieirii şi în inimile oamenilor duşmani ca să-i convertească”[21].

„Săgeţi ascuţite ale celui Puternic sunt cuvintele cele bine gândite, care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare”[22].

6: Scaunul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului,

toiag de dreptate e toiagul împărăţiei Tale.

„Text pe care Pavel îl va raporta la Iisus Hristos (Evrei 1, 8). Toiag = sceptru”[23].

„Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, adică, împărăţia Ta dincolo de veacuri şi mai veche decât ne putem închipui”[24].  Nu putem cugeta pe Fiul ca lipsit de împărăţie, nici în timp, nici în afara lui.

7: Iubit-ai dreptatea şi-ai urât fărădelegea;

de aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău,

cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe fârtaţii Tăi.

„Chiril al Ierusalimului: Hristos nu a fost uns în mod material de oameni, ci Tatăl, rânduindu-L Mântuitor lumii întregi, L-a uns cu Duhul Sfânt, după cum spune Petru (Fapte 10, 38):  Iisus din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt… (Cat. 21, 2)”[25].  „Pentru Irineu, Fiul dumnezeiesc primeşte de la Tatăl tronul regalităţii veşnice şi untdelemnul ungerii, care este Duhul Sfânt; tovarăşii Lui sunt profeţii, drepţii etc. (Dem. Apost. 47)”[26].

„Psalmistul ne-a numit pe noi toţi părtaşi (fârtaţi). Dacă El ar fi unul din cei făcuţi, ar fi fost şi El unul din cei ce se împărtăşesc. […] Şi se spune aici că se unge nu ca să devină Dumnezeu. Căci era Dumnezeu şi înainte de aceasta. Nici ca să Se facă împărat, căci împărăţea din eternitate, fiind chipul lui Dumnezeu. Ci s-a spus aceasta tot pentru noi”[27].  „Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu pe care Tatăl L-a uns cu Sfântul Duh”[28].  „Pentru că trebuia să înfăţişeze ungerea cea preînchipuitoare şi pe arhiereii şi împăraţii preînchipuitori, a fost uns cu adevărata ungere trupul Domnului, prin locuirea în trupul Lui a Sfântului Duh, Care a fost numit untdelemn de bucurie”[29].  „Aşadar, mare preot este doar Cel care a fost uns cu uleiul lui Dumnezeu şi în care rămâne veşnic uleiul sfânt al hrismei [ungerii] dumnezeieşti”[30].  Psalmistul „declară că Dumnezeu a primit ungere tot de la Dumnezeu”[31]. „Vezi că Dumnezeu este uns cu untdelemn de către Dumnezeu, dar cum spunem noi că s-a săvârşit aceasta? Când S-a făcut El (Fiul) om, rămânând însă ceea ce era mai înainte, atunci a fost uns (miruit) pentru trimiterea Sa (în lume) în felul nostru, omeneşte, de către Dumnezeu. Căci El S-a făcut arhiereu şi apostol al mântuirii (credinţei) noastre (Evrei 3, 1), după cum este scris. Însă El este de-a pururi şi în cer şi în această lume, şi nu este nici un loc care să fie gol şi lipsit de El. Căci El umple toate cu firea Dumnezeirii Sale. Şi a ajuns la noi, în chip văzut, Cel nevăzut, atunci când S-a îmbrăcat cu chipul (forma) noastră”[32].  „Pentru aceea nu înseamnă o plată a virtuţii sau a faptelor Cuvântului, ci cauza coborârii Lui la noi şi a ungerii Lui pentru noi prin Duhul”[33].  „Ungând Fiul templul Său, se spune că Tatăl a făcut aceasta, fiindcă Tatăl nu lucrează altfel decât prin Fiul. Dar tot ce face Fiul se referă şi la Tatăl din Care este. Căci Tatăl este ca o rădăcină şi izvor al propriului Născut. Deci nu e de mirare dacă se spune că S-a şi sfinţit pe Sine, deşi e Sfânt după fire, când Scripturile numesc pe Tatăl Dumnezeul Lui, deşi e şi El Dumnezeu după fire. Dar socotesc că e drept şi bine să se refere aceasta la trebuinţele omeneşti şi la chipul potrivit nouă, neabătându-se de la ceea ce se cuvine”[34].

8: Smirnă şi balsam şi aloe mireasma şi-o răspândesc din veşmintele Tale;

din palate de fildeş Te înveselesc

ele, fiice de împăraţi, întru cinstea Ta.

„Ioan Gură de Aur îl pune [versetul] în legătură cu Luca 8, 46 – şi din veşmintele lui Hristos ieşea o putere de vindecare”[35].

Fiice de împăraţi, întru cinstea Ta: „Ele sunt neamurile păgâne care vor veni să se supună lui Mesia… Fecioarele sunt neamurile care, precum fecioara ce nu a cunoscut bărbat… nu vor cunoaşte lege până când vor primi învăţăturile Regelui-Mesia (Qimhi, I, p. 357)”[36].

„Smirnă, aloe şi casie din veşmintele Tale: Smirna este simbol al îngropării, iar evanghelistul Ioan ne-a spus-o zicând că Domnul a fost îngropat de Iosif Arimateanul cu smirnă şi aloe. Casia este şi ea smirnă, dar de un fel foarte fin. Dacă mirodenia aceasta este presată, tot ce curge din ea este aloe, iar ceea ce rămâne solid se numeşte smirnă. De aceea şi buna mireasmă a lui Hristos împrăştie mirosul de smirnă pentru patimile Sale; împrăştie mirosul de aloe pentru că Domnul n-a rămas nemişcat şi neactiv, nici nelucrător în cele trei zile, ci S-a pogorât în iad pentru rânduiala cu privire la înviere, ca să le împlinească pe toate; împrăştie şi mirosul de casie; casia este o coajă foarte fină, bine mirositoare, care îmbracă o bucată de lemn. Aşadar, se poate că psalmul ne arată adânc şi înţelept prin numele de casie patima crucii, pe care a suferit-o pentru binefacerea întregii creaţii. Ai, dar, smirna pentru îngropare, aloea pentru pogorârea în iad şi casia pentru răstignirea trupului Său pe lemn”[37].

9: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină ţesută cu aur

şi-n haine lucioase învârstată.

Textul Masoretic are: „doamna de-a dreapta ta, în aur de Ofir; doamna, ebr. şeghal, termen foarte rar, probabil de origine babiloniană, se referă, poate, la regina-mamă, dar alţii presupun că e vorba de mireasă care, devenind regină, se aşază de-a dreapta regelui. În acest sens, mulţi Părinţi (Origen, Eusebiu, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Chiril al Alexandriei) văd în ea o imagine a Bisericii”[38].

„Spun mulţi că aceasta s-a zis numai despre Născătoarea de Dumnezeu, dar se potriveşte foarte bine şi pentru Biserica Fiului ei şi al lui Dumnezeu”[39].  „Iar podoaba şi frumuseţea multfelurită a ei este Hristos Care, fiind unul după fire, în înfăţişat în multe şi felurite ghicitori”[40].   „Prin haina aceasta sunt arătate ştiinţele elene şi ştiinţele secundare”[41].  „Aurită înseamnă cinstea şi strălucirea; iar felurit împodobită înseamnă felurimea virtuţii. Căci Biserica e foarte gătită, având podoaba cea inteligibilă, nu pe cea văzută cu ochii trupului, ci pe cea din lăuntrul minţii; şi (podoaba) inimii, pe Iudeul cunoscut în ascuns, care ni se arată preafrumos şi cu totul ales, plin de graţie printr-o mulţime de podoabe”[42].  „Stă, dar, împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirele-Cuvântul, care nu-i stăpânit de păcat, ci participă la împărăţia lui Hristos, de-a dreapta Mântuitorului, în haină aurită, adică ţesută din dogme spirituale şi înfrumuseţate, împodobită cuviincios şi măreţ. Psalmul spune că haina miresei să fie înfrumuseţată, pentru că dogmele nu sunt de un singur fel, ci variate şi felurite, cuprinzând învăţături morale, naturale şi mistice”[43].  „Asemenea unei livezi, parfumată de flori de diferite feluri, Biserica este încununată nu numai de florile castităţii şi cumpătării, ci şi de florile rezultate din căsătorie”[44].  Versetul de mai sus a intrat în rânduiala Proscomidiei, fiind rostit de către preot atunci când aşează pe sfântul disc partea pentru Născătoarea de Dumnezeu.

10: Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă-ţi urechea

şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,

„Este chemată Biserica la ascultarea şi păzirea poruncilor; şi o apropie mult prin numele pe care i-l dă, numind-o fiică, adoptând-o oarecum prin iubire. Prin vezi o învaţă să fie deprinsă mintea cu contemplaţia. Pleacă urechea ta! Adică nu alerga la miturile păgânilor, ci primeşte smerenia glasului din cuvântul evanghelic; pleacă urechea ta la învăţătura de acolo, ca să uiţi obiceiurile cele rele ale păgânilor şi învăţăturile părinţilor tăi!”[45].  Psalmistul vorbeşte ca şi cum cei „ce cred în El ar fi un singur suflet, o singură adunare şi o singură Biserică, Cuvântul lui Dumnezeu li se adresează ca unei fiice, cu alte cuvinte, astfel se adresează Bisericii care s-a făcut în numele Lui şi care participă în numele Lui”[46].  Sau Dumnezeu vorbeşte aici sufletului, arătând că El „te cercetează după păcat […] şi te avertizează, te cercetează în vargă şi în bici pentru păcatul pe care diavolul, tatăl tău[47], ţi l-a strecurat, ca să ţi-l întoarcă în sân, adică [să-l pedepsească] cât încă trăieşti în trup”[48].  „Deci e de folos celui ce s-a lepădat odată de deşertăciunea zgomotoasă şi cumplită a vieţii să cugete cu multă atenţie la sine însuşi şi, prin liniştire, la lucrurile din lăuntru, să caute să cunoască pe Dumnezeu în sine, Împărăţia lui Dumnezeu fiind în lăuntrul nostru. Căci numai de va face cineva aşa în lungi răstimpuri de vreme va putea şterge întipăririle păcatului din suflet şi va putea recâştiga întru curăţia ei străvechea frumuseţe, pentru Cel ce a dat-o”[49].

11: că Împăratul îţi va dori frumuseţea,

că El este Domnul tău.

„De fapt, Hristos Însuşi Îşi uneşte cu El Biserica, ridicând-o şi aducând-o lui Dumnezeu şi Tatăl, chezăşuind pentru ea Fiul Lui”[50].

12: Lui I se vor închina cu daruri fiicele Tirului,

feţei Tale i se vor ruga bogaţii poporului.

„Pentru Atanasie, Tyrul simbolizează toate neamurile păgâne; pentru Ioan Gură de Aur, el este simbolul diavolului, care şi el se supune lui Dumnezeu”[51].

„N-a spus: Şi se vor închina ţie cu daruri [adică împărătesei – n. n.], ci Feţei Tale. Că nu ne închinăm Bisericii, ci Capului Bisericii, pe Care Scriptura L-a numit faţă”[52].  „Cine sunt cei ce stau înaintea feţei Domnului şi se închină ei? Bogaţii (cu înţelegerea) din poporul lui Dumnezeu, adică cei sfinţi şi oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulţi, dar nu toţi. Căci nu toţi pot vedea faţa lui Dumnezeu şi petrece viaţa îngerească, până ce trăiesc pe pământ”[53].

13: Slava fiicei Împăratului e toată înlăuntru,

îmbrăcată-n ţesături de aur şi-n ape lucioase învârstată.

„Psalmul ne învaţă să păşim spre tainele din adâncul slavei bisericeşti, pentru că frumuseţea miresei (sau a fiicei Împăratului – n. n.) este înăuntru”[54].  Lăuntru – inimă:  „Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte. De aceea, din adâncul inimii însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele, de aici înainte, se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul”[55].  De cuvintele acestui psalm şi-au amintit martorii martirilor de la Lyon (august 177): „cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătite de nuntă, răspândind totodată mireasma lui Hristos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos mirositor”[56].

Zidit de Dumnezeu, omul nu trebuie să caute a se înfrumuseţa cu sulimanuri: „Hristos nu Se bucură de vopselele acelea, ci caută o altă frumuseţe, de care este şi tare îndrăgostit, frumuseţea sufletului adică. Această frumuseţe ţi-a poruncit şi profetul s-o îngrijeşti, spunând: Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta. Să nu ne pocim, deci, fără rost. Nici una din operele lui Dumnezeu nu-i nedesăvârşită şi nici nu are nevoie de îndreptarea ta”[57].

14: fecioarele ce-i urmează vor fi aduse Împăratului,

Ţie îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape;

„Origen vede simbolizată aici înţelepciunea multiformă a lui Dumnezeu; Eusebiu – varietatea limbilor; Vasile – întregul învăţăturii creştine; Theodoret – toate darurile Duhului Sfânt”[58].

15: În veselie şi bucurie vor fi aduse,

aduse vor fi la templul Împăratului.

„Nu cele care în chip silit trăiesc în feciorie, nici cele care de supărare sau nevoie au îmbrăţişat această viaţă sfântă, ci cele care întru bucurie şi veselie se bucură de o faptă mare ca aceasta, ele vor fi aduse Împăratului; şi vor fi aduse nu într-un oarecare loc, ci în Biserica Împăratului”[59]. Dar „fecioara ereticilor a călcat în picioare aceste cuvinte profetice; este înconjurată pe dinafară cu slava unei fecioare, dar pe dinăuntru este plină de necinste. Aceasta-i grozăvia, că faţă de oameni arată multă bunătate şi bună-cuviinţă, iar faţă de Dumnezeu, Creatorul ei, se poartă ca o nebună”[60].  „Aduce-se-vor înfăţişează sfânta înomenire (întrupare), iar apropiate ei înfăţişează faptul de-a se alipi de El, fiindcă naşterea din nou prin Sfântul Botez le-a înnoit sufletele de orice vechime şi pocăinţa le curăţeşte şi le face fecioare sfinte, scăpate de toată vechimea, nemaiaducându-şi aminte de ea”[61].

16: Copii ţi se nasc în locul părinţilor tăi;

pe ei îi vei pune mai-mari peste-ntregul pământ.

Părinţii ar putea fi, aici, vechiul Israel, iar copiii, dacă interpretăm astfel, sunt neamurile ce L-au primit pe Hristos. Aceştia se nasc în locul părinţilor, şi ei vor moşteni pământul.

17: Ei îţi vor pomeni numele întru tot neamul şi neamul,

de aceea te vor lăuda popoarele

în veac şi în veacul veacului.

„Pentru că mai sus (v. 10) i s-a poruncit să uite pe poporul ei cu casa părinţilor ei, ca răsplată pentru ascultarea ei, acum, în loc de părinţi ia pe fii, care au strălucit în nişte dregătorii aşa de mari, încât poate să-i pună căpetenii peste tot pământul. Cine sunt fiii Bisericii? Sunt fiii Evangheliei, care au ajuns căpetenii peste tot pământul”[62].  „Trebuie să ne închinăm Împăratului împăraţilor, ca singurului Care prin fire stăpâneşte, şi robilor şi prietenilor Lui, care au împărăţit asupra patimilor şi au fost puşi conducători peste tot pământul […], care au primit putere peste demoni şi boli, care vor împărăţi împreună cu Hristos peste o împărăţie nestricăcioasă şi de nedistrus”[63].  Acestea vor deveni mai clare, credem, dacă amintim că termenul Biserică provine din grecescul vasiliki – casa împăratului.  „Aceasta o şi vedem dusă la capăt. Căci ne-au fost făcuţi judecători şi am primit drept căpetenii peste întreaga lume pe sfinţii ucenici, prin ale căror învăţături ni se face cunoscută însăşi taina lui Hristos. Fiindcă ei sunt vistiernicii cuvântului mântuitor şi învăţăturii celor ce trebuie împlinite, dezaprobând ceea ce nu e de folos celor învăţaţi de ei şi întinat, şi sfătuindu-i să-şi însuşească ceea ce le este spre folos”[64].  „După ce s-a micşorat umbra legii şi a fost adusă slujirea adevărată în Duh, trebuiau lumii şi nişte judecători mai strălucitori. Pentru aceasta au fost chemaţi dumnezeieştii ucenici, care au luat locul învăţătorilor din lege”[65].

---

[1] SEP 4/I, p. 136

[2] על־ששנים

[3] PSALM, p. 382

[4] BBVA, p. 665

[5] BBVA, p. 665

[6] BBVA, p. 665

[7] SEP 4/I, p. 136

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 3

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI, 8

[10] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XV, 3

[11] SEP 4/I, p. 136

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 4

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[14] Origen, Filocalia, I, 5

[15] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, I, 12

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 97

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[19] SEP 4/I, p. 137

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[21] SEP 4/I, p. 137

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[23] BBVA, p. 666

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 7

[25] SEP 4/I, p. 137

[26] SEP 4/I, p. 137

[27] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLVI

[28] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 9

[29] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 8

[30] Origen, Omilii la Levitic, XII, 4

[31] Origen, Contra lui Celsus, I, 56

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, VIII

[33] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLIX

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 10

[35] SEP 4/I, p. 138

[36] SEP 4/I, p. 138

[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[38] SEP 4/I, p. 138

[39] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 7

[40] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[41] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 92, 1

[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[43] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[44] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, II, 7

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[46] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXIII

[47] Diavolul ne este, într-un fel, tată câtă vreme vieţuim în păcate.

[48] Origen, Omilii la Exod, VIII, 6

[49] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 108

[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[51] SEP 4/I, p. 138

[52] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[53] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 76

[54] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[55] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 79

[56] Actele martirice, Martirii de la Lyon, I, 35

[57] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXX, 6

[58] SEP 4/I, p. 138

[59] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[60] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 6

[61] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 20

[62] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 12

[63] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 41

[64] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[65] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

Publicitate

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 43

PSALMUL 43 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.

„După o grea înfrângere, poporul strigă către Dumnezeu, cerând ajutor şi amintindu-şi de izbăvirile din trecut. După Origen, acest psalm e cântarea israeliţilor din diaspora; după Chiril al Alexandriei, e ruga profeţilor; iar după Ioan Gură de Aur, a Macabeilor”[1].

Core este unul dintre cei ce s-au răzvrătit împotriva preoţiei rânduite de sus (Numeri, cap. 16). „Părăsind pe tatăl fiilor lui Core, care s-au răzvrătit cu mândrie împotriva preoţimii, motiv pentru care, din pricina răutăţii lor, pe unii i-a cuprins focul, i-au îngheţat crăpăturile pământului şi i-au dus la locaşurile subpământene, iar pe alţii i-a unit prin credinţă cu Tatăl cel adevărat, hotărând ca unii să devină cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, iar ceilalţi să devină fii ai lui Core”[2].

1: Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit,

părinţii noştri ne-au povestit

lucrul pe care Tu l-ai făcut în zilele lor,

în zilele cele de demult.

2: Mâna Ta a nimicit neamuri

şi-n locul lor pe ei i-ai răsădit;

Tu ai hărţuit popoare, iar pe ei i-ai adus la liman.

3: Că nu cu sabia lor au moştenit ei ţara

şi nu braţul lor i-a izbăvit,

ci dreapta Ta şi braţul Tău

şi luminarea feţei Tale, căci Tu ai binevoit întru ei.

„Victoriile trecutului sunt puse în antiteză cu umilinţele din prezent”[3].

„Luminare a lui Dumnezeu-Tatăl numeşte în acestea descoperirea Fiului prin Duhul şi călăuzirea tuturor celor ce sunt, singura care a izbăvit pe Israel şi l-a scăpat de sub puterea Egiptului. Dacă deci nu numai Unul-Născut este lumina adevărată [cum susţin ereticii – n. n.], ci şi în cei creaţi se află aceeaşi înaltă calitate, pentru ce nu s-ar izbăvi prin propria lumină cei despre care e vorba, ci se arată întăriţi de un ajutor străin, şi nu de o lumină existentă în mod necesar în ei? Dar e vădit că Unul-Născut a luminat celor ce aveau nevoie de lumină. Deci El şi numai El este Lumina adevărată, iar prin El primeşte creaţia harul. Iar de e aşa, cum ar fi ea (creaţia) de o fire cu El?”[4].

4: Tu Însuţi eşti Împăratul meu şi Dumnezeul meu,

Cel ce porunceşti mântuirea lui Iacob:

5: Prin Tine-i vom străpunge pe vrăjmaşii noştri

şi prin numele Tău îi vom nimici pe cei ce se ridică împotriva noastră.

„Îi vom străpunge: literal: îi vom lua în coarne. Ambrozie interpretează: Domnul a înzestrat cu coarne animalele împotriva fiarelor […] însă omul nu are coarne. […] Cornul nostru eşti Tu, Doamne Iisuse! […] Credinţa are coarne, primindu-le de la Hristos. […] Aşa le-a primit Moise de la Fiul lui Dumnezeu Unul-născut, care i s-a arătat în rug. […] După cum taurul călăuzeşte cireada, tot astfel Hristos a călăuzit către Biserică poporul păgânilor. La mugetul acestui taur, moartea a luat-o la fugă. […] Coarne bune, cu care l-a împuns pe duşmanul nostru, leul. Coarne bune, care ne-au eliberat de spaima coarnelor duşmanului…!”[5].

„Căci Hristos, Marele nostru Arhiereu, totdeauna este împreună înarmat şi împreună luptător cu cei ce se luptă bărbăteşte. Aşa vom birui fără greutate, în Hristos, pe cei ce ni se împotrivesc”[6].

6: Pentru că nu în arcul meu îmi voi pune nădejdea

şi nu sabia mea mă va mântui;

7: că Tu ne-ai izbăvit de cei ce ne supără

şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat.

8: Întru Dumnezeu ne vom lăuda noi toată ziua

şi întru numele Tău ne vom mărturisi în veac.

„Să pornim contra celor înarmaţi cu toate uneltele înşelăciunii şi vicleniei, luptând, aşa zicând, neînarmaţi şi fără pavăză, dar ajutaţi de înţelesurile comune, având pe Hristos împreună luptător cu noi”[7].

9: Acum însă Te-ai lepădat de noi şi ne-ai ruşinat

şi nu vei ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre;

„Câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii şi toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine va cădea cu cădere jalnică. Cel ce se teme însă de Domnul se va înălţa”[8].

10: făcutu-ne-ai să dăm înapoi din faţa duşmanilor noştri

şi cei ce ne urăsc ne-au prădat în folosul lor.

11: Datu-ne-ai ca pe o turmă la tăiere

şi printre neamuri ne-ai risipit;

12: Tu Ţi-ai vândut poporul pe preţ de nimic

şi nici un câştig n-a ieşit din vinderea noastră.

13: Ocară ne-ai făcut vecinilor noştri,

batjocură şi râs celor dimprejurul nostru;

14: de pomină ne-ai făcut între neamuri,

clătinare din cap între popoare.

15: Ocara mea îmi stă înainte cât e ziua de lungă

şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit,

16: Dinspre glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte,

dinspre faţa duşmanului şi a prigonitorului.

17: Acestea toate au venit peste noi, dar noi nu Te-am uitat

şi nici n-am făcut nedreptate în legământul Tău,

18: inima noastră nu s-a dat înapoi,

paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta.

19: Că ne-ai umilit la loc de durere

şi umbra morţii ne-a acoperit.

20: Dac-am fi uitat noi numele Dumnezeului nostru

şi ne-am fi întins mâinile spre dumnezeu străin,

21: oare nu Dumnezeu va cerceta acestea?:

Căci El e Cel ce ştie ascunzişurile inimii.

22: De dragul Tău suntem noi ucişi toată ziua,

socotiţi suntem ca nişte oi de-njughiere.

„Acesta, aşteptând în fiecare zi, ca unul ce nu e sigur de cele viitoare, ceea ce ţine de fire [adică, să moară – n. n.], o ia înaintea firii prin dispoziţia voinţei, făcându-se de bunăvoie mort faţă de lume”[9].

23: Deşteaptă-Te, Doamne, de ce dormi?

Scoală-Te şi nu Te lepăda de noi pân-la sfârşit.

„Atanasie interpretează: Să nu fim lipsiţi de viaţa pe care o dă Hristos”[10].

24: De ce-Ţi întorci faţa?

Uiţi Tu oare de sărăcia şi de necazul nostru?

25: Că sufletul ni s-a plecat în ţărână,

pântecele ni s-a lipit de pământ.

26: Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă,

şi de dragul numelui Tău izbăveşte-ne!

Sufletul ni s-a plecat în ţărână şi pântecele ni s-a lipit de pământ atunci când am ascultat glasul şarpelui, făcându-ne asemenea lui; din această stare ne izbăveşte Hristos, a Cărui Înviere e anticipată aici, ca o trezire din somn.

---

[1] SEP 4/I, p. 133

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[3] PSALM, p. 382

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 8

[5] SEP 4/I, pp. 133-134

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 43

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

[10] SEP 4/I, p. 135

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 42

PSALMUL 42 – Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.

„După mulţi comentatori, acest psalm formează o unitate cu cel precedent, având în vedere structura şi conţinutul”[1].

„În textul ebraic masoretic nu există cuvinte introductive. Într-un alt text ebraic apare indicaţia ledavid (al lui David), iar în Septuaginta ψαλμος τω Δαυιδ (psalm al lui David)”[2].

1: Judecă-mă, Dumnezeule, şi fă-i pricinii mele judecată împotriva neamului lipsit de sfinţenie

izbăveşte-mă de omul nedrept şi viclean.

Fă-i pricinii mele judecată e tradus, în SEP 4: apără dreptatea mea. „După Origen, ca să poţi spune apără dreptatea mea, trebuie să fi renunţat să-ţi faci dreptate singur şi să-ţi fi încredinţat cauza dreptăţii divine”[3].

2: Că Tu eşti, Dumnezeule, tăria mea; de ce te-ai lepădat de mine?

de ce umblu eu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?

3: Trimite-Ţi Tu lumina şi adevărul; acestea m-au călăuzit

şi m-au adus la muntele Tău cel sfânt

şi la locaşurile Tale.

„E ca şi când (Hristos) ar zice: Eu sunt lumina ce se aşteaptă în Scriptură ca să vină spre mântuirea lumii, ca să lumineze pe cei ce rătăcesc în întuneric ca în noapte”[4].  Dar această lumină trebuie să ne-o împropriem, prin efortul personal: „Nevoieşte-te să păstrezi  nepătată strălucirea luminii din puterea cârmuitoare a sufletului. Căci de ai început să priveşti cu patimă, te-a întunecat Domnul şi a trimis zăbranic peste obrazul tău şi lumina ochilor tăi nu mai este cu tine. Dar chiar dacă s-ar întâmpla acestea, nici atunci să nu descurajezi şi să nu slăbeşti”[5].  „Mişcat de duhul proorocesc şi preştiind prin el cele viitoare, fericitul Psalmist a cugetat că neamul omenesc nu se poate mântui altfel decât prin arătarea Fiului lui Dumnezeu, Care poate să preschimbe toate uşor în ceea ce voieşte. De aceea, se ruga să fie trimis la noi Fiul, ca Cel ce singur poate să mântuiască pe oameni, ajunşi sub mâna şi tirania diavolească. De aceea a şi spus către Tatăl: Trimite lumina Ta şi adevărul Tău. Iar care este lumina şi care este adevărul, ascultă pe Însuşi Fiul, Care zice: Eu sunt Lumina şi Eu sunt Adevărul (Ioan 8, 12; 14, 6). Iar dacă se trimite la noi Lumina şi Adevărul tatălui, adică Fiul, nu e Acesta altul decât Tatăl, ca Cel ce subzistă în mod propriu, deşi e una cu El prin identitatea fiinţei? Căci dacă nu e aşa, ci, cum socotesc unii, sunt Unul şi Acelaşi Tatăl şi Fiul, de ce nu şi-ar fi făcut purtătorul de duh Psalmist altul modul rugăciune? De ce n-a zis: Vino la noi, lumină şi adevăr? Dar fiindcă zice: trimite la noi, e vădit că ştia pe Unul ca trimiţător şi pe Altul ca trimis. Iar modul trimiterii trebuie înţeles în chip potrivit cu Dumnezeu”[6]. Autorul vizează pe arieni; poate am fi ocolit astfel de locuri, dacă n-ar circula şi astăzi idei antitrinitare. Lucrarea conţine şi alte argumente antiariene construite pe acest verset, pe care, însă, le vom omite.

4: Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu,

la Dumnezeu, Care-i dă tinereţii mele veselie.

Întru alăută Te voi lăuda, Dumnezeule, Dumnezeul meu.

„Tinereţea mea: după Grigore al Nyssei, aceasta e viaţa cea nouă, înfăptuită prin misterul mântuirii”[7].

5: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu e mântuirea feţei mele.

Întristarea e străină celor îndumnezeiţi.

---

[1] SEP 4/I, p. 132

[2] PSALM, p. 382

[3] SEP 4/I, p. 132

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VIII

[5] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 82

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  2

[7] SEP 4/I, p. 133

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 41

PSALMUL 41 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.

„Vezi istoria lui Core în Numeri 16; fiii săi n-au murit odată cu el: Numeri 26, 11. Sub regele David, urmaşii lui Core deveniseră cântăreţi”[1].  „Dorul unui exilat după Templu devine expresie a setei omului după Dumnezeu”[2].

„Cuvintele introductive: [pe lângă indicaţia spre învăţătură] apare şi indicaţia fiilor lui Core (< τοις υιοις Κορε (fiilor lui Core) < livnei qorakh[3] (fiilor lui Core). Acest psalm nu i se atribuie lui David, ci fiilor lui Core. Core, fiul lui Izhar, împreună cu Datan şi Abiram, s-au răzvrătit împotriva lui Moise. Dumnezeu i-a părăsit pe răsculaţi făcând ca pământul să-i înghită. Core şi familia lui au fost cruţaţi, iar fiilor lui li s-a încredinţat oficierea cântărilor religioase (între care se numărau şi psalmii) şi paza porţilor Templului”[4].

1: În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor,

aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule.

„Cine s-a făcut, aşadar, cerb? Căci cerbul, după câte se povesteşte despre el, este duşmanul şerpilor şi nu pătimeşte nimic de pe urma veninului de şarpe”[5].  „Cuvântul aseamănă cu setea caracterul cel irezistibil şi violent al dorinţei, cercetând firea animalului celui mai însetat. El arată şi mai mult caracterul excesiv al dorinţei, prin animalul care este cel mai excesiv în sete. Acest animal este cerbul. Hrana cerbului este de aşa fel că înghite şi şerpi otrăvitori. Umorile acelor şerpi sunt calde şi fierbinţi şi, înghiţindu-le, cerbul se usucă şi trebuie neapărat să se vindece, eliminând umorile şerpilor. De aceea doreşte fierbinte apa, ca să se vindece de uscăciunea pe care i-a pricinuit-o acest fel de hrană. Deci cel ce este începător în viaţa virtuoasă, prin prima parte a Psaltirii, luând cunoştinţă de dulceaţa binelui prin gustare, doreşte bunătatea. El îşi consumă orice fel de dorinţe josnice în sine însuşi. Şi devorând cu dinţii cumpătării patimile ca pe nişte şerpi, este însetat de împărtăşirea cu Dumnezeu mai mult decât cerbul de izvoarele apelor”[6].

2: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel Tare, cel viu;

când oare voi veni şi mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu?

„Pentru Ioan Gură de Aur, setea exprimă iubirea, stăruinţa în iubire, nerăbdarea ei. Profetul ştie că-L va vedea pe Dumnezeu când va ieşi din această lume, dar nu poate să aştepte şi spune: când?”[7].

„Căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului şi caut spre frumuseţea nemuritoare pe care mi-ai dat-o înainte de lut”[8]. Însetat-a sufletul meu ca după vin: „Numai cel ce a băut din vinul acesta şi după aceea s-a lipsit de el ştie în ce ticăloşie a căzut şi ce s-a luat de la el, datorită moleşelii lui”[9].

3: Pâine mi-au fost lacrimile, ziua şi noaptea,

în timp ce zilnic mi se spunea: „Unde este Dumnezeul tău?”

„Nu vom fi învinuiţi, fraţilor, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre”[10].

4: De acestea mi-am adus aminte, şi sufletul mi l-am revărsat pe mine,

căci voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu,

în glas de bucurie şi laudă, al sunetului de sărbătoare.

Sufletul „adaugă la cuvintele pline de înţeles alte cuvinte pline de înţeles în înaintarea sa în contemplaţiile dumnezeieşti, sporind totodată în veselia minţii pentru cele văzute, adică în bucuria şi mulţumirea corespunzătoare”[11].

5: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci Lui mă voi mărturisi;

Mântuirea feţei mele e Dumnezeul meu.

6: Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;

pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine

din ţinutul Iordanului şi al Ermonului, de la muntele cel mic.

„Augustin interpretează: îndreptat spre Cel neschimbător, sufletul meu se înviorează, este refăcut; îndreptat spre mine, se tulbură: sunt sigur de dreptatea lui Dumnezeu, dar nu de a mea. Aşadar, să nu rămâi închis în tine!”[12].

7: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale;

toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine.

„Grandioasă, superbă imagine-simbol a tuturor relelor ce s-au abătut asupra psalmistului. Încercările la care Dumnezeu îl supune pe om îl ajută pe acesta să-şi cunoască propriile profunzimi. Mai mult, aşa cum într-o cascadă apa de deasupra pragului se prăvăleşte în străfundul celei de jos, sfredelind-o şi răscolind-o, tot astfel, prin suferinţă, adâncurile lui Dumnezeu se năpustesc în acelea ale omului, ajutându-l să I le cunoască şi să şi le cunoască”[13].  „Adâncurile sunt interpretate tradiţional ca abisul mizeriei umane care cheamă abisul îndurării lui Dumnezeu. Ieronim are o interpretare originală: e vorba de cele două Testamente, care se cheamă unul pe altul, iar glasul căderilor de apă e glasul profeţilor care vestesc venirea Domnului”[14].

„Prin aceasta a indicat poate că toată mintea contemplativă care se aseamănă, din pricina invizibilităţii naturale şi a adâncimii şi mulţimii cugetărilor, cu un adânc, după ce a străbătut toată orânduirea celor văzute şi a ajuns în ţara celor inteligibile şi apoi s-a ridicat şi peste aceasta prin mişcarea fulgerătoare a credinţei, oprindu-se în sine cu totul fixată şi nemişcată, odată ce toate au fost trecute, invocă precum se cuvine înţelepciunea duhovnicească, sau adâncul cu adevărat de nestrăbătut prin cunoaştere, ca să-i dăruiască zvonul căderilor sale de apă, dar nu căderile însele; adică cere să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei, care să-i facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce sunt”[15].

8: Ziua porunci-va Domnul mila Sa;

noaptea, cântarea Lui va fi cu mine,

rugăciune către Dumnezeul vieţii mele.

„După Grigore cel Mare, îndurarea lui Dumnezeu ne e trimisă ziua: e recunoscută şi primită în timp de pace; se dezvăluie noaptea: darul primit în pace se manifestă în vreme de restrişte (cf. Moralia, SC 32, p. 128)”[16].

9: Îi voi zice lui Dumnezeu: Tu eşti ocrotitorul meu: de ce m-ai uitat?

De ce umblu eu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul?

10: Când oasele mi se zdrobeau, duşmanii mei rosteau ocări asupră-mi,

da, când zilnic îmi spuneau: „Unde-i Dumnezeul tău?”

11: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu e mântuirea feţei mele.

Nu vom nădăjdui doar că ne vom izbăvi de patimă, ci şi în bunătăţile viitoare, iar nădejdea în acelea e judecătoare patimii „şi o omoară cu desăvârşire”[17].

---

[1] BBVA, p. 662

[2] SEP 4/I, p. 130

[3] לבני־קךח

[4] PSALM, p. 382

[5] Origen, Filocalia, XXVII, 6

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 5

[7] SEP 4/I, p. 130

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIX, 15

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XIII

[10] Sf. Ioan Scărarul, Scara, VII, 73

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 27

[12] SEP 4/I, p. 131

[13] BBVA, p. 663

[14] SEP 4/I, p. 131

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 179

[16] SEP 4/I, p. 132

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 10

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 40

PSALMUL 40 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Rugăciune personală, mai ales pe patul de suferinţă”[1].  „Omul bolnav, părăsit de prieteni şi bârfit de duşmani, îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu”[2].

1: Fericit cel ce se gândeşte la sărac şi la sărman;

în ziua cea rea, Domnul îl va izbăvi.

„Nu se poate ca iubirea faţă de sărman să rămână nerăsplătită. Aşadar, dacă cineva îşi dăruieşte toate bunurile, sau numai o parte din ele, cel care are de câştigat e sufletul său (Sfântul Chiril al Alexandriei)”[3].  „Augustin spune: Recunoaşte bogăţiile ascunse în Acela pe care tu Îl vezi sărac! […] Într-adevăr, în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Coloseni 2, 3). ♦ ziua cea rea: după Eusebiu, e ziua Judecăţii, când Hristos le va spune celor drepţi: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu – cf. Matei 25, 34”[4], – aşadar, va fi zi rea pentru aceia care nu vor auzi aceste cuvinte…

„Cine este cel ce-şi apleacă privirea? E cel care compătimeşte, care observă că are un frate în faţa lui, care cunoaşte că Dumnezeu i-a făcut şi pe bogat, şi pe sărac, care ştie că sfinţeşte roadele sale dacă dă o părticică şi săracilor. De aceea, când ai de unde, nu amâna, să nu zici: îi voi da mâine! Nu pierde prilejul dăruirii. Este lucru de primejdie întârzierea, când este la mijloc viaţa omului: se poate întâmpla ca până a doua zi, omul să moară. Mai bine preîntâmpină moartea, ca nu cumva zgârcenia să te împiedice mâine şi să înşeli aşteptarea împlinirii făgăduielii”[5].

2: Domnul să-l păzească şi să-l ţină în viaţă şi să-l fericească pe pământ

şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.

3: Domnul să-l ajute în patul durerii sale;

în aşternutul bolii lui, Tu i-ai întors lâncezeala spre bine.

Poate fi o imagine paternă a lui Dumnezeu, care face/schimbă patul bolnavului, dar a fost înţeleasă şi ca sugerând un gest de vindecare. Părinţii l-au pus în legătură cu vindecarea paraliticului (Marcu 2, 9: Ia-ţi patul tău… şi par.)”[6].

4: Eu am zis: „Doamne, miluieşte-mă,

vindecă sufletul meu, că Ţi-am greşit Ţie”.

5: Vrăjmaşii mei m-au vorbit de rău:

„Când va muri el? iar numele lui când va pieri?”

„Acest duşman este diavolul; să nu crezi că duşmanul tău este vecinul care s-a certat cu tine! […] Duşmanul tău este cel despre care Domnul a spus: Duşmanul a făcut aceasta – Matei 13,28 (Augustin)”[7].

6: Venea cineva să mă vadă, grăia deşertăciuni,

inima lui îşi aduna sieşi fărădelege,

ieşea afară şi tuna împotriva mea.

7: Toţi vrăjmaşii mei laolaltă şopteau împotrivă-mi,

împotriva mea puneau la cale rele;

8: cuvânt nelegiuit au pus împotrivă-mi:

„Cel ce doarme, oare se va mai scula?”

9: Fiindcă chiar omul păcii mele, cel în care îmi puneam nădejdea,

cel ce a mâncat din pâinea mea, chiar el şi-a ridicat călcâiul împotrivă-mi.

„Fericitul Augustin vede în acest verset o prefigurare a trădării lui Iuda”[8]. Hristos „apără de mai înainte într-un anumit fel curata ceată adevărată a celorlalţi ucenici, arătând vina unuia singur”[9].

10: Dar Tu, Doamne, miluieşte-mă şi ridică-mă,

iar eu le voi răsplăti.

11: Prin aceasta am cunoscut că Tu m-ai vrut,

că nu se va bucura de mine vrăjmaşul meu.

„În interpretarea lui Atanasie, Tatăl Îl voieşte pe Hristos şi voieşte omenirea, pe care diavolul o duşmăneşte”[10].

12: De dragul nerăutăţii mele m-ai ajutat

şi pentru totdeauna m-ai aşezat înaintea feţei Tale.

13: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,

din veac şi până-n veac. Amin! Amin!

Amin înseamnă aşa să fie sau, mai simplu, fie.  „Înţelesul acestor cuvinte este o mulţumire care durează necontenit, fiindcă cuvântul nu zice numai o dată fie, exprimând binecuvântarea, ci prin repetarea cuvântului hotărăşte că mulţumirea trebuie să fie fără sfârşit”[11].

„Acest verset este doxologia care încheie prima carte a Psaltirii”[12].

---

[1] BBVA, p. 662

[2] SEP 4/I, p. 129

[3] BBVA, p. 662

[4] SEP 4/I, p. 129

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 25

[6] SEP 4/I, p. 129

[7] SEP 4/I, p. 129

[8] BBVA, p. 662

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[10] SEP 4/I, p. 130

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[12] SEP 4/I, p. 130

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 39

PSALMUL 39 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Psalm de încredinţare a întregii fiinţe lui Dumnezeu. Mulţi Părinţi îl pun în rostirea lui Hristos. Chiril al Alexandriei afirmă că, din diverse puncte de vedere, psalmul poate fi considerat ca rostit de Hristos vestindu-Şi Întruparea şi lucrarea răscumpărătoare, de poporul ales, care îşi povesteşte suferinţele, dar şi de omenirea întreagă chemată să îmbrăţişeze credinţa în Hristos. Chiar şi versetele în care psalmistul se declară păcătos sunt interpretate hristologic în lumina pasajului II Corinteni 5, 21 (Pe Cel care n-a cunoscut păcatul, Dumnezeu L-a făcut păcat, pentru noi)”[1].

1: L-am aşteptat, pe Domnul L-am aşteptat,

şi El a luat aminte la mine

şi mi-a auzit rugăciunea

2: şi m-a scos din groapa ticăloşiei

şi din tina noroiului;

şi pe piatră mi-a pus picioarele

şi paşii mi i-a îndreptat;

„Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu”[2].  „Trebuie să ne împlinim mucenicia conştiinţei noastre cu multă hotărâre şi răbdare, înaintea lui Dumnezeu”[3].  Groapa ticăloşiei: „Iar prin groapa aceasta înţelegem şi învârtoşarea inimii”[4]. Tina noroiului: „Materia, care te trage în jos, abia de o poţi birui! Şi o poţi birui sau după ce printr-o îndelungată îndeletnicire filosofică te-ai povăţuit pe tine însuţi şi ţi-ai desprins încetul cu încetul sufletul nobil şi luminos de trupul cel smerit şi unit cu întunericul, sau după ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau şi amândouă acestea, şi te-ai îngrijit să priveşti mai ales la cele de sus”[5].  Şi pe piatră mi-a pus picioarele: „Iar prin piatră înţelegea pe Domnul, Care este lumină, adevăr, nestricăciune şi dreptate, cu care se pardoseşte calea duhovnicească. Cel ce nu se abate de la acestea într-una din cele două părţi îşi păzeşte talpa nemurdărită din nici o parte de noroiul plăcerii”[6].  Şi paşii mi i-a îndreptat: „numai Dumnezeu putea tămădui şi birui o astfel de patimă”[7].

3: şi-n gura mea a pus cântare nouă,

cântare Dumnezeului nostru;

mulţi vor vedea şi se vor teme

şi vor nădăjdui în Domnul.

Cântare nouă: „pentru majoritatea Părinţilor latini, aceasta reprezintă Noul Legământ şi omul nou, răscumpărat de Hristos”[8].

Se vor teme: „La această teamă sunt poftiţi nu păcătoşii, ci sfinţii. […] Este sigur că nimic nu-i lipseşte celui ce se teme de Dumnezeu cu această teamă”[9].

4: Fericit bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului

şi n-a privit la deşertăciuni şi la bâiguieli mincinoase.

„Sau: frenezii mincinoase; deliruri mincinoase, pseudoinspiraţii. E vorba de acele stări de spirit şi manifestări pe care în antichitate le aveau cei ce se credeau posedaţi de duhul oracular al unor zei şi, mai nou, cei ce pretind că sunt posedaţi de Duhul Sfânt şi, simulând glosolalia (vorbirea în limbi), îngaimă vorbe fără înţeles”[10].

5: Doamne, Dumnezeul meu, multe sunt minunile pe care le-ai făcut

şi-n gândurile Tale nu-i nimeni asemenea Ţie.

Vestit-am şi am grăit: ele fără de număr s-au înmulţit.

6: Jertfă şi prinos n-ai voit,

dar mi-ai întocmit un trup;

arderi-de-tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut;

„Profeţie mesianică (aici şi în următoarele două versete), pe care Pavel o foloseşte în Evrei 10, 5-9”[11].  „Căci Fiul, aducându-Se pe Sine jertfă neprihănită, a oprit cele din lege, care nu puteau desfiinţa păcatele. Pentru că Hristos este sfârşitul legii şi al proorocilor”[12].

7: atunci am zis: „Iată, vin!,

– scris este despre mine în sulul cărţii –

Sulul cărţii: „după interpretarea hristologică a lui Origen, nu e vorba de o carte anume, ci de întreaga Scriptură, pentru că toată vorbeşte despre Hristos, după cum El Însuşi afirmă (cf. Ioan 5, 39)”[13].

8: ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu;

dar şi legea Ta am vrut-o în lăuntrul inimii mele”.

„Deoarece sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa viţeilor nu ajungea spre curăţirea păcatului şi junghierea animalelor necuvântătoare nu a surpat stăpânirea morţii, intervine Hristos suportând vina tuturor”[14].  Dar de lucrarea lui Hristos nu se vor împărtăşi toţi:  „Cel ce e plin de mândrie şi-şi amăgeşte mintea cu închipuirea de sine nu va dobândi niciodată harul smereniei, în lumina umilinţei inimii, prin care se dă lumina înţelepciunii lui Dumnezeu celor zdrobiţi cu inima”[15]. Încă un aspect: „Vezi cum urcă (Hristos) prin voia proprie la patima pentru toţi? Căci iată, vin, zice, n-am fost prins şi adus dintr-o necesitate de altcineva”[16].

9: Dreptate am binevestit în adunare mare;

iată, buzele mele nu le voi opri;

Doamne, Tu o ştii.

Spune acestea „căci Duhul îl împunge în toată fiinţa şi îl mână să vorbească”[17].

10: Dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea,

adevărul Tău şi mărturia Ta le-am grăit;

mila Ta şi adevărul Tău nu le-am ascuns de adunarea mare.

11: Dar Tu, Doamne, să nu-Ţi îndepărtezi îndurările Tale de la mine,

mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească.

„Şi care este voia înţeleaptă şi simţitoare a Tatălui pentru noi? Să desfiinţeze puterea morţii în moartea lui Hristos şi, pe lângă aceasta, a păcatului şi a celui ce a inventat şi a meşteşugit la început păcatul şi să se aducă răscumpărarea tuturor prin sângele cel sfânt”[18].

12: Fiindcă rele nenumărate m-au împresurat;

fărădelegile mele m-au ajuns şi n-am fost în stare să văd;

înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu,

şi inima m-a părăsit.

13: Binevoieşte, Doamne, să mă izbăveşti,

Doamne, spre ajutorul meu ia aminte.

14: Ruşinaţi şi înfruntaţi deodată să fie cei ce sufletul meu îl caută ca să-l piardă.

Întoarcă-se înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi doresc mie răul;

15: să-şi poarte de-ndată ruşinarea cei ce-mi zic: „Bine-ţi fac!, bine-ţi fac!”

16: Toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, să se bucure şi să se veselească,

iar cei ce iubesc mântuirea Ta să zică de-a pururi: „Mărit să fie Domnul!”

17: Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul va îngriji de mine.

Tu eşti ajutorul meu şi apărătorul meu;

Dumnezeul meu, nu Te lăsa aşteptat!

Psalmistul caută, prin rugăciune sa, să grăbească venirea Mântuitorului. Sărac şi sărman: „Ieronim raportează expresia tot la Hristos care bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi (II Corinteni 8, 9)”[19].

---

[1] SEP 4/I, p. 126

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 11

[3] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 69

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 18

[5] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XCI

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XI

[7] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I, 4

[8] SEP 4/I, p. 127

[9] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XI, 13

[10] BBVA, p. 661

[11] BBVA, p. 661

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[13] SEP 4/I, p. 127

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[15] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 84

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[17] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 55

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[19] SEP 4/I, p. 128

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 38

PSALMUL 38 – Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun.

„Un om lovit de mare suferinţă nu e în stare să cugete cu seninătate; oricât s-ar strădui să nu dea glas revoltei, cu strigătul său ajunge chiar să-L înfrunte pe Dumnezeu, asemenea lui Iov. Deoarece credinţa în înviere nu exista încă la acea vreme, singura sa nădejde explicită în faţa caracterului derizoriu al vieţii este că Dumnezeu îi va mai dărui un răgaz”[1].

„Cuvintele introductive: liditun[2] (pentru Iditun). În Septuaginta: τω Ιδιθουν (pentru Idithun). Iditun, fiul levitului Berechia, a fost dirijor al muzicanţilor în vremea lui David”[3].  „Unii comentatori cred că Iditun denotă modul de a cânta un anume psalm (tonul, tonalitatea, inflexiunea vocii) şi că rudenia acestui cuvânt cu Iditun, cântăreţul levit rânduit de David (I Paralipomena 25, 1; II Paralipomena 5, 12) este incertă sau foarte îndepărtată”[4].

1: Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea”;

pusu-i-am gurii mele pază

când păcătosul mi-a stat împotrivă,

2: amuţit-am şi m-am smerit, şi chiar despre cele bune am tăcut

şi durerea mea s-a înnoit.

„Prin urmare, cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprinderea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului”[5]. Chiar despre cele bune am tăcut: „a grăi chiar cele bune e un lucru mai jos decât tăcerea”[6].

3: Inima mea s-a înfierbântat în lăuntrul meu

şi în cugetul meu foc se va aprinde.

Cu limba mea grăit-am:

„Doamne, fă-mă să-mi cunosc sfârşitul

„Vrei să-ţi arăt în ce fel iese foc din cuvintele Duhului Sfânt şi aprinde inimile celor ce cred? Ascultă ce spune David în psalm: Spusa Domnului l-a înflăcărat”[7].  „Rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii este aceea din care se naşte o oarecare căldură în inimă”[8].  „În cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii care mistuie materia păcatului”[9].  „Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în vistieria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti”[10].

Sfârşitul: „Origen îl înţelege ca exprimând ţinta: natura spirituală are drept ţintă cunoaşterea Sfintei Treimi. Pentru Ambrozie şi Ieronim, aici întreaga omenire întreabă când va încredinţa Hristos Tatălui împărăţia (cf. I Corinteni 15, 24)”[11].

4: şi care este numărul zilelor mele,

ca să ştiu ce-mi lipseşte”.

Adică „să ştiu cât sunt eu de plăpând şi trecător”[12].

5: Iată, Tu mi-ai făcut zilele ca pasul de-o palmă

şi fiinţa mea ca o nimic toată înaintea Ta.

Da, toate sunt deşarte, fiece om care trăieşte;

6: da, omul trece ca un chip în oglindă,

vai, în zadar se tulbură;

adună comori şi nu ştie pentru cine le strânge.

Ca un chip în oglindă sau ca o închipuire [SEP 4]: „Ambrozie interpretează: sub Lege se trăia în prefigurare, o dată cu Evanghelia trăim în imagine, în cer vom trăi în adevăr, pentru că-L vom vedea faţă în faţă (cf. I Corinteni 13, 12)”[13].

„Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră şi, deci, în deşert se tulbură”[14].  „Pentru cine strângeţi? Citiţi în Psalmi ce scrie acolo despre bogatul zgârcit: Adună comori şi nu ştie pentru cine osteneşte! Un moştenitor trândav le aşteaptă, nerăbdător şi rău la gură, că nu muriţi mai repede! Ce poate fi mai trist decât să nu găseşti recunoştinţă la acela pentru care te chinuieşti să strângi! Pentru unul ca acela îţi amărăşti viaţa şi rabzi de foame! Pentru acela te temi să nu-ţi micşorezi averea şi-ţi petreci zilele în postire!”[15].

7: Şi acum, cine este tăria mea de a-ndura? Oare nu Domnul?

Da, fiinţa mea e de la Tine.

8: Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele;

Tu m-ai făcut ocară celui fără minte.

9: Amuţit-am şi nu mi-am deschis gura,

că Tu eşti Cel ce m-ai făcut.

10: Îndepărtează de mine biciuirile Tale;

sfârşitu-m-am de puternicia mâinii Tale.

11: Cu mustrări pentru nelegiuiri Tu l-ai certat pe om

şi viaţa i-ai subţiat-o ca pe o pânză de păianjen;

da, în zadar se tulbură tot omul.

„Sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu”[16].

12: Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea

şi ia aminte la cererea mea,

lacrimile mele nu le trece sub tăcere,

că străin sunt eu la Tine,

străin ca toţi părinţii mei.

Străin sunt eu: „Fiindcă orice sfânt călătoreşte având în faţă icoana bunătăţilor, care-l cheamă spre viitor”[17]. Dar aici e vorba mai degrabă de omul ce se simte înstrăinat de Dumnezeu, cum a fost întreaga omenire până la venirea Mântuitorului.

13: Cruţă-mă, ca să răsuflu

înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.

Viziune eshatologică încă tulbure. Versetul aminteşte de Iov 10, 20.

De a nu mai fi: „Origen şi Atanasie completează: nu voi mai fi păcătos, căci prin iertarea Ta voi fi transformat. După Augustin, psalmistul se teme să meargă în locul în care nu este; vrea să meargă acolo unde este Fiinţa supremă”[18].

---

[1] SEP 4/I, p. 124

[2] לידיתון

[3] PSALM, p. 381

[4] BBVA, p. 659

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 49

[6] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 40

[7] Origen, Omilii la Levitic, IX, 9

[8] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 54

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, V, 29

[10] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[11] SEP 4/I, p. 125

[12] BBVA, p. 660

[13] SEP 4/I, p. 125

[14] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 126

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 8

[16] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 117

[18] SEP 4/I, p. 126

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 37

PSALMUL 37 – Un psalm al lui David; spre aducere aminte, asupra Sâmbetei.

„Un om strivit de boală (lepră?) şi prigonit pe nedrept îşi strigă către Dumnezeu suferinţa, recunoscându-se păcătos, dar şi încrederea în atotştiinţa şi îndurarea divină. Creştinii îl socotesc printre cei şapte psalmi de pocăinţă”[1].

„Cuvintele introductive: În ebraică: lehazkir[2] (spre amintire), iar în Septuaginta: εις ανάμνησιν περι σαββάτου (spre amintire despre Sabat). Despre Sabat este o interpolare în Septuaginta”[3].

„Fericitul Augustin: Dacă psalmistul plângea şi se tânguia într-o zi de Sâmbătă, care este ziua de odihnă, înseamnă că sufletul său era foarte tulburat. În acest sens trebuie citit şi textul: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâie (Matei 5, 4); cei ce-şi plâng păcatele sunt capabili de mântuire”[4].

1: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri,

nici cu urgia Ta să mă cerţi.

2: Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine

şi ai apăsat peste mine mâna Ta.

„Pornind de la premisa că săgeţile Domnului nu sunt altceva decât cuvintele Sale înfipte în inima omului cu menirea de a o înflăcăra, Fericitul Augustin tâlcuieşte astfel: Cuvintele (săgeţile) Domnului există în inima psalmistului, şi datorită lor îşi aminteşte el de Ziua Sâmbetei; dar pentru că, din pricina stării sale de păcat, Sâmbăta este doar o amintire, iar nu o trăire actuală, cuvintele Domnului nu mai provoacă înflăcărare, ci o suferinţă din cauza căreia nu este vindecare în trupul meu (vezi urmarea)”[5].

Cel muncit de păcatele săvârşite arată prin aceasta că n-a primit numai săgeţile Domnului în sine: „Rănile mele nu sunt răni pricinuite de sabie, nici moartea mea nu e moarte adusă de război, ci săgeţile aprinse ale vrăjmaşului s-au înfipt în mine şi au orbit pe omul meu dinlăuntru”[6].

3: Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale,

nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.

4: Că fărădelegile mele au covârşit capul meu,

ca o sarcină grea mă apasă.

5: Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele

de la faţa nebuniei mele;

„Viermii cei răi şi cumpliţi, care nu sunt altceva decât duhurile celui viclean şi puterile întunericului, se târăsc, îşi fac cuib, mişună în el, îl mănâncă şi îl distrug”[7].  „Toate pornirile trupului potrivnice raţiunii sunt strunite de bunele învăţături. În mod necesar, sufletul care n-a fost impregnat, ca de sare, de acestea, miroase şi face viermi”[8].  „Păcatul are mirosul putreziciunii, virtutea răspândeşte parfumuri”[9].  „Aşadar, nebunia e un izvor al tuturor relelor. Căci nebunia a născut neascultarea, iar neascultarea, rana. Şi, după rană, aceeaşi nebunie a născut nepăsarea, iar nepăsarea a produs putreziciunea şi împuţiciunea. Şi nenorocitul trup s-a umplut de viermi şi s-a stricat. Şi stricându-se a fost aruncat în mare şi s-a făcut mâncare peştelui cel mare. Şi s-a sălăşluit în măruntaiele lui până ce a venit viermele ceresc care, pironit de undiţa crucii, s-a coborât în măruntaiele peştelui celui mare şi a scos prin gura lui mâncarea ce o înghiţise împreună cu măruntaiele lui. Şi luând trupul, l-a uns cu untdelemn, l-a înmuiat în apă şi l-a copt în foc”[10].  „Cine a luat, aşadar, rănile noastre şi a suferit pentru noi, ca un medic al sufletelor şi al trupurilor, poate neglija mai apoi putreziciunea rănilor noastre?”[11].

6: chinuitu-m-am şi m-am gârbovit peste măsură,

toată ziua mâhnindu-mă umblam.

7: Că şalele mele s-au umplut de ocări

şi nu este vindecare în trupul meu.

8: Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte,

răcnit-am din suspinul inimii mele.

9: Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea

şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.

„Cu acestea se poate lăuda cineva şi poate cânta un cuvânt aşa de cuvios şi de minunat despre sine, dacă are dorinţele sale îndreptate numai spre ceea ce place lui Dumnezeu şi s-ar vedea însetând după cele ce vrea Acela să le facă”[12].

10: Inima mi s-a tulburat, tăria m-a părăsit,

iar lumina ochilor mei, nici aceasta nu este cu mine.

11: Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut,

apropiaţii mei departe de mine au stat,

„Începând cu acest verset, Părinţii referă psalmul la Hristos. Chiar şi afirmaţiile adecvate unui păcătos sunt interpretate în sensul că El ia asupra Sa păcatele lumii”[13].

12: şi peste măsură se sileau cei ce-mi căutau mie sufletul;

cei ce căutau să-mi facă rău grăiau deşertăciuni

şi vicleşuguri toată ziua cugetau.

13: Eu însă ca un surd nu auzeam

şi ca un mut ce nu-şi deschide gura;

14: şi m-am făcut ca un om ce nu aude

şi-n gura lui nu are vorbe de mustrare.

„Dacă uneori sunt rostite cele deşarte, dacă uneori sunt proferate cele slabe, nepotrivite, ruşinoase, profane, criminale, cel ce cunoaşte educaţia Domnului închide urechile, îndepărtează auzul şi spune [precum Psalmistul]”[14].

„Dacă a încetat de curând războiul patimilor neastâmpărate, sufletul are nevoie de multă tăcere a buzelor”[15].  Surzi trebuie să fim faţă de îmbierile ispititorilor: „Deci şi noi să nu-i auzim pe ei ca unii ce suntem străini de ei, nici să ascultăm de ei chiar de ne scoală la rugăciune şi chiar de ne vorbesc despre posturi. Iar în privinţa hotărârii de-a ne nevoi, să luăm aminte mai degrabă la noi înşine şi să nu ne lăsăm amăgiţi de ei, care toate le fac cu viclenie. Pe de altă parte nu trebuie să ne temem de ei, chiar dacă par că dau năvală asupra noastră, chiar de ne ameninţă cu moartea, căci sunt slabi şi nu pot nimic, decât numai să ne ameninţe”[16].

15: Că eu în Tine, Doamne, am nădăjduit,

Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.

„Ai văzut ce înaltă filozofie? Învinge pe căi cu totul potrivnice. Duşmanii urzeau vicleşuguri, iar el îşi astupa urechile, ca nici să nu audă; aceia toată vremea nu încetau să-şi ascută limba şi să grăiască deşertăciuni şi vicleşuguri, iar el cu tăcerea potolea furia lor. […] Pentru că mi-am pus nădejdea mea în Tine, spune profetul, nici nu mă mai interesează ce fac aceia. Ajutorul Tău e îndestulător să risipească totul, să facă fără putere vicleniile şi uneltirile lor şi să nu se împlinească cele puse la cale de ei”[17].

16: Că am zis: – „Să nu se bucure cândva de mine vrăjmaşii mei”,

şi când mi s-au clătinat picioarele, ei împotriva mea grăiau cu vorbe mari.

17: Că eu sunt gata să cad sub lovituri

şi durerea îmi este pururea-nainte.

18: Că fărădelegea mea eu o voi vesti

şi treaz voi sta asupra păcatului meu.

19: Dar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au făcut mai tari decât mine

şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept;

20: cei ce-mi răsplătesc cu rău pentru bine mă defăimau

pentru că urmam binele.

Cuvintele se pot aplica Domnului Hristos, prigonit de iudei: „Căci, trebuind să-L câştige ca Binefăcător, cu cinstire prin recunoştinţă, prin ruşine şi frică, Îl supun pe Domnul la sudori şi osteneli […]. În acestea se vede îndrăzneala iudeilor”[18].

21: Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu,

nu Te-ndepărta de mine;

„După Augustin, Hristos transfigurează în Sine persoana primului om, care, într-un anume sens, a fost îndepărtat. Omul nostru vechi este pironit pe cruce cu El – cf. Coloseni 2,13 sq.”[19].

22: ia aminte spre ajutorul meu,

Doamne al mântuirii mele!

„Psalmul se încheie cu un strigăt după ajutor; Eusebiu îl pune în strânsă legătură cu următorul [psalm]”[20].

---

[1] SEP 4/I, p. 122

[2] להזכיר

[3] PSALM, p. 381

[4] BBVA, p. 658

[5] BBVA, p. 658

[6] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXIX, 8

[7] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, I, 5

[8] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, I, 1

[9] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, I, 2

[10] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 62

[11] Origen, Omilii la Levitic, VII, 2

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[13] SEP 4/I, p. 123

[14] Origen, Omilii la Exod, III, 2

[15] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 165

[16] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXVII

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIX, 1

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 4

[19] SEP 4/I, p. 124

[20] SEP 4/I, p. 124

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 36

PSALMUL 36 – Al lui David.

„În ebraică acest psalm este alfabetic, ceea ce explică multele repetări ale ideii de bază: în faţa scandalului prosperităţii celor răi, experienţa de viaţă şi credinţa oferă o rezolvare, chiar înainte de apariţia ideii răsplăţii după moarte – însăşi trăirea după Legea lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Lui este o valoare superioară, o răsplată care întrece necazurile vieţii, în vreme ce bunăstarea păcătoşilor este efemeră. Eusebiu socoteşte psalmul un fel de continuare a celui precedent: Psalmul 35 arăta îndurarea infinită a lui Dumnezeu care îl rabdă pe păcătos, iar acesta îl îndeamnă pe omul drept să fie răbdător ca Dumnezeu”[1].

1: Nu-ţi face sânge rău din pricina celor ce fac rău,

nici nu-i pizmui pe cei ce lucrează fărădelege;

„Dacă păcatele aproapelui tău te preocupă prea mult şi fără-ncetare, nu numai că vei cădea în păcatul de a-l judeca (Matei 7, 1), dar îţi asumi şi riscul de a nu-ţi mai vedea păcatele tale proprii (Sfântul Dorotei de Gaza)”[2].

Biblia 1988: Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. „Viclenia este mai vătămătoare decât răutatea; fiindcă viclenia nu este răutate pură şi simplă, ci reavoinţă ascunsă. Şi este mai grea paza de lucruri ascunse, decât de cele cunoscute”[3].

2: căci ei ca iarba curând se vor ofili

şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.

3: Tu nădăjduieşte în Domnul şi fă binele

şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te din bogăţia lui.

„Locuirea, deci cultivarea pământului, e înţeleasă de Ambrozie în sens spiritual, ca fiind cultivarea propriului spirit, spre a aduce roadele Duhului”[4].

4: Desfătează-te în Domnul

şi El va împlini cererile inimii tale.

Adică „încetăm de la lucruri (sabatizăm) în Hristos, ajungând la odihnă, întrucât ne oprim de la străduinţele lumeşti şi nu mai suportăm grija pământească, ci ne desfătăm, mai degrabă, de Domnul”[5].

5: Descoperă-I Domnului calea ta

şi nădăjduieşte într-Însul, şi El va lucra

6: şi dreptatea ţi-o va scoate ca lumina

şi judecata ta, precum amiaza.

„Deci e necesar ca cei ce voiesc să slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi socotesc că trebuie să urmeze Lui să se înstrăineze de cele pământeşti şi să şi-L facă numai pe El parte şi cu nădejdea în El să se îngraşe”[6].

7: Supune-te Domnului şi roagă-L;

nu-ţi face sânge rău din pricina celui ce sporeşte-n calea sa,

din pricina omului care face fărădelege.

8: Potoleşte-ţi furia, lasă mânia;

nu-ţi face sânge rău ca şi cum ai face răul;

Biblia 1988: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti. „Să fugim de prăpastia făţărniciei şi de groapa vicleniei. Cei ce viclenesc sunt păşunea dracilor”[7].  „Eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune”[8].  „Dar ce e mai urât decât mânia? Şi cum să nu fie cea mai rea boală a minţii un suflet neînfrânat şi o înclinare sălbatică şi o răutate cumplită? Căci astfel se sălbăticeşte marea, când vântul suflă cu violenţă şi când năvăleşte ea cu pornirile nespus de mari ale valurilor peste uscat şi peste stânci, ca şi sufletul omului care pătimeşte de furie şi de neînfrânarea mâniei. […] Căci mânia a dus la pierzanie şi pe oamenii cu mintea întreagă, întrucât omul furios nu are chip convenabil şi plăcut. Deci un astfel de om (mânios), de la care fapte cutezătoare nu se va abţine el? Şi oare nu va da drumul, din tot frâul ei, limbii sale, sau, mai curând, nu va împroşca şi acoperi cu ocări şi de cuvinte nesocotite pe acei care poate n-au făcut nici un rău?”[9].

9: fiindcă cei ce fac răul vor pieri de istov,

dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul, ei vor moşteni pământul.

Ei vor moşteni pământul: „cf. Matei 5, 5, leitmotiv al întregului psalm. Înţelegerea expresiei a evoluat în timp de la sensul literal, concret, la un sens spiritual (viaţa cea nouă) şi eshatologic (viaţa veşnică)”[10].

10: Încă puţin, şi păcătosul nu va mai fi:

îi vei căuta locul şi nu-l vei afla.

„Origen propune şi o altă interpretare: nu va mai fi păcătos (= se va converti)”[11].

11: Dar cei blânzi vor moşteni pământul

şi se vor desfăta întru belşug de pace.

Cei blânzi vor moşteni pământul: „pământul e arătat ca fiind tărâmul curat al cerului”[12]. „Sfântul Grigorie de Nyssa: Iisus îi va numi pe aceştia fericiţi (Matei 5, 5). Când psalmistul spune: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii (26, 13), el nu are în minte pământul obişnuit, în care totul se naşte şi moare, ci un pământ transfigurat, de care moartea nu se mai apropie, în care nimeni nu mai umblă pe calea păcătoşilor şi unde vicleşugul nu-şi mai află cărare”[13].   „Şi pentru că în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori că cei blânzi vor moşteni pământul, de aceea şi Hristos Îşi urzeşte predica Sa şi cu cuvinte din vechiul Testament, cunoscute ascultătorilor Săi, ca să nu le spună mereu cuvinte străine auzului lor”[14].  „Întru mulţimea păcii se va desfăta, după David, cel ce nu primeşte faţă de om, judecând nedreptate în inima sa, adică primind chipuri de ale duhurilor rele şi prin chipuri cugetând păcatul; sau judecând rău în pământul inimii sale şi prin aceasta predând păcatului pe cele drepte. Căci marii şi cunoscătorii părinţi au numit într-unele scrieri de ale lor şi pe draci, oameni, pentru facultatea lor raţională”[15].

12: Pândi-va păcătosul pe cel drept

şi cu dinţii va scrâşni asupră-i.

„Eusebiu comentează: păcătosul nu-l suportă pe cel drept pentru că însăşi viaţa acestuia îl osândeşte (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 15)”[16].

„Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal e gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmat cu ura, care scoate din minţi”[17].

13: Dar Domnul Îşi va râde de el,

deoarece El de mai-nainte vede că ziua lui va veni.

14: Sabie au scos păcătoşii,

arcul şi l-au întins

ca să-l doboare pe sărac şi pe sărman,

ca să-i înjunghie pe cei drepţi la inimă.

15: Să intre sabia lor în inima lor,

arcurile să li se sfărâme!

„Cel ce opreşte patima este asemenea celui ce, fiind ţinta săgeţilor duşmanului său, e îmbrăcat în platoşă şi nu primeşte săgeţile. Iar cel ce dezrădăcinează patima este asemenea celui ce, fiind ţintă săgeţilor, primeşte săgeţile şi le frânge sau le întoarce spre inima duşmanului”[18].  „Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea”[19].  „Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe să o ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe care nu le poate născoci nici un om, ci numai diavolul, tatăl lor. Iar aceasta o face pentru că pizmuieşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca acesta, venind la deznădejde, pentru că a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăznească să se avânte către Dumnezeu prin rugăciunea obişnuită. . Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne facem. Căci, războiţi fiind de el şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai cercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu”[20].

16: Mai bun e puţinul pentru cel drept

decât multa bogăţie a păcătoşilor.

„La ce le foloseşte belşugul? Cei puternici nu se satură niciodată – spune Eusebiu”[21].

17: Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi,

dar Domnul pe cei drepţi îi întăreşte.

„Căci am fost mângâiaţi în Hristos şi pe El ni L-am făcut sprijinitor. Deci nouă, turmelor de oi cuvântătoare răspândite în toată lumea şi în tot universul, Hristos ni Se face ca un fel de toiag”[22].

18: Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană

şi moştenirea lor în veac va fi;

19: în vreme rea nu vor fi ruşinaţi,

în zile de foamete se vor sătura.

20: Că păcătoşii vor pieri,

iar vrăjmaşii Domnului, de îndată ce au fost slăviţi şi s-au înălţat,

s-au stins, precum fumul au pierit.

„Fie, să zicem că au tot ce au voit. Dar cât va ţine asta? Iată, ca fumul se sting bogaţii veacului şi nu le va rămâne nici o amintire a bucuriilor lor trecute. Dar, în vremea vieţii lor, nu duc un trai fără amărăciune şi fără duşmănie şi teamă. Căci din aceleaşi lucruri din care-şi trag desfătările, de acolo îşi primesc de obicei şi durerea ca pedeapsă. Şi e drept astfel, fiindcă ei caută desfătări fără frâu şi urmează lor şi şi le împlinesc cu tulburare şi cu amărăciune. O, ce scurte, ce mincinoase, ce nelegiuite şi ce ruşinoase sunt toate! Şi totuşi, din pricina beţiei şi orbiei, nu înţeleg: ci ca nişte animale fără minte, pentru o fărâmă de desfătare a unei vieţi trecătoare, aleargă spre moartea sufletului”[23].

21: Păcătosul se împrumută şi nu înapoiază,

dar dreptul are milă: el dă.

Dreptul dă, „în sensul: el nu dă cu împrumut, ci dăruieşte; sau: dă cu împrumut, propunându-şi să nu primească nimic înapoi (Luca 6, 35)”[24].

22: Că cei ce-L binecuvintează pe El vor moşteni pământul,

dar cei ce-L blesteamă vor pieri de istov.

23: De la Domnul îşi îndreaptă omul paşii

şi calea Lui o va dori foarte;

„Şi la David zice: Legea lui Dumnezeu în inimile lor şi nu li se vor poticni paşii. Deci, dacă vrei să nu ţi se poticnească paşii, primeşte în taină legea lui Dumnezeu, că aceasta te va sfinţi şi te va face statornic, în stare de liniştea cea neclintită”[25].

24: când va cădea, el nu va fi doborât,

că Domnul îl sprijină cu mâna Sa.

25: Tânăr am fost, acum sunt, iată, bătrân

şi nu l-am văzut pe cel drept părăsit,

şi nici seminţia lui cerşind pâine;

Prin pâini, înţelegem „fie pâinile intelectuale ale minţii, fie cele sensibile cu care se hrăneşte corpul”[26].  „În aceste cuvinte profetul n-a vorbit de pâinile cele materiale, că ştia că feciorii patriarhului Iacov se coborâseră în Egipt pentru pâine, ci de hrana cea duhovnicească, prin care omul nostru lăuntric se desăvârşeşte”[27]. Aceasta o are din belşug cel ce se sprijină pe Domnul.

26: cât e ziua de lungă, dreptul miluieşte şi împrumută

şi seminţia sa întru binecuvântare va fi.

27: Fereşte-te de rău şi fă binele

şi vei sălăşlui în veacul veacului.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul: Adică războieşte-l pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz pentru ca ele să nu crească; luptă-te ca să dobândeşti virtuţile, apoi ţine-te treaz pentru ca să le păstrezi”[28].  „Oricine voieşte să se mântuiască trebuie nu numai să nu facă răul, ci să lucreze binele”[29].

28: Că Domnul iubeşte judecata

şi nu-i va părăsi pe cuvioşii Săi;

ei în veac vor fi păziţi.

Dar nelegiuiţii vor fi alungaţi,

iar seminţia necredincioşilor va fi stârpită;

29: drepţii însă vor moşteni pământul

şi-n veacul veacului îşi vor avea sălaş pe el.

Drepţii vor moşteni, „desigur, nu un pământ supus simţurilor, ci pământul devenit întreg, spiritual şi nematerial, ca, cei ce au dobândit trupuri netrupeşti şi au ajuns într-o simţire mai presus de simţire şi, circumscrişi fiind, se vor face necircumscrişi în cele necircumscrise să aibă o locuinţă vrednică de slava lor”[30].

30: Gura dreptului va murmura înţelepciune

şi limba lui va rosti judecată;

31: legea Dumnezeului său în inima lui,

şi paşii lui nu se vor poticni.

„Este cu totul limpede că cel ce are legea dumnezeiască în minte are, fără îndoială, şi buna statornicie şi neclătinarea în virtute”[31].

32: Păcătosul îl pândeşte pe cel drept

şi caută să-l omoare;

„După Eusebiu, păcătosul îl invidiază pe cel drept şi vrea să-l facă să cadă: este replica primului verset: Nu te întrece cu cei păcătoşi”[32].

33: dar Domnul pe acesta nu-l va lăsa în mâinile lui

şi nicicum nu-l va osândi atunci când îl judecă.

34: Aşteaptă-L pe Domnul şi păzeşte-I calea

şi El te va înălţa pentru ca tu să moşteneşti pământul;

când vor fi stârpiţi păcătoşii, tu vei vedea.

„De fapt, pentru acest pământ folosim noi expresia se coboară, pe când în realitate aici e vorba de cele de sus, spre care te înalţi, te urci. În chipul acesta pare că s-a deschis pentru progresul sfinţilor un drum care porneşte de la pământul acesta spre cerul acela”[33].

35: Văzutu-l-am pe cel necredincios ridicat în slăvi

şi înălţându-se pe sine ca cedrii Libanului;

36: şi am trecut pe-acolo şi, iată, nu era;

şi l-am căutat, dar locul său nu era de găsit.

Mărirea păcătoşilor e aparentă, chiar când se prelungeşte în mai multe generaţii (ne referim la personaje istorice malefice, apreciate ca pozitive deseori).

37: Păzeşte nerăutatea şi caută ce e drept,

că omul de pace lasă urmaşi după el;

„Chiril al Alexandriei interpretează rămăşiţa [urmaşi – la Anania] ca pe o moştenire spirituală: omul de pace lasă ceva în urma sa”[34].

38: dar nelegiuiţii vor fi nimiciţi deodată

şi urmaşii necredincioşilor fi-vor stârpiţi.

39: Dar mântuirea drepţilor e de la Domnul;

El e ocrotitorul lor la vreme de necaz;

40: şi Domnul le va ajuta şi El îi va izbăvi

şi-i va scoate din mâna păcătoşilor

şi-i va mântui, că ei au nădăjduit în El.

Anticiparea mântuirii (iar mai sus, şi a osândei veşnice), într-o vreme cu o eshatologie tulbure.

---

[1] SEP 4/I, p. 118

[2] BBVA, pp. 655-656

[3] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 45

[4] SEP 4/I, p. 119

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVII

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 21

[8] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 5

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, VI

[10] SEP 4/I, p. 119

[11] SEP 4/I, p. 120

[12] Origen, Contra lui Celsus, VII, 29

[13] BBVA, p. 656

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 3

[15] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 149

[16] SEP 4/I, p. 120

[17] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre gelozie şi invidie, VIII

[18] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, X, 9

[19] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 20

[20] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 114

[21] SEP 4/I, p. 120

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[23] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XII, 4

[24] BBVA, p. 657

[25] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XXI, F-2

[26] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, XXXIV, 1

[27] Sf. Vasile cel Mare Omilii şi cuvântări, II, 8

[28] BBVA, p. 657

[29] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XII, 9

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 5

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII

[32] SEP 4/I, p. 121

[33] Origen, Despre principii, II, 3, 7

[34] SEP 4/I, p. 122

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 35

PSALMUL 35 – Pentru sfârşit: al lui David, robul Domnului.

„După cum Psalmul 1 prezintă în contrast cele două căi care stau în faţa alegerii omului, psalmul acesta înfăţişează cele două tipuri opuse de oameni care păşesc pe ele”[1].

„Cuvintele introductive: la copilul Domnului (< τω δούλω κυρίου [robului Domnului] < le’eved YHWH[2] [către robul Domnului]. În greaca κοινή cuvântul παις (copil) a căpătat sensul de rob. Acest calc semantic a devenit parte a registrului lingvistic bisericesc în limba română”[3].

1: Călcătorul de lege, păcătuind, zice-n sinea lui

că înaintea ochilor săi nu este frică de Dumnezeu.

„Este vorba de călcătorul de lege care în chiar sinea lui, în mod deliberat, îşi propune să calce legea lui Dumnezeu şi să păcătuiască. Spunându-şi că frică de Dumnezeu nu există, el elimină eventualitatea consecinţelor ce derivă din păcatul său (Apostolos Makrakis)”[4]. Desigur, acela se iluzionează; poţi declara orice, dar nu poţi ocoli frica şi, mai ales, pedeapsa.

2: Fiindcă el însuşi se amăgeşte chiar cu ochii săi,

ca nu cumva să-şi afle fărădelegea şi s-o urască.

„Augustin interpretează: Dacă ai fi sincer, ţi-ai fi descoperit deja fărădelegea şi ai fi urât-o; dar în loc să o urăşti, o aperi”[5].

3: Cuvintele gurii sale sunt fărădelege şi vicleşug,

el n-a dorit să înţeleagă cum e să fii bun.

4: Fărădelege a gândit în aşternutul său,

pe sine s-a pus în orice cale care nu e bună

şi răutatea n-a urât-o.

„Noaptea oferă răgaz pentru introspecţie şi rugăciune. Augustin interpretează expresia [în aşternutul său] la figurat: în taina inimii”[6].

5: Doamne, mila Ta este în cer

iar adevărul Tău se-ntinde pân-la nori;

Mila… adevărul: „Ieronim le identifică cu Însuşi Hristos”[7].

6: dreptatea Ta e ca munţii lui Dumnezeu,

adânc nepătruns judecăţile Tale.

Oameni şi dobitoace vei mântui Tu, Doamne;

Adânc nepătruns judecăţile Tale: „Tot înţelepciunea lui Dumnezeu este şi aceasta, ca noi să nu cunoaştem bine cauza tuturor celor ce ni se întâmplă. Răsplata noastră n-ar fi mare şi nici n-ar fi o dovadă de credinţă dacă am asculta de Dumnezeu pentru că am şti cauzele tuturor celor ce ni se întâmplă; dar foarte mare folos sufletesc avem când, fără să cunoaştem vreuna din pricinile necazurilor ce vin peste noi, ne dăm totuşi silinţa să ne supunem tuturor poruncilor Lui, să-L ascultăm cu adevărat şi să credem în El din toată inima”[8].

Dobitoace sau animale: la o primă lectură, e vorba despre pronia divină care se extinde şi asupra necuvântătoarelor. „Chiril al Alexandriei însă interpretează metaforic termenul, considerând că se referă la cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu; şi ei sunt chemaţi la mântuire”[9].

Sau: „Dobitoace numind partea mai neraţională a celor ce se mântuiesc”[10].  „Cei ce petrec în studiul cuvântului lui Dumnezeu şi al învăţăturii raţionale sunt numiţi oameni; cei ce trăiesc fără studii de acest fel şi nu cer exerciţiile ştiinţei, sunt numiţi însufleţite, curate însă. Căci după cum unii sunt oamenii lui Dumnezeu, alţii sunt oile lui Dumnezeu”[11].

7: cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule,

fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui,

8: din grăsimea casei Tale îi vei îmbăta

şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa.

„Grăsimea era socotită drept partea cea mai bună din animalul jertfit la templu (în casa Domnului) şi-I era rezervată lui Dumnezeu (Levitic 7, 25). Plăcuţii lui Dumnezeu iau parte la ospăţul de după jertfă şi se înfruptă din aceleaşi bunătăţi ca şi Domnul, trăind un fel de beţie sacră, vecină cu extazul. Este şi paharul Domnului care mă-mbată de parc-ar fi prea tare (Psalmi 22, 5). Calist Patriarhul conchide: Noi pururea vom avea viitoarele bunătăţi dumnezeieşti şi vom fi în ele, dacă vom gusta din amândouă părţile vinul din potirul de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele”[12].

„Căci se cuvine, şi cu drept cuvânt, ca cetăţenii raiului să se împărtăşească bogat de Hristos şi să se veselească de darurile îmbelşugate ale Duhului”[13]. Aceştia „sunt beţi de o beţie care trezeşte, care omoară păcatele, face vii inimile, beţie potrivnică beţiei trupeşti”[14].  „Vei descoperi că în Scrierile divine sunt amintite multe despre îmbătarea de acest fel. Care îmbătare, fără îndoială, se consideră bucuria sufletului şi veselia minţii”[15].

Izvorul [şuvoiul – SEP 4] desfătării: „pentru Ambrozie, acesta evocă râurile Paradisului (Facerea 2, 10); pentru Eusebiu şi Atanasie, îl evocă pe Hristos, iar Ieronim vede aici o aluzie la Duhul Sfânt”[16].

9: Că la Tine este izvorul vieţii,

întru lumina Ta vom vedea lumină.

Izvorul vieţii: „Grigorie din Nazianz (Or. 31, 3, PG 36, 135): în lumina Duhului Sfânt vedem şi vestim lumina care e Hristos, izvorând din lumina care e Tatăl”[17].  „Cel ce citeşte Scripturile vechi şi cercetează cu osteneală cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi caută cunoştinţa exactă şi neştirbită, se aseamănă mult cu cel ce deschide un puţ. Căci caută apă vie şi izvor înveselitor şi ţâşnire spre desfătare”[18].  Sau putem vedea aici pe Hristos: „Iar că Hristos este Izvorul vieţii ne asigură Psalmistul”[19].   Lumină: „El a făcut, pe de o parte, mintea văzătoare, iar pe de alta, a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine”[20].  „Adică în Cuvântul Tău şi în Înţelepciunea Ta, cu alte cuvinte, în Fiul Tău, Te vom vedea pe Tine, Părinte”[21]. „Psalmistul admiră în mod cu totul cuvenit firea dumnezeiască şi-I atribuie demnitatea cea mai înaltă, zicând: La Tine este izvorul vieţii. Dar dacă Tatăl a dat existenţa Fiului nu din fiinţa Lui, iar Acesta face vii chiar şi aşa pe cele făcute şi este Viaţa prin fire, ca Cel de viaţă Făcător, pentru ce susţine Psalmistul în zadar că numai la Dumnezeu este izvorul vieţii? Căci are aceasta şi firea celor create, dacă şi ea dă viaţă, odată ce Fiul nu este de fire dumnezeiască, după nebunia unora. Dar acest lucru este absurd. Deci, Viaţa după fire este Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu şi ca Viaţă din Viaţă”[22].   „Dar dacă harul Soarelui gândit cu mintea ne vine aproape şi ne mişcă dorinţa şi ne stârneşte la trezvie, dar ea nu e curată [mintea – n. n.], ea e ca un văzduh deşert, nestrăveziu, din pricina grosimii norilor şi a materiilor ce se întind cu uşurinţă ca un întuneric spre lumina soarelui de care ne veselim în bucuria vederii”[23].  „Lumina se vede în lumină şi într-o lumină asemănătoare. Iar cel ce vede, dacă nu lucrează în nici un chip altfel, fiind ieşit din toate celelalte, devine şi el întreg lumină şi se face şi el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis se şi uneşte în chip neamestecat, lumină fiind şi lumină văzând prin lumină. De se priveşte pe sine, vede lumină; de priveşte spre ceea ce vede, şi aceea este lumină. Aceasta este unirea: a fi toate acestea una, ca să nu mai poată distinge cel ce priveşte între aceea prin ce priveşte şi între cel ce priveşte, ci numai atâta să ştie că e o lumină şi priveşte o lumină, deosebită de a tuturor făpturilor”[24].  „S-a scris: Întru lumina Ta vom vedea lumină, adică în iluminarea Duhului (vom vedea) Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9). Astfel, în El se descoperă slava Unuia-Născut şi Se face cunoscut Dumnezeu”[25].  „Căci cine altul ar putea fi înţeles că este izvorul vieţii dumnezeieşti şi izvorul duhovnicesc al dulceţii decât Fiul, Care îngraşă şi adapă cu harul duhovnicesc şi lin al Duhului sufletele noastre, nişte mlădiţe alipite de El prin iubire şi credinţă?”[26].  „De aceea, cel ce cinsteşte pe Fiul cinsteşte pe Tatăl. Orice cuvânt nelegiuit, care se spune Fiului, se îndreaptă către Tatăl”[27].

10: Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine

şi dreptatea Ta celor drepţi la inimă.

11: Să nu vină peste mine piciorul trufiei

şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine.

„Piciorul trufiei: aluzie la obiceiul oriental ca învingătorul să-şi pună piciorul pe grumazul învinsului”[28].

Trufia e greu de biruit: „totuşi, ştiind cât de grea este aceasta până şi pentru cei desăvârşiţi (dacă se bizuie numai pe sârguinţa lor), imploră rugător ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea scăpa neatins de săgeata acestui duşman”[29].

12: Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelege;

izgoniţi au fost şi nu vor putea să se ridice.

Sfârşitul celor ce resping poruncile dumnezeieşti.

---

[1] SEP 4/I, p. 117

[2] לעבד־יהוה

[3] PSALM, p. 380

[4] BBVA, p. 655

[5] SEP 4/I, p. 117

[6] SEP 4/I, p. 117

[7] SEP 4/I, p. 117

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, I, 7

[9] SEP 4/I, p. 117

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XV

[11] Origen, Omilii la Levitic, III, 3

[12] BBVA, p. 655

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 19

[15] Origen, Omilii la Levitic, VII, 1

[16] SEP 4/I, p. 118

[17] SEP 4/I, p. 118

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[20] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 21

[21] Origen, Despre principii, I, 1, 1

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 6

[23] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe,       LXIX

[24] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 36

[25] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[27] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 4, 34; Scrisoarea episcopului Alexandru

[28] SEP 4/I, p. 118

[29] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 6