Archive for Mai 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 44

PSALMUL 44 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; privitor la (stihurile) ce se cântă cu schimbul, spre învăţătură fiilor lui Core; cântare pentru Cel-Iubit.

„La origine, psalmul a fost un cântec pentru nunta regelui, care a suferit remanieri ulterioare în vederea folosirii lui în cult; a primit deja în tradiţia rabinică o interpretare explicit mesianică. Ibn Ezra spune despre v. 2: Acest psalm a fost recitat cu privire la David, sau la Mesia, fiul său.  Targumul, la v. 2: Frumuseţea ta, o, Rege-Mesia, e mai presus de frumuseţea celor născuţi din femeie. Pe buzele tale s-a revărsat duhul profeţiei (cf. Qimhi, I, p. 353). Noul Testament îl referă la Hristos (cf. Evrei 1, 9). A fost mult folosit în disputele hristologice: Cel care este numit Dumnezeu în v. 6 şi despre care se spune că Dumnezeu l-a uns la v. 7 este echivalat cu Fiul: Cine poate fi acest Dumnezeu uns de Dumnezeu, dacă nu acela despre care vesteşte Evanghelia: Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (Eusebiu, cf. Rondeau II, p. 184). Descrierea reginei a dus la aplicarea mariologică a versetului, mai ales în [liturgică]”[1].

„Cuvintele introductive: […] O altă indicaţie este formulată în felul următor: pentru cei ce se vor schimba. De fapt, în textul ebraic apare al shoshanim[2] (după [melodia] liliacului sau la [înflorirea] liliecilor). Traducătorii Septuagintei au considerat, în mod eronat, că radicalul cuvântului shoshan ar fi sh-n-h (în realitate acesta este sh-w-sh), şi, de aceea, au tradus υπερ των αλλοιοθησομένων (asupra acelor ce vor fi transformaţi). Biblia 1688 a tradus aproximativ după Septuaginta: pentru cei care se vor schimba”[3].

Se cântă cu schimbul: „E vorba de cântarea alternativă (antifonică) a versurilor. Prin comparaţie cu Textul Ebraic (eliptic) s-a emis şi ipoteza că e vorba de iudeii care-şi schimbă atitudinea faţă de Lege, devenind apostaţi. Contextul însă obligă la prima interpretare”[4].

„Prin Cel-Iubit trebuie să-L înţelegem pe Iisus Hristos, Fiul Cel iubit al Tatălui (Matei 3, 17) (Cassiodor). De altfel, atât Sfinţii Părinţi cât şi Părinţii filocalici i-au atribuit întregului psalm o dimensiune mesianică, fapt pentru care textul impune şi majusculările de rigoare. Liturghia bizantină şi cea romană l-au inclus de timpuriu în cult, versetele lui fiind citite în marile sărbători ale Mântuitorului Hristos şi ale Maicii Domnului”[5].  „Poemul e pus în gura unei prinţese străine care devine soţia regelui şi ale cărei cuvinte se revarsă din preaplinul inimii”[6]. Am putea vedea în aceasta Biserica cea din neamuri, mireasa Împăratului Hristos.

1: Cuvânt bun revărsat-a dintr-însa inima mea,

stihurile mele i le spun eu Împăratului,

limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă.

„Origen afirmă că în vremea sa toţi interpretează acest verset, ca şi aproape întregul psalm, ca fiind rostit de Dumnezeu Tatăl, care Îşi naşte din veşnicie Cuvântul. El însă nu pare întru totul de acord cu această interpretare, ci, precum mai târziu Vasile şi Eusebiu, atribuie acest verset psalmistului (cf. Mortari, nota ad loc.)”[7].

„Cum ar putea fi El (Fiul) din nimic când Tatăl spune: Cuvânt bun a dat inima mea”; citatul e folosit ca argument împotriva arienilor, de către Sfântul Alexandru. Limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă: „Duhul scrie în inimi pe măsura plăcii inimii, mai mult sau mai puţin; şi, potrivit cu curăţenia pregătită mai dinainte, scrie sau gânduri înţelese de toţi sau mai greu de înţeles. Din pricina iuţelii cu care sunt scrise, toată lumea este plină de cuvântul Evangheliei”[8].  „Deci a scris condeiul Tatălui, adică Fiul, în inimile tuturor, cunoştinţa a tot binele, folosindu-se ca de un deget al lui Dumnezeu, de Duhul Tatălui şi al Său”[9]. Iar inima „e simbolul vieţii, asemănătoare celei dumnezeieşti, ce-şi răspândeşte cu bunătate propria-i putere de viaţă dătătoare spre cele providenţiate”[10] .

2: Plăcut eşti Tu în frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor,

har se revarsă pe buzele Tale,

de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat în veac.

„Eusebiu interpretează că Moise şi Noe au primit har, dar Maria, care a fost slujitoarea dumnezeieştii Întrupări, este plină de har; şi tot harul Tatălui se revarsă de pe buzele Fiului”[11].

„Profetul, privind la Strălucirea Lui şi umplându-se de străfulgerările care ieşeau din strălucirea aceea, cu sufletul rănit de acea frumuseţe, a fost mişcat spre dragostea dumnezeiască a frumuseţii spirituale; când aceasta se arată în sufletul omenesc, atunci toate cele iubite mai înainte apar pline de ruşine şi de lepădat”[12]. Har se revarsă de pe buzele Tale… : „Este lămurit că aceste cuvinte trebuie să se refere la firea Sa omenească”[13].  „Iar ca mărturie pentru harul revărsat pe buzele Lui stă faptul că, deşi timpul propovăduirii Sale a fost scurt (abia un an şi câteva luni), lumea întreagă s-a umplut de învăţătura Lui şi de religia întemeiată de El”[14].  „Nu numai atunci, când a fost de faţă trupeşte, ci şi azi, când e prezent cu puterea şi cu Duhul Lui, El prooroceşte tuturor neamurilor, încât în viaţa tuturor neamurilor El îşi împlineşte proorocia şi cheamă pe oameni la mântuire”[15].  „Domnul S-a schimbat la faţă îmbrăcându-Se în slava care a biruit simţurile. […] (Astfel Îl văd cei) desăvârşiţi în cunoştinţă, atâta cât este cu putinţă oamenilor”[16].

3: Încinge-Te cu sabia peste coapsă, Puternice,

în strălucirea şi frumuseţea Ta.

Dacă sabia e cuvântul iar coapsa arată naşterea, „socotim că aceste cuvinte se referă metaforic la Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu unit cu trupul”[17]. În strălucirea şi frumuseţea Ta: „Pe muntele Taborului, Petru şi fiii tunetului au văzut frumuseţea Lui strălucind mai mult decât strălucirea soarelui şi au fost învredniciţi să vadă cu ochii lor o asemănare a slăvitei Lui veniri”[18].

4: Încordează-Ţi arcul, propăşeşte şi domneşte

de dragul adevărului, blândeţii şi dreptăţii,

şi dreapta Ta călăuză minunată Îţi va fi.

„Atanasie spune că, deoarece aminteşte blândeţea după ce vorbeşte de arme, psalmul ne arată că împărăţia lui Hristos este spirituală”[19].

„Adică, odată ce ai început să porţi grijă de oameni prin întruparea Ta, poartă-le de grijă cu tărie, continuu şi neîmpuţinat! Aceasta va face drum şi cale propovăduirii Evangheliei şi va supune pe toţi împărăţiei Tale[20].

5: Ascuţite sunt săgeţile Tale, Puternice,

– popoare sub Tine vor cădea -,

ascuţite în inimile celor ce-L duşmănesc pe Împărat.

„După Ioan Gură de Aur, Cuvântul este săgeata care, coborând din cer, atinge inima şi, din duşmană, o face prietenă. Neamurile răzvrătite sunt atunci împăcate, învăţate şi introduse în planul de mântuire. După Chiril al Alexandriei, săgeţile ajung în inima Satanei, ca să-l dea pieirii şi în inimile oamenilor duşmani ca să-i convertească”[21].

Săgeţi ascuţite ale celui Puternic sunt cuvintele cele bine gândite, care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare”[22].

6: Scaunul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului,

toiag de dreptate e toiagul împărăţiei Tale.

„Text pe care Pavel îl va raporta la Iisus Hristos (Evrei 1, 8). Toiag = sceptru”[23].

Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, adică, împărăţia Ta dincolo de veacuri şi mai veche decât ne putem închipui”[24].  Nu putem cugeta pe Fiul ca lipsit de împărăţie, nici în timp, nici în afara lui.

7: Iubit-ai dreptatea şi-ai urât fărădelegea;

de aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău,

cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe fârtaţii Tăi.

„Chiril al Ierusalimului: Hristos nu a fost uns în mod material de oameni, ci Tatăl, rânduindu-L Mântuitor lumii întregi, L-a uns cu Duhul Sfânt, după cum spune Petru (Fapte 10, 38):  Iisus din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt… (Cat. 21, 2)”[25].  „Pentru Irineu, Fiul dumnezeiesc primeşte de la Tatăl tronul regalităţii veşnice şi untdelemnul ungerii, care este Duhul Sfânt; tovarăşii Lui sunt profeţii, drepţii etc. (Dem. Apost. 47)”[26].

„Psalmistul ne-a numit pe noi toţi părtaşi (fârtaţi). Dacă El ar fi unul din cei făcuţi, ar fi fost şi El unul din cei ce se împărtăşesc. […] Şi se spune aici că se unge nu ca să devină Dumnezeu. Căci era Dumnezeu şi înainte de aceasta. Nici ca să Se facă împărat, căci împărăţea din eternitate, fiind chipul lui Dumnezeu. Ci s-a spus aceasta tot pentru noi”[27].  „Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu pe care Tatăl L-a uns cu Sfântul Duh”[28].  „Pentru că trebuia să înfăţişeze ungerea cea preînchipuitoare şi pe arhiereii şi împăraţii preînchipuitori, a fost uns cu adevărata ungere trupul Domnului, prin locuirea în trupul Lui a Sfântului Duh, Care a fost numit untdelemn de bucurie”[29].  „Aşadar, mare preot este doar Cel care a fost uns cu uleiul lui Dumnezeu şi în care rămâne veşnic uleiul sfânt al hrismei [ungerii] dumnezeieşti”[30].  Psalmistul „declară că Dumnezeu a primit ungere tot de la Dumnezeu”[31]. „Vezi că Dumnezeu este uns cu untdelemn de către Dumnezeu, dar cum spunem noi că s-a săvârşit aceasta? Când S-a făcut El (Fiul) om, rămânând însă ceea ce era mai înainte, atunci a fost uns (miruit) pentru trimiterea Sa (în lume) în felul nostru, omeneşte, de către Dumnezeu. Căci El S-a făcut arhiereu şi apostol al mântuirii (credinţei) noastre (Evrei 3, 1), după cum este scris. Însă El este de-a pururi şi în cer şi în această lume, şi nu este nici un loc care să fie gol şi lipsit de El. Căci El umple toate cu firea Dumnezeirii Sale. Şi a ajuns la noi, în chip văzut, Cel nevăzut, atunci când S-a îmbrăcat cu chipul (forma) noastră”[32].  „Pentru aceea nu înseamnă o plată a virtuţii sau a faptelor Cuvântului, ci cauza coborârii Lui la noi şi a ungerii Lui pentru noi prin Duhul”[33].  „Ungând Fiul templul Său, se spune că Tatăl a făcut aceasta, fiindcă Tatăl nu lucrează altfel decât prin Fiul. Dar tot ce face Fiul se referă şi la Tatăl din Care este. Căci Tatăl este ca o rădăcină şi izvor al propriului Născut. Deci nu e de mirare dacă se spune că S-a şi sfinţit pe Sine, deşi e Sfânt după fire, când Scripturile numesc pe Tatăl Dumnezeul Lui, deşi e şi El Dumnezeu după fire. Dar socotesc că e drept şi bine să se refere aceasta la trebuinţele omeneşti şi la chipul potrivit nouă, neabătându-se de la ceea ce se cuvine”[34].

8: Smirnă şi balsam şi aloe mireasma şi-o răspândesc din veşmintele Tale;

din palate de fildeş Te înveselesc

ele, fiice de împăraţi, întru cinstea Ta.

„Ioan Gură de Aur îl pune [versetul] în legătură cu Luca 8, 46 – şi din veşmintele lui Hristos ieşea o putere de vindecare”[35].

Fiice de împăraţi, întru cinstea Ta: „Ele sunt neamurile păgâne care vor veni să se supună lui Mesia… Fecioarele sunt neamurile care, precum fecioara ce nu a cunoscut bărbat… nu vor cunoaşte lege până când vor primi învăţăturile Regelui-Mesia (Qimhi, I, p. 357)”[36].

Smirnă, aloe şi casie din veşmintele Tale: Smirna este simbol al îngropării, iar evanghelistul Ioan ne-a spus-o zicând că Domnul a fost îngropat de Iosif Arimateanul cu smirnă şi aloe. Casia este şi ea smirnă, dar de un fel foarte fin. Dacă mirodenia aceasta este presată, tot ce curge din ea este aloe, iar ceea ce rămâne solid se numeşte smirnă. De aceea şi buna mireasmă a lui Hristos împrăştie mirosul de smirnă pentru patimile Sale; împrăştie mirosul de aloe pentru că Domnul n-a rămas nemişcat şi neactiv, nici nelucrător în cele trei zile, ci S-a pogorât în iad pentru rânduiala cu privire la înviere, ca să le împlinească pe toate; împrăştie şi mirosul de casie; casia este o coajă foarte fină, bine mirositoare, care îmbracă o bucată de lemn. Aşadar, se poate că psalmul ne arată adânc şi înţelept prin numele de casie patima crucii, pe care a suferit-o pentru binefacerea întregii creaţii. Ai, dar, smirna pentru îngropare, aloea pentru pogorârea în iad şi casia pentru răstignirea trupului Său pe lemn”[37].

9: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină ţesută cu aur

şi-n haine lucioase învârstată.

Textul Masoretic are: „doamna de-a dreapta ta, în aur de Ofir; doamna, ebr. şeghal, termen foarte rar, probabil de origine babiloniană, se referă, poate, la regina-mamă, dar alţii presupun că e vorba de mireasă care, devenind regină, se aşază de-a dreapta regelui. În acest sens, mulţi Părinţi (Origen, Eusebiu, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Chiril al Alexandriei) văd în ea o imagine a Bisericii”[38].

„Spun mulţi că aceasta s-a zis numai despre Născătoarea de Dumnezeu, dar se potriveşte foarte bine şi pentru Biserica Fiului ei şi al lui Dumnezeu”[39].  „Iar podoaba şi frumuseţea multfelurită a ei este Hristos Care, fiind unul după fire, în înfăţişat în multe şi felurite ghicitori”[40].   „Prin haina aceasta sunt arătate ştiinţele elene şi ştiinţele secundare”[41].  „Aurită înseamnă cinstea şi strălucirea; iar felurit împodobită înseamnă felurimea virtuţii. Căci Biserica e foarte gătită, având podoaba cea inteligibilă, nu pe cea văzută cu ochii trupului, ci pe cea din lăuntrul minţii; şi (podoaba) inimii, pe Iudeul cunoscut în ascuns, care ni se arată preafrumos şi cu totul ales, plin de graţie printr-o mulţime de podoabe”[42].  „Stă, dar, împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirele-Cuvântul, care nu-i stăpânit de păcat, ci participă la împărăţia lui Hristos, de-a dreapta Mântuitorului, în haină aurită, adică ţesută din dogme spirituale şi înfrumuseţate, împodobită cuviincios şi măreţ. Psalmul spune că haina miresei să fie înfrumuseţată, pentru că dogmele nu sunt de un singur fel, ci variate şi felurite, cuprinzând învăţături morale, naturale şi mistice”[43].  „Asemenea unei livezi, parfumată de flori de diferite feluri, Biserica este încununată nu numai de florile castităţii şi cumpătării, ci şi de florile rezultate din căsătorie”[44].  Versetul de mai sus a intrat în rânduiala Proscomidiei, fiind rostit de către preot atunci când aşează pe sfântul disc partea pentru Născătoarea de Dumnezeu.

10: Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă-ţi urechea

şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,

„Este chemată Biserica la ascultarea şi păzirea poruncilor; şi o apropie mult prin numele pe care i-l dă, numind-o fiică, adoptând-o oarecum prin iubire. Prin vezi o învaţă să fie deprinsă mintea cu contemplaţia. Pleacă urechea ta! Adică nu alerga la miturile păgânilor, ci primeşte smerenia glasului din cuvântul evanghelic; pleacă urechea ta la învăţătura de acolo, ca să uiţi obiceiurile cele rele ale păgânilor şi învăţăturile părinţilor tăi!”[45].  Psalmistul vorbeşte ca şi cum cei „ce cred în El ar fi un singur suflet, o singură adunare şi o singură Biserică, Cuvântul lui Dumnezeu li se adresează ca unei fiice, cu alte cuvinte, astfel se adresează Bisericii care s-a făcut în numele Lui şi care participă în numele Lui”[46].  Sau Dumnezeu vorbeşte aici sufletului, arătând că El „te cercetează după păcat […] şi te avertizează, te cercetează în vargă şi în bici pentru păcatul pe care diavolul, tatăl tău[47], ţi l-a strecurat, ca să ţi-l întoarcă în sân, adică [să-l pedepsească] cât încă trăieşti în trup”[48].  „Deci e de folos celui ce s-a lepădat odată de deşertăciunea zgomotoasă şi cumplită a vieţii să cugete cu multă atenţie la sine însuşi şi, prin liniştire, la lucrurile din lăuntru, să caute să cunoască pe Dumnezeu în sine, Împărăţia lui Dumnezeu fiind în lăuntrul nostru. Căci numai de va face cineva aşa în lungi răstimpuri de vreme va putea şterge întipăririle păcatului din suflet şi va putea recâştiga întru curăţia ei străvechea frumuseţe, pentru Cel ce a dat-o”[49].

11: că Împăratul îţi va dori frumuseţea,

că El este Domnul tău.

„De fapt, Hristos Însuşi Îşi uneşte cu El Biserica, ridicând-o şi aducând-o lui Dumnezeu şi Tatăl, chezăşuind pentru ea Fiul Lui”[50].

12: Lui I se vor închina cu daruri fiicele Tirului,

feţei Tale i se vor ruga bogaţii poporului.

„Pentru Atanasie, Tyrul simbolizează toate neamurile păgâne; pentru Ioan Gură de Aur, el este simbolul diavolului, care şi el se supune lui Dumnezeu”[51].

„N-a spus: Şi se vor închina ţie cu daruri [adică împărătesei – n. n.], ci Feţei Tale. Că nu ne închinăm Bisericii, ci Capului Bisericii, pe Care Scriptura L-a numit faţă[52].  „Cine sunt cei ce stau înaintea feţei Domnului şi se închină ei? Bogaţii (cu înţelegerea) din poporul lui Dumnezeu, adică cei sfinţi şi oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulţi, dar nu toţi. Căci nu toţi pot vedea faţa lui Dumnezeu şi petrece viaţa îngerească, până ce trăiesc pe pământ”[53].

13: Slava fiicei Împăratului e toată înlăuntru,

îmbrăcată-n ţesături de aur şi-n ape lucioase învârstată.

„Psalmul ne învaţă să păşim spre tainele din adâncul slavei bisericeşti, pentru că frumuseţea miresei (sau a fiicei Împăratului – n. n.) este înăuntru”[54].  Lăuntru – inimă:  „Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte. De aceea, din adâncul inimii însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele, de aici înainte, se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul”[55].  De cuvintele acestui psalm şi-au amintit martorii martirilor de la Lyon (august 177): „cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătite de nuntă, răspândind totodată mireasma lui Hristos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos mirositor”[56].

Zidit de Dumnezeu, omul nu trebuie să caute a se înfrumuseţa cu sulimanuri: „Hristos nu Se bucură de vopselele acelea, ci caută o altă frumuseţe, de care este şi tare îndrăgostit, frumuseţea sufletului adică. Această frumuseţe ţi-a poruncit şi profetul s-o îngrijeşti, spunând: Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta. Să nu ne pocim, deci, fără rost. Nici una din operele lui Dumnezeu nu-i nedesăvârşită şi nici nu are nevoie de îndreptarea ta”[57].

14: fecioarele ce-i urmează vor fi aduse Împăratului,

Ţie îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape;

„Origen vede simbolizată aici înţelepciunea multiformă a lui Dumnezeu; Eusebiu – varietatea limbilor; Vasile – întregul învăţăturii creştine; Theodoret – toate darurile Duhului Sfânt”[58].

15: În veselie şi bucurie vor fi aduse,

aduse vor fi la templul Împăratului.

„Nu cele care în chip silit trăiesc în feciorie, nici cele care de supărare sau nevoie au îmbrăţişat această viaţă sfântă, ci cele care întru bucurie şi veselie se bucură de o faptă mare ca aceasta, ele vor fi aduse Împăratului; şi vor fi aduse nu într-un oarecare loc, ci în Biserica Împăratului”[59]. Dar „fecioara ereticilor a călcat în picioare aceste cuvinte profetice; este înconjurată pe dinafară cu slava unei fecioare, dar pe dinăuntru este plină de necinste. Aceasta-i grozăvia, că faţă de oameni arată multă bunătate şi bună-cuviinţă, iar faţă de Dumnezeu, Creatorul ei, se poartă ca o nebună”[60].  „Aduce-se-vor înfăţişează sfânta înomenire (întrupare), iar apropiate ei înfăţişează faptul de-a se alipi de El, fiindcă naşterea din nou prin Sfântul Botez le-a înnoit sufletele de orice vechime şi pocăinţa le curăţeşte şi le face fecioare sfinte, scăpate de toată vechimea, nemaiaducându-şi aminte de ea”[61].

16: Copii ţi se nasc în locul părinţilor tăi;

pe ei îi vei pune mai-mari peste-ntregul pământ.

Părinţii ar putea fi, aici, vechiul Israel, iar copiii, dacă interpretăm astfel, sunt neamurile ce L-au primit pe Hristos. Aceştia se nasc în locul părinţilor, şi ei vor moşteni pământul.

17: Ei îţi vor pomeni numele întru tot neamul şi neamul,

de aceea te vor lăuda popoarele

în veac şi în veacul veacului.

„Pentru că mai sus (v. 10) i s-a poruncit să uite pe poporul ei cu casa părinţilor ei, ca răsplată pentru ascultarea ei, acum, în loc de părinţi ia pe fii, care au strălucit în nişte dregătorii aşa de mari, încât poate să-i pună căpetenii peste tot pământul. Cine sunt fiii Bisericii? Sunt fiii Evangheliei, care au ajuns căpetenii peste tot pământul”[62].  „Trebuie să ne închinăm Împăratului împăraţilor, ca singurului Care prin fire stăpâneşte, şi robilor şi prietenilor Lui, care au împărăţit asupra patimilor şi au fost puşi conducători peste tot pământul […], care au primit putere peste demoni şi boli, care vor împărăţi împreună cu Hristos peste o împărăţie nestricăcioasă şi de nedistrus”[63].  Acestea vor deveni mai clare, credem, dacă amintim că termenul Biserică provine din grecescul vasiliki – casa împăratului.  „Aceasta o şi vedem dusă la capăt. Căci ne-au fost făcuţi judecători şi am primit drept căpetenii peste întreaga lume pe sfinţii ucenici, prin ale căror învăţături ni se face cunoscută însăşi taina lui Hristos. Fiindcă ei sunt vistiernicii cuvântului mântuitor şi învăţăturii celor ce trebuie împlinite, dezaprobând ceea ce nu e de folos celor învăţaţi de ei şi întinat, şi sfătuindu-i să-şi însuşească ceea ce le este spre folos”[64].  „După ce s-a micşorat umbra legii şi a fost adusă slujirea adevărată în Duh, trebuiau lumii şi nişte judecători mai strălucitori. Pentru aceasta au fost chemaţi dumnezeieştii ucenici, care au luat locul învăţătorilor din lege”[65].


[1] SEP 4/I, p. 136

[2] על־ששנים

[3] PSALM, p. 382

[4] BBVA, p. 665

[5] BBVA, p. 665

[6] BBVA, p. 665

[7] SEP 4/I, p. 136

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 3

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI, 8

[10] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XV, 3

[11] SEP 4/I, p. 136

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 4

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[14] Origen, Filocalia, I, 5

[15] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, I, 12

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 97

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[19] SEP 4/I, p. 137

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[21] SEP 4/I, p. 137

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[23] BBVA, p. 666

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 7

[25] SEP 4/I, p. 137

[26] SEP 4/I, p. 137

[27] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLVI

[28] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 9

[29] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 8

[30] Origen, Omilii la Levitic, XII, 4

[31] Origen, Contra lui Celsus, I, 56

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, VIII

[33] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLIX

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 10

[35] SEP 4/I, p. 138

[36] SEP 4/I, p. 138

[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[38] SEP 4/I, p. 138

[39] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 7

[40] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[41] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 92, 1

[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[43] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[44] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, II, 7

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[46] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXIII

[47] Diavolul ne este, într-un fel, tată câtă vreme vieţuim în păcate.

[48] Origen, Omilii la Exod, VIII, 6

[49] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 108

[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[51] SEP 4/I, p. 138

[52] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[53] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 76

[54] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[55] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 79

[56] Actele martirice, Martirii de la Lyon, I, 35

[57] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXX, 6

[58] SEP 4/I, p. 138

[59] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[60] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 6

[61] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 20

[62] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 12

[63] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 41

[64] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[65] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 43

PSALMUL 43 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.

„După o grea înfrângere, poporul strigă către Dumnezeu, cerând ajutor şi amintindu-şi de izbăvirile din trecut. După Origen, acest psalm e cântarea israeliţilor din diaspora; după Chiril al Alexandriei, e ruga profeţilor; iar după Ioan Gură de Aur, a Macabeilor”[1].

Core este unul dintre cei ce s-au răzvrătit împotriva preoţiei rânduite de sus (Numeri, cap. 16). „Părăsind pe tatăl fiilor lui Core, care s-au răzvrătit cu mândrie împotriva preoţimii, motiv pentru care, din pricina răutăţii lor, pe unii i-a cuprins focul, i-au îngheţat crăpăturile pământului şi i-au dus la locaşurile subpământene, iar pe alţii i-a unit prin credinţă cu Tatăl cel adevărat, hotărând ca unii să devină cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, iar ceilalţi să devină fii ai lui Core”[2].

1: Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit,

părinţii noştri ne-au povestit

lucrul pe care Tu l-ai făcut în zilele lor,

în zilele cele de demult.

2: Mâna Ta a nimicit neamuri

şi-n locul lor pe ei i-ai răsădit;

Tu ai hărţuit popoare, iar pe ei i-ai adus la liman.

3: Că nu cu sabia lor au moştenit ei ţara

şi nu braţul lor i-a izbăvit,

ci dreapta Ta şi braţul Tău

şi luminarea feţei Tale, căci Tu ai binevoit întru ei.

„Victoriile trecutului sunt puse în antiteză cu umilinţele din prezent”[3].

„Luminare a lui Dumnezeu-Tatăl numeşte în acestea descoperirea Fiului prin Duhul şi călăuzirea tuturor celor ce sunt, singura care a izbăvit pe Israel şi l-a scăpat de sub puterea Egiptului. Dacă deci nu numai Unul-Născut este lumina adevărată [cum susţin ereticii – n. n.], ci şi în cei creaţi se află aceeaşi înaltă calitate, pentru ce nu s-ar izbăvi prin propria lumină cei despre care e vorba, ci se arată întăriţi de un ajutor străin, şi nu de o lumină existentă în mod necesar în ei? Dar e vădit că Unul-Născut a luminat celor ce aveau nevoie de lumină. Deci El şi numai El este Lumina adevărată, iar prin El primeşte creaţia harul. Iar de e aşa, cum ar fi ea (creaţia) de o fire cu El?”[4].

4: Tu Însuţi eşti Împăratul meu şi Dumnezeul meu,

Cel ce porunceşti mântuirea lui Iacob:

5: Prin Tine-i vom străpunge pe vrăjmaşii noştri

şi prin numele Tău îi vom nimici pe cei ce se ridică împotriva noastră.

Îi vom străpunge: literal: îi vom lua în coarne. Ambrozie interpretează: Domnul a înzestrat cu coarne animalele împotriva fiarelor […] însă omul nu are coarne. […] Cornul nostru eşti Tu, Doamne Iisuse! […] Credinţa are coarne, primindu-le de la Hristos. […] Aşa le-a primit Moise de la Fiul lui Dumnezeu Unul-născut, care i s-a arătat în rug. […] După cum taurul călăuzeşte cireada, tot astfel Hristos a călăuzit către Biserică poporul păgânilor. La mugetul acestui taur, moartea a luat-o la fugă. […] Coarne bune, cu care l-a împuns pe duşmanul nostru, leul. Coarne bune, care ne-au eliberat de spaima coarnelor duşmanului…!”[5].

„Căci Hristos, Marele nostru Arhiereu, totdeauna este împreună înarmat şi împreună luptător cu cei ce se luptă bărbăteşte. Aşa vom birui fără greutate, în Hristos, pe cei ce ni se împotrivesc”[6].

6: Pentru că nu în arcul meu îmi voi pune nădejdea

şi nu sabia mea mă va mântui;

7: că Tu ne-ai izbăvit de cei ce ne supără

şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat.

8: Întru Dumnezeu ne vom lăuda noi toată ziua

şi întru numele Tău ne vom mărturisi în veac.

„Să pornim contra celor înarmaţi cu toate uneltele înşelăciunii şi vicleniei, luptând, aşa zicând, neînarmaţi şi fără pavăză, dar ajutaţi de înţelesurile comune, având pe Hristos împreună luptător cu noi”[7].

9: Acum însă Te-ai lepădat de noi şi ne-ai ruşinat

şi nu vei ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre;

„Câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii şi toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine va cădea cu cădere jalnică. Cel ce se teme însă de Domnul se va înălţa”[8].

10: făcutu-ne-ai să dăm înapoi din faţa duşmanilor noştri

şi cei ce ne urăsc ne-au prădat în folosul lor.

11: Datu-ne-ai ca pe o turmă la tăiere

şi printre neamuri ne-ai risipit;

12: Tu Ţi-ai vândut poporul pe preţ de nimic

şi nici un câştig n-a ieşit din vinderea noastră.

13: Ocară ne-ai făcut vecinilor noştri,

batjocură şi râs celor dimprejurul nostru;

14: de pomină ne-ai făcut între neamuri,

clătinare din cap între popoare.

15: Ocara mea îmi stă înainte cât e ziua de lungă

şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit,

16: Dinspre glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte,

dinspre faţa duşmanului şi a prigonitorului.

17: Acestea toate au venit peste noi, dar noi nu Te-am uitat

şi nici n-am făcut nedreptate în legământul Tău,

18: inima noastră nu s-a dat înapoi,

paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta.

19: Că ne-ai umilit la loc de durere

şi umbra morţii ne-a acoperit.

20: Dac-am fi uitat noi numele Dumnezeului nostru

şi ne-am fi întins mâinile spre dumnezeu străin,

21: oare nu Dumnezeu va cerceta acestea?:

Căci El e Cel ce ştie ascunzişurile inimii.

22: De dragul Tău suntem noi ucişi toată ziua,

socotiţi suntem ca nişte oi de-njughiere.

„Acesta, aşteptând în fiecare zi, ca unul ce nu e sigur de cele viitoare, ceea ce ţine de fire [adică, să moară – n. n.], o ia înaintea firii prin dispoziţia voinţei, făcându-se de bunăvoie mort faţă de lume”[9].

23: Deşteaptă-Te, Doamne, de ce dormi?

Scoală-Te şi nu Te lepăda de noi pân-la sfârşit.

„Atanasie interpretează: Să nu fim lipsiţi de viaţa pe care o dă Hristos”[10].

24: De ce-Ţi întorci faţa?

Uiţi Tu oare de sărăcia şi de necazul nostru?

25: Că sufletul ni s-a plecat în ţărână,

pântecele ni s-a lipit de pământ.

26: Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă,

şi de dragul numelui Tău izbăveşte-ne!

Sufletul ni s-a plecat în ţărână şi pântecele ni s-a lipit de pământ atunci când am ascultat glasul şarpelui, făcându-ne asemenea lui; din această stare ne izbăveşte Hristos, a Cărui Înviere e anticipată aici, ca o trezire din somn.


[1] SEP 4/I, p. 133

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[3] PSALM, p. 382

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 8

[5] SEP 4/I, pp. 133-134

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 43

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

[10] SEP 4/I, p. 135

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 42

PSALMUL 42 – Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.

„După mulţi comentatori, acest psalm formează o unitate cu cel precedent, având în vedere structura şi conţinutul”[1].

„În textul ebraic masoretic nu există cuvinte introductive. Într-un alt text ebraic apare indicaţia ledavid (al lui David), iar în Septuaginta ψαλμος τω Δαυιδ (psalm al lui David)”[2].

1: Judecă-mă, Dumnezeule, şi fă-i pricinii mele judecată împotriva neamului lipsit de sfinţenie

izbăveşte-mă de omul nedrept şi viclean.

Fă-i pricinii mele judecată e tradus, în SEP 4: apără dreptatea mea. „După Origen, ca să poţi spune apără dreptatea mea, trebuie să fi renunţat să-ţi faci dreptate singur şi să-ţi fi încredinţat cauza dreptăţii divine”[3].

2: Că Tu eşti, Dumnezeule, tăria mea; de ce te-ai lepădat de mine?

de ce umblu eu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?

3: Trimite-Ţi Tu lumina şi adevărul; acestea m-au călăuzit

şi m-au adus la muntele Tău cel sfânt

şi la locaşurile Tale.

„E ca şi când (Hristos) ar zice: Eu sunt lumina ce se aşteaptă în Scriptură ca să vină spre mântuirea lumii, ca să lumineze pe cei ce rătăcesc în întuneric ca în noapte”[4].  Dar această lumină trebuie să ne-o împropriem, prin efortul personal: „Nevoieşte-te să păstrezi  nepătată strălucirea luminii din puterea cârmuitoare a sufletului. Căci de ai început să priveşti cu patimă, te-a întunecat Domnul şi a trimis zăbranic peste obrazul tău şi lumina ochilor tăi nu mai este cu tine. Dar chiar dacă s-ar întâmpla acestea, nici atunci să nu descurajezi şi să nu slăbeşti”[5].  „Mişcat de duhul proorocesc şi preştiind prin el cele viitoare, fericitul Psalmist a cugetat că neamul omenesc nu se poate mântui altfel decât prin arătarea Fiului lui Dumnezeu, Care poate să preschimbe toate uşor în ceea ce voieşte. De aceea, se ruga să fie trimis la noi Fiul, ca Cel ce singur poate să mântuiască pe oameni, ajunşi sub mâna şi tirania diavolească. De aceea a şi spus către Tatăl: Trimite lumina Ta şi adevărul Tău. Iar care este lumina şi care este adevărul, ascultă pe Însuşi Fiul, Care zice: Eu sunt Lumina şi Eu sunt Adevărul (Ioan 8, 12; 14, 6). Iar dacă se trimite la noi Lumina şi Adevărul tatălui, adică Fiul, nu e Acesta altul decât Tatăl, ca Cel ce subzistă în mod propriu, deşi e una cu El prin identitatea fiinţei? Căci dacă nu e aşa, ci, cum socotesc unii, sunt Unul şi Acelaşi Tatăl şi Fiul, de ce nu şi-ar fi făcut purtătorul de duh Psalmist altul modul rugăciune? De ce n-a zis: Vino la noi, lumină şi adevăr? Dar fiindcă zice: trimite la noi, e vădit că ştia pe Unul ca trimiţător şi pe Altul ca trimis. Iar modul trimiterii trebuie înţeles în chip potrivit cu Dumnezeu”[6]. Autorul vizează pe arieni; poate am fi ocolit astfel de locuri, dacă n-ar circula şi astăzi idei antitrinitare. Lucrarea conţine şi alte argumente antiariene construite pe acest verset, pe care, însă, le vom omite.

4: Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu,

la Dumnezeu, Care-i dă tinereţii mele veselie.

Întru alăută Te voi lăuda, Dumnezeule, Dumnezeul meu.

Tinereţea mea: după Grigore al Nyssei, aceasta e viaţa cea nouă, înfăptuită prin misterul mântuirii”[7].

5: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu e mântuirea feţei mele.

Întristarea e străină celor îndumnezeiţi.


[1] SEP 4/I, p. 132

[2] PSALM, p. 382

[3] SEP 4/I, p. 132

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VIII

[5] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 82

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  2

[7] SEP 4/I, p. 133

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 41

PSALMUL 41 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.

„Vezi istoria lui Core în Numeri 16; fiii săi n-au murit odată cu el: Numeri 26, 11. Sub regele David, urmaşii lui Core deveniseră cântăreţi”[1].  „Dorul unui exilat după Templu devine expresie a setei omului după Dumnezeu”[2].

„Cuvintele introductive: [pe lângă indicaţia spre învăţătură] apare şi indicaţia fiilor lui Core (< τοις υιοις Κορε (fiilor lui Core) < livnei qorakh[3] (fiilor lui Core). Acest psalm nu i se atribuie lui David, ci fiilor lui Core. Core, fiul lui Izhar, împreună cu Datan şi Abiram, s-au răzvrătit împotriva lui Moise. Dumnezeu i-a părăsit pe răsculaţi făcând ca pământul să-i înghită. Core şi familia lui au fost cruţaţi, iar fiilor lui li s-a încredinţat oficierea cântărilor religioase (între care se numărau şi psalmii) şi paza porţilor Templului”[4].

1: În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor,

aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule.

„Cine s-a făcut, aşadar, cerb? Căci cerbul, după câte se povesteşte despre el, este duşmanul şerpilor şi nu pătimeşte nimic de pe urma veninului de şarpe”[5].  „Cuvântul aseamănă cu setea caracterul cel irezistibil şi violent al dorinţei, cercetând firea animalului celui mai însetat. El arată şi mai mult caracterul excesiv al dorinţei, prin animalul care este cel mai excesiv în sete. Acest animal este cerbul. Hrana cerbului este de aşa fel că înghite şi şerpi otrăvitori. Umorile acelor şerpi sunt calde şi fierbinţi şi, înghiţindu-le, cerbul se usucă şi trebuie neapărat să se vindece, eliminând umorile şerpilor. De aceea doreşte fierbinte apa, ca să se vindece de uscăciunea pe care i-a pricinuit-o acest fel de hrană. Deci cel ce este începător în viaţa virtuoasă, prin prima parte a Psaltirii, luând cunoştinţă de dulceaţa binelui prin gustare, doreşte bunătatea. El îşi consumă orice fel de dorinţe josnice în sine însuşi. Şi devorând cu dinţii cumpătării patimile ca pe nişte şerpi, este însetat de împărtăşirea cu Dumnezeu mai mult decât cerbul de izvoarele apelor”[6].

2: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel Tare, cel viu;

când oare voi veni şi mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu?

„Pentru Ioan Gură de Aur, setea exprimă iubirea, stăruinţa în iubire, nerăbdarea ei. Profetul ştie că-L va vedea pe Dumnezeu când va ieşi din această lume, dar nu poate să aştepte şi spune: când?”[7].

„Căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului şi caut spre frumuseţea nemuritoare pe care mi-ai dat-o înainte de lut”[8]. Însetat-a sufletul meu ca după vin: „Numai cel ce a băut din vinul acesta şi după aceea s-a lipsit de el ştie în ce ticăloşie a căzut şi ce s-a luat de la el, datorită moleşelii lui”[9].

3: Pâine mi-au fost lacrimile, ziua şi noaptea,

în timp ce zilnic mi se spunea: „Unde este Dumnezeul tău?”

„Nu vom fi învinuiţi, fraţilor, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre”[10].

4: De acestea mi-am adus aminte, şi sufletul mi l-am revărsat pe mine,

căci voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu,

în glas de bucurie şi laudă, al sunetului de sărbătoare.

Sufletul „adaugă la cuvintele pline de înţeles alte cuvinte pline de înţeles în înaintarea sa în contemplaţiile dumnezeieşti, sporind totodată în veselia minţii pentru cele văzute, adică în bucuria şi mulţumirea corespunzătoare”[11].

5: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci Lui mă voi mărturisi;

Mântuirea feţei mele e Dumnezeul meu.

6: Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;

pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine

din ţinutul Iordanului şi al Ermonului, de la muntele cel mic.

„Augustin interpretează: îndreptat spre Cel neschimbător, sufletul meu se înviorează, este refăcut; îndreptat spre mine, se tulbură: sunt sigur de dreptatea lui Dumnezeu, dar nu de a mea. Aşadar, să nu rămâi închis în tine!”[12].

7: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale;

toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine.

„Grandioasă, superbă imagine-simbol a tuturor relelor ce s-au abătut asupra psalmistului. Încercările la care Dumnezeu îl supune pe om îl ajută pe acesta să-şi cunoască propriile profunzimi. Mai mult, aşa cum într-o cascadă apa de deasupra pragului se prăvăleşte în străfundul celei de jos, sfredelind-o şi răscolind-o, tot astfel, prin suferinţă, adâncurile lui Dumnezeu se năpustesc în acelea ale omului, ajutându-l să I le cunoască şi să şi le cunoască”[13].  „Adâncurile sunt interpretate tradiţional ca abisul mizeriei umane care cheamă abisul îndurării lui Dumnezeu. Ieronim are o interpretare originală: e vorba de cele două Testamente, care se cheamă unul pe altul, iar glasul căderilor de apă e glasul profeţilor care vestesc venirea Domnului”[14].

„Prin aceasta a indicat poate că toată mintea contemplativă care se aseamănă, din pricina invizibilităţii naturale şi a adâncimii şi mulţimii cugetărilor, cu un adânc, după ce a străbătut toată orânduirea celor văzute şi a ajuns în ţara celor inteligibile şi apoi s-a ridicat şi peste aceasta prin mişcarea fulgerătoare a credinţei, oprindu-se în sine cu totul fixată şi nemişcată, odată ce toate au fost trecute, invocă precum se cuvine înţelepciunea duhovnicească, sau adâncul cu adevărat de nestrăbătut prin cunoaştere, ca să-i dăruiască zvonul căderilor sale de apă, dar nu căderile însele; adică cere să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei, care să-i facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce sunt”[15].

8: Ziua porunci-va Domnul mila Sa;

noaptea, cântarea Lui va fi cu mine,

rugăciune către Dumnezeul vieţii mele.

„După Grigore cel Mare, îndurarea lui Dumnezeu ne e trimisă ziua: e recunoscută şi primită în timp de pace; se dezvăluie noaptea: darul primit în pace se manifestă în vreme de restrişte (cf. Moralia, SC 32, p. 128)”[16].

9: Îi voi zice lui Dumnezeu: Tu eşti ocrotitorul meu: de ce m-ai uitat?

De ce umblu eu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul?

10: Când oasele mi se zdrobeau, duşmanii mei rosteau ocări asupră-mi,

da, când zilnic îmi spuneau: „Unde-i Dumnezeul tău?”

11: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu e mântuirea feţei mele.

Nu vom nădăjdui doar că ne vom izbăvi de patimă, ci şi în bunătăţile viitoare, iar nădejdea în acelea e judecătoare patimii „şi o omoară cu desăvârşire”[17].


[1] BBVA, p. 662

[2] SEP 4/I, p. 130

[3] לבני־קךח

[4] PSALM, p. 382

[5] Origen, Filocalia, XXVII, 6

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 5

[7] SEP 4/I, p. 130

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIX, 15

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XIII

[10] Sf. Ioan Scărarul, Scara, VII, 73

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 27

[12] SEP 4/I, p. 131

[13] BBVA, p. 663

[14] SEP 4/I, p. 131

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 179

[16] SEP 4/I, p. 132

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 10

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 40

PSALMUL 40 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Rugăciune personală, mai ales pe patul de suferinţă”[1].  „Omul bolnav, părăsit de prieteni şi bârfit de duşmani, îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu”[2].

1: Fericit cel ce se gândeşte la sărac şi la sărman;

în ziua cea rea, Domnul îl va izbăvi.

„Nu se poate ca iubirea faţă de sărman să rămână nerăsplătită. Aşadar, dacă cineva îşi dăruieşte toate bunurile, sau numai o parte din ele, cel care are de câştigat e sufletul său (Sfântul Chiril al Alexandriei)”[3].  „Augustin spune: Recunoaşte bogăţiile ascunse în Acela pe care tu Îl vezi sărac! […] Într-adevăr, în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Coloseni 2, 3). ♦ ziua cea rea: după Eusebiu, e ziua Judecăţii, când Hristos le va spune celor drepţi: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu – cf. Matei 25, 34”[4], – aşadar, va fi zi rea pentru aceia care nu vor auzi aceste cuvinte…

„Cine este cel ce-şi apleacă privirea? E cel care compătimeşte, care observă că are un frate în faţa lui, care cunoaşte că Dumnezeu i-a făcut şi pe bogat, şi pe sărac, care ştie că sfinţeşte roadele sale dacă dă o părticică şi săracilor. De aceea, când ai de unde, nu amâna, să nu zici: îi voi da mâine! Nu pierde prilejul dăruirii. Este lucru de primejdie întârzierea, când este la mijloc viaţa omului: se poate întâmpla ca până a doua zi, omul să moară. Mai bine preîntâmpină moartea, ca nu cumva zgârcenia să te împiedice mâine şi să înşeli aşteptarea împlinirii făgăduielii”[5].

2: Domnul să-l păzească şi să-l ţină în viaţă şi să-l fericească pe pământ

şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.

3: Domnul să-l ajute în patul durerii sale;

în aşternutul bolii lui, Tu i-ai întors lâncezeala spre bine.

Poate fi o imagine paternă a lui Dumnezeu, care face/schimbă patul bolnavului, dar a fost înţeleasă şi ca sugerând un gest de vindecare. Părinţii l-au pus în legătură cu vindecarea paraliticului (Marcu 2, 9: Ia-ţi patul tău… şi par.)”[6].

4: Eu am zis: „Doamne, miluieşte-mă,

vindecă sufletul meu, că Ţi-am greşit Ţie”.

5: Vrăjmaşii mei m-au vorbit de rău:

„Când va muri el? iar numele lui când va pieri?”

„Acest duşman este diavolul; să nu crezi că duşmanul tău este vecinul care s-a certat cu tine! […] Duşmanul tău este cel despre care Domnul a spus: Duşmanul a făcut aceasta – Matei 13,28 (Augustin)”[7].

6: Venea cineva să mă vadă, grăia deşertăciuni,

inima lui îşi aduna sieşi fărădelege,

ieşea afară şi tuna împotriva mea.

7: Toţi vrăjmaşii mei laolaltă şopteau împotrivă-mi,

împotriva mea puneau la cale rele;

8: cuvânt nelegiuit au pus împotrivă-mi:

„Cel ce doarme, oare se va mai scula?”

9: Fiindcă chiar omul păcii mele, cel în care îmi puneam nădejdea,

cel ce a mâncat din pâinea mea, chiar el şi-a ridicat călcâiul împotrivă-mi.

„Fericitul Augustin vede în acest verset o prefigurare a trădării lui Iuda”[8]. Hristos „apără de mai înainte într-un anumit fel curata ceată adevărată a celorlalţi ucenici, arătând vina unuia singur”[9].

10: Dar Tu, Doamne, miluieşte-mă şi ridică-mă,

iar eu le voi răsplăti.

11: Prin aceasta am cunoscut că Tu m-ai vrut,

că nu se va bucura de mine vrăjmaşul meu.

„În interpretarea lui Atanasie, Tatăl Îl voieşte pe Hristos şi voieşte omenirea, pe care diavolul o duşmăneşte”[10].

12: De dragul nerăutăţii mele m-ai ajutat

şi pentru totdeauna m-ai aşezat înaintea feţei Tale.

13: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,

din veac şi până-n veac. Amin! Amin!

Amin înseamnă aşa să fie sau, mai simplu, fie.  „Înţelesul acestor cuvinte este o mulţumire care durează necontenit, fiindcă cuvântul nu zice numai o dată fie, exprimând binecuvântarea, ci prin repetarea cuvântului hotărăşte că mulţumirea trebuie să fie fără sfârşit”[11].

„Acest verset este doxologia care încheie prima carte a Psaltirii”[12].


[1] BBVA, p. 662

[2] SEP 4/I, p. 129

[3] BBVA, p. 662

[4] SEP 4/I, p. 129

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 25

[6] SEP 4/I, p. 129

[7] SEP 4/I, p. 129

[8] BBVA, p. 662

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[10] SEP 4/I, p. 130

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[12] SEP 4/I, p. 130

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 39

PSALMUL 39 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Psalm de încredinţare a întregii fiinţe lui Dumnezeu. Mulţi Părinţi îl pun în rostirea lui Hristos. Chiril al Alexandriei afirmă că, din diverse puncte de vedere, psalmul poate fi considerat ca rostit de Hristos vestindu-Şi Întruparea şi lucrarea răscumpărătoare, de poporul ales, care îşi povesteşte suferinţele, dar şi de omenirea întreagă chemată să îmbrăţişeze credinţa în Hristos. Chiar şi versetele în care psalmistul se declară păcătos sunt interpretate hristologic în lumina pasajului II Corinteni 5, 21 (Pe Cel care n-a cunoscut păcatul, Dumnezeu L-a făcut păcat, pentru noi)”[1].

1: L-am aşteptat, pe Domnul L-am aşteptat,

şi El a luat aminte la mine

şi mi-a auzit rugăciunea

2: şi m-a scos din groapa ticăloşiei

şi din tina noroiului;

şi pe piatră mi-a pus picioarele

şi paşii mi i-a îndreptat;

„Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu”[2].  „Trebuie să ne împlinim mucenicia conştiinţei noastre cu multă hotărâre şi răbdare, înaintea lui Dumnezeu”[3]Groapa ticăloşiei: „Iar prin groapa aceasta înţelegem şi învârtoşarea inimii”[4]. Tina noroiului: „Materia, care te trage în jos, abia de o poţi birui! Şi o poţi birui sau după ce printr-o îndelungată îndeletnicire filosofică te-ai povăţuit pe tine însuţi şi ţi-ai desprins încetul cu încetul sufletul nobil şi luminos de trupul cel smerit şi unit cu întunericul, sau după ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau şi amândouă acestea, şi te-ai îngrijit să priveşti mai ales la cele de sus”[5]Şi pe piatră mi-a pus picioarele: „Iar prin piatră înţelegea pe Domnul, Care este lumină, adevăr, nestricăciune şi dreptate, cu care se pardoseşte calea duhovnicească. Cel ce nu se abate de la acestea într-una din cele două părţi îşi păzeşte talpa nemurdărită din nici o parte de noroiul plăcerii”[6]Şi paşii mi i-a îndreptat: „numai Dumnezeu putea tămădui şi birui o astfel de patimă”[7].

3: şi-n gura mea a pus cântare nouă,

cântare Dumnezeului nostru;

mulţi vor vedea şi se vor teme

şi vor nădăjdui în Domnul.

Cântare nouă: „pentru majoritatea Părinţilor latini, aceasta reprezintă Noul Legământ şi omul nou, răscumpărat de Hristos”[8].

Se vor teme: „La această teamă sunt poftiţi nu păcătoşii, ci sfinţii. […] Este sigur că nimic nu-i lipseşte celui ce se teme de Dumnezeu cu această teamă”[9].

4: Fericit bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului

şi n-a privit la deşertăciuni şi la bâiguieli mincinoase.

„Sau: frenezii mincinoase; deliruri mincinoase, pseudoinspiraţii. E vorba de acele stări de spirit şi manifestări pe care în antichitate le aveau cei ce se credeau posedaţi de duhul oracular al unor zei şi, mai nou, cei ce pretind că sunt posedaţi de Duhul Sfânt şi, simulând glosolalia (vorbirea în limbi), îngaimă vorbe fără înţeles”[10].

5: Doamne, Dumnezeul meu, multe sunt minunile pe care le-ai făcut

şi-n gândurile Tale nu-i nimeni asemenea Ţie.

Vestit-am şi am grăit: ele fără de număr s-au înmulţit.

6: Jertfă şi prinos n-ai voit,

dar mi-ai întocmit un trup;

arderi-de-tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut;

„Profeţie mesianică (aici şi în următoarele două versete), pe care Pavel o foloseşte în Evrei 10, 5-9”[11].  „Căci Fiul, aducându-Se pe Sine jertfă neprihănită, a oprit cele din lege, care nu puteau desfiinţa păcatele. Pentru că Hristos este sfârşitul legii şi al proorocilor”[12].

7: atunci am zis: „Iată, vin!,

– scris este despre mine în sulul cărţii –

Sulul cărţii: „după interpretarea hristologică a lui Origen, nu e vorba de o carte anume, ci de întreaga Scriptură, pentru că toată vorbeşte despre Hristos, după cum El Însuşi afirmă (cf. Ioan 5, 39)”[13].

8: ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu;

dar şi legea Ta am vrut-o în lăuntrul inimii mele”.

„Deoarece sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa viţeilor nu ajungea spre curăţirea păcatului şi junghierea animalelor necuvântătoare nu a surpat stăpânirea morţii, intervine Hristos suportând vina tuturor”[14].  Dar de lucrarea lui Hristos nu se vor împărtăşi toţi:  „Cel ce e plin de mândrie şi-şi amăgeşte mintea cu închipuirea de sine nu va dobândi niciodată harul smereniei, în lumina umilinţei inimii, prin care se dă lumina înţelepciunii lui Dumnezeu celor zdrobiţi cu inima”[15]. Încă un aspect: „Vezi cum urcă (Hristos) prin voia proprie la patima pentru toţi? Căci iată, vin, zice, n-am fost prins şi adus dintr-o necesitate de altcineva”[16].

9: Dreptate am binevestit în adunare mare;

iată, buzele mele nu le voi opri;

Doamne, Tu o ştii.

Spune acestea „căci Duhul îl împunge în toată fiinţa şi îl mână să vorbească”[17].

10: Dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea,

adevărul Tău şi mărturia Ta le-am grăit;

mila Ta şi adevărul Tău nu le-am ascuns de adunarea mare.

11: Dar Tu, Doamne, să nu-Ţi îndepărtezi îndurările Tale de la mine,

mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească.

„Şi care este voia înţeleaptă şi simţitoare a Tatălui pentru noi? Să desfiinţeze puterea morţii în moartea lui Hristos şi, pe lângă aceasta, a păcatului şi a celui ce a inventat şi a meşteşugit la început păcatul şi să se aducă răscumpărarea tuturor prin sângele cel sfânt”[18].

12: Fiindcă rele nenumărate m-au împresurat;

fărădelegile mele m-au ajuns şi n-am fost în stare să văd;

înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu,

şi inima m-a părăsit.

13: Binevoieşte, Doamne, să mă izbăveşti,

Doamne, spre ajutorul meu ia aminte.

14: Ruşinaţi şi înfruntaţi deodată să fie cei ce sufletul meu îl caută ca să-l piardă.

Întoarcă-se înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi doresc mie răul;

15: să-şi poarte de-ndată ruşinarea cei ce-mi zic: „Bine-ţi fac!, bine-ţi fac!”

16: Toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, să se bucure şi să se veselească,

iar cei ce iubesc mântuirea Ta să zică de-a pururi: „Mărit să fie Domnul!”

17: Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul va îngriji de mine.

Tu eşti ajutorul meu şi apărătorul meu;

Dumnezeul meu, nu Te lăsa aşteptat!

Psalmistul caută, prin rugăciune sa, să grăbească venirea Mântuitorului. Sărac şi sărman: „Ieronim raportează expresia tot la Hristos care bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi (II Corinteni 8, 9)”[19].


[1] SEP 4/I, p. 126

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 11

[3] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 69

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 18

[5] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XCI

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XI

[7] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I, 4

[8] SEP 4/I, p. 127

[9] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XI, 13

[10] BBVA, p. 661

[11] BBVA, p. 661

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[13] SEP 4/I, p. 127

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[15] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 84

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[17] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 55

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[19] SEP 4/I, p. 128

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 38

PSALMUL 38 – Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun.

„Un om lovit de mare suferinţă nu e în stare să cugete cu seninătate; oricât s-ar strădui să nu dea glas revoltei, cu strigătul său ajunge chiar să-L înfrunte pe Dumnezeu, asemenea lui Iov. Deoarece credinţa în înviere nu exista încă la acea vreme, singura sa nădejde explicită în faţa caracterului derizoriu al vieţii este că Dumnezeu îi va mai dărui un răgaz”[1].

„Cuvintele introductive: liditun[2] (pentru Iditun). În Septuaginta: τω Ιδιθουν (pentru Idithun). Iditun, fiul levitului Berechia, a fost dirijor al muzicanţilor în vremea lui David”[3].  „Unii comentatori cred că Iditun denotă modul de a cânta un anume psalm (tonul, tonalitatea, inflexiunea vocii) şi că rudenia acestui cuvânt cu Iditun, cântăreţul levit rânduit de David (I Paralipomena 25, 1; II Paralipomena 5, 12) este incertă sau foarte îndepărtată”[4].

1: Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea”;

pusu-i-am gurii mele pază

când păcătosul mi-a stat împotrivă,

2: amuţit-am şi m-am smerit, şi chiar despre cele bune am tăcut

şi durerea mea s-a înnoit.

„Prin urmare, cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprinderea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului”[5]. Chiar despre cele bune am tăcut: „a grăi chiar cele bune e un lucru mai jos decât tăcerea”[6].

3: Inima mea s-a înfierbântat în lăuntrul meu

şi în cugetul meu foc se va aprinde.

Cu limba mea grăit-am:

„Doamne, fă-mă să-mi cunosc sfârşitul

„Vrei să-ţi arăt în ce fel iese foc din cuvintele Duhului Sfânt şi aprinde inimile celor ce cred? Ascultă ce spune David în psalm: Spusa Domnului l-a înflăcărat[7].  „Rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii este aceea din care se naşte o oarecare căldură în inimă”[8].  „În cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii care mistuie materia păcatului”[9].  „Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în vistieria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti”[10].

Sfârşitul: „Origen îl înţelege ca exprimând ţinta: natura spirituală are drept ţintă cunoaşterea Sfintei Treimi. Pentru Ambrozie şi Ieronim, aici întreaga omenire întreabă când va încredinţa Hristos Tatălui împărăţia (cf. I Corinteni 15, 24)”[11].

4: şi care este numărul zilelor mele,

ca să ştiu ce-mi lipseşte”.

Adică „să ştiu cât sunt eu de plăpând şi trecător”[12].

5: Iată, Tu mi-ai făcut zilele ca pasul de-o palmă

şi fiinţa mea ca o nimic toată înaintea Ta.

Da, toate sunt deşarte, fiece om care trăieşte;

6: da, omul trece ca un chip în oglindă,

vai, în zadar se tulbură;

adună comori şi nu ştie pentru cine le strânge.

Ca un chip în oglindă sau ca o închipuire [SEP 4]: „Ambrozie interpretează: sub Lege se trăia în prefigurare, o dată cu Evanghelia trăim în imagine, în cer vom trăi în adevăr, pentru că-L vom vedea faţă în faţă (cf. I Corinteni 13, 12)”[13].

„Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră şi, deci, în deşert se tulbură”[14].  „Pentru cine strângeţi? Citiţi în Psalmi ce scrie acolo despre bogatul zgârcit: Adună comori şi nu ştie pentru cine osteneşte! Un moştenitor trândav le aşteaptă, nerăbdător şi rău la gură, că nu muriţi mai repede! Ce poate fi mai trist decât să nu găseşti recunoştinţă la acela pentru care te chinuieşti să strângi! Pentru unul ca acela îţi amărăşti viaţa şi rabzi de foame! Pentru acela te temi să nu-ţi micşorezi averea şi-ţi petreci zilele în postire!”[15].

7: Şi acum, cine este tăria mea de a-ndura? Oare nu Domnul?

Da, fiinţa mea e de la Tine.

8: Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele;

Tu m-ai făcut ocară celui fără minte.

9: Amuţit-am şi nu mi-am deschis gura,

că Tu eşti Cel ce m-ai făcut.

10: Îndepărtează de mine biciuirile Tale;

sfârşitu-m-am de puternicia mâinii Tale.

11: Cu mustrări pentru nelegiuiri Tu l-ai certat pe om

şi viaţa i-ai subţiat-o ca pe o pânză de păianjen;

da, în zadar se tulbură tot omul.

„Sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu”[16].

12: Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea

şi ia aminte la cererea mea,

lacrimile mele nu le trece sub tăcere,

că străin sunt eu la Tine,

străin ca toţi părinţii mei.

Străin sunt eu: „Fiindcă orice sfânt călătoreşte având în faţă icoana bunătăţilor, care-l cheamă spre viitor”[17]. Dar aici e vorba mai degrabă de omul ce se simte înstrăinat de Dumnezeu, cum a fost întreaga omenire până la venirea Mântuitorului.

13: Cruţă-mă, ca să răsuflu

înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.

Viziune eshatologică încă tulbure. Versetul aminteşte de Iov 10, 20.

De a nu mai fi: „Origen şi Atanasie completează: nu voi mai fi păcătos, căci prin iertarea Ta voi fi transformat. După Augustin, psalmistul se teme să meargă în locul în care nu este; vrea să meargă acolo unde este Fiinţa supremă”[18].


[1] SEP 4/I, p. 124

[2] לידיתון

[3] PSALM, p. 381

[4] BBVA, p. 659

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 49

[6] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 40

[7] Origen, Omilii la Levitic, IX, 9

[8] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 54

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, V, 29

[10] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[11] SEP 4/I, p. 125

[12] BBVA, p. 660

[13] SEP 4/I, p. 125

[14] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 126

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 8

[16] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 117

[18] SEP 4/I, p. 126