Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 32

PSALMUL 32 – Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.

„Psalmul glorifică lucrarea lui Dumnezeu în creaţie, în istorie şi în viaţa celor drepţi”[1].

1: Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul!;

celor drepţi li se cuvine laudă.

„Augustin spune că numai cei aflaţi în armonie cu Dumnezeu Îl pot lăuda pe deplin; altfel, omul Îl laudă când îi merge bine şi încetează când îi merge rău”[2].

„Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar ajunge şi dreptul loc în care se află Domnul; Îl primeşte în el. […] După cum unui picior strâmb nu i se potriveşte o încălţăminte dreaptă, tot aşa nici lauda lui Dumnezeu nu se potriveşte inimilor stricate”[3].

2: Lăudaţi-L pe Domnul în alăută,

în psaltire cu zece strune cântaţi-I.

„Alăută este, oarecum, echivalentul românesc pentru ţiteră, instrument muzical asemănător cu harpa, a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea jos, la bază, de unde coardele pornesc în sus. Ea este simbolul faptelor pământeşti care-şi află preţ în cer (mila devenită comoară). Psaltire este echivalentul grecescului psalterion = harpă, instrument muzical a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea sus, către vârf, de unde coboară cele zece coarde. Ea simbolizează cele zece porunci ale Decalogului, dar şi cele cinci simţuri ale trupului îmbinate cu cele cinci ale duhului, prin care trebuie să-L lăudăm pe Domnul (Cassiodor)”[4].  „Lui Augustin, instrumentele muzicale îi sugerează bucuria fără margini, mai presus de cuvinte”[5].

„Poate că psaltirea cu zece coarde revelează pe Iisus-Cuvântul, Care este făcut cunoscut prin litera a zecea a alfabetului [iota – n. n.]”[6].  „Mai întâi trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară (alăută), adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. […] Poate că mintea, care caută cele de sus, se numeşte psaltire, pentru că felul cum e construit acest instrument muzical îşi are puterea sunetelor în partea de sus. […] Cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile şi face din ele un fel de concert şi simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sunt şi poruncile cele generale”[7].

3: Cântaţi-I Lui cântare nouă,

frumos cântaţi-I în strigări de bucurie.

Cântarea nouă „este cântarea omului reînnoit lăuntric (Origen), este viaţa nouă (Chiril al Alexandriei, Ieronim), exultarea mistică (Eusebiu)”[8].

„Cel care nu înţelege legea în chip trupesc, ci cunoaşte spiritualitatea ei, acela cântă cântare nouă. […] (Sau) dacă povesteşti chipul minunat, care depăşeşte toată firea, al întrupării Domnului, cânţi cântare nouă şi străină; iar dacă istoriseşti renaşterea şi reînnoirea întregii lumi, învechită de păcat, dacă vesteşti tainele învierii, şi aşa cânţi cântare nouă şi ivită de curând. […] Cântaţi frumos, cu mintea neîmprăştiată, cu sinceră stare sufletească! Cu strigăt de biruinţă cântaţi! Ca nişte ostaşi buni, după victoria lor împotriva duşmanilor, înălţaţi imne Pricinuitorului victoriei”[9].

4: Că drept este cuvântul Domnului,

şi toate lucrurile Lui întru credinţă.

„Că n-am crezut în Dumnezeu văzându-L cu ochi trupeşti, ci prin puterea minţii Îl vedem pe Cel nevăzut din cele văzute”[10].

5: Domnul iubeşte mila şi judecata,

de mila Domnului este plin pământul.

„Pământul n-ar putea dăinui dacă nu l-ar susţine îndurarea lui Dumnezeu, comentează Atanasie”[11].

„Acestea sunt unite una cu alta: mila cu judecata. Asta, pentru ca nu cumva mila, fiind singură, să se îngâmfe, şi nici judecata, tot singură, să ducă la deznădejde”[12].

6: Prin cuvântul Domnului s-au întemeiat cerurile,

iar puterea lor, prin duhul gurii Sale,

Textul grec are aici doi termeni mult folosiţi în teologie: λόγος (cuvânt) şi πνευμα (suflare; duh): „Părinţii înţeleg că este vorba aici de Logos, de Fiul lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu a creat lumea (Iustin, Dial., 61, 1). Pentru Irineu, Dumnezeu este Înţelepciune şi Duh, creaţia este lucrarea Cuvântului şi a Duhului Său (Dem. Apost. 5), Cuvântul Său nu încetează să lucreze (Adv. Haer. 2, 2, 5). Aceeaşi interpretare trinitară la Origen, Eusebiu, Vasile şi Atanasie”[13].

„Se arată că toate s-au făcut prin Cuvânt şi că fără El nimic nu s-a făcut […]: Prin cuvântul Său cerurile s-au întărit şi prin duhul Lui toate puterile lor, adică prin Acel Duh Care era în Cuvânt s-a manifestat una şi aceeaşi putere, când sub numele de înţelepciune, când sub cel de cuvânt”[14].  „Cuvântul nu trebuie înţeles ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici Duhul ca o suflare a gurii, provenită din căile respiratorii, ci Cuvântul trebuie înţeles ca existând de la început cu Dumnezeu Tatăl, El însuşi fiind Dumnezeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu trebuie înţeles ca fiind Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). Aşadar, să înţelegi că există trei Persoane: Domnul care porunceşte, Cuvântul care creează şi Duhul care întăreşte. Iar întărire ce altceva ar putea să însemne, dacă nu desăvârşirea în sfinţenie, nestrămutarea şi stăruinţa în bine?”[15].  Psalmistul exprimă „participarea tainică a întregii Treimi la crearea universului”[16].  „Că nimic nu se sfinţeşte decât prin prezenţa Duhului. Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvântul, Făcătorul universului; dar sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfânt”[17].  „În felul acesta Duhul e nedespărţit de Fiul, precum reiese neîndoielnic din ceea ce s-a spus. Căci când a venit Cuvântul la proroc, proorocul a grăit cele de la Cuvântul în Duh”[18].  „Acest Unu curăţă şi creează cele multe, acest Unu a adus toate la fiinţă prin Cuvântul Său şi ţine toate cu Duhul puterii Lui. Acest Unu a adus nefiinţa la fiinţă, a înfiinţat şi a alcătuit în chip negrăit cerul şi pământul”[19].

7: adunând ca un burduf apele mării,

punând adâncurile-n cămări.

SEP 4 traduce versul al doilea: El pune în cămări noianul: „Pentru Origen, noianul simbolizează comorile lui Dumnezeu, iar pentru Vasile, gândurile lui Dumnezeu, pe care nu le înţelegem”[20].

„Oare nu cumva sunt numite adâncuri cuvintele despre judecata dumnezeiască, pentru că ele sunt nespuse şi neînţelese de gândurile omeneşti, pentru că aceste cuvinte rămân numai în cunoştinţa lui Dumnezeu, potrivit cărora Dumnezeu rânduieşte pe fiecare?”[21].

8: Tot pământul să se teamă de Domnul,

de El să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume;

„Pentru Origen şi Ieronim, această cutremurare simbolizează convertirea”[22].

„Orice mişcare săvârşită fie cu lucrarea minţii, fie cu lucrarea trupului, să se săvârşească după voinţa lui Dumnezeu”[23].

9: că El a zis şi ele s-au făcut,

El a poruncit şi ele s-au zidit.

„Sensul foarte exact: El a zis, şi ele (lucrurile) au luat fiinţă (au intrat în existenţă), El a poruncit, şi ele s-au organizat (s-au rânduit raţional, după un anume plan).După Sfântul Vasile cel Mare, creaţia a început cu desăvârşita ordine care domneşte în toate lucrurile vizibile. Pe de altă parte, prin crearea lumii Dumnezeu nu Şi-a epuizat puterea creatoare; aceasta se poate extinde la infinit, totul atârnând de impulsul voinţei Sale”[24].  „Atanasie şi Chiril al Alexandriei văd o aluzie la prima creaţie, respectiv la făptura nouă, regenerată în Hristos”[25].

„Aceste cuvinte: El a zis şi s-au făcut, par a indica substanţa lucrurilor existente, iar El a poruncit şi s-au zidit, calitatea prin care substanţa a luat formă”[26].  „Creatorul nemijlocit, Care a făcut personal lumea, este Logosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar Tatăl Cuvântului, Cel ce a poruncit Fiului Său să Facă lumea, este Creatorul cel dintâi”[27]. Formularea poate fi suspectată de subordinaţianism, astfel că introducem pe dată o corectură: „Dar n-a zis, cum zic oamenii, ca să audă cineva şi ca, aflând acela voia celui ce zice, să plece şi să facă. Aceasta e propriu creaturilor”[28]. Din nou o formulare cu iz subordinaţianist, reţinută însă pentru distincţia Persoanelor: „introduce pe de o parte pe Tatăl ca creator şi înainte stătător desăvârşit, care rânduieşte toate printr-un semn împărătesc, iar apoi pe Cuvântul cel dumnezeiesc, al doilea după El, nu altul decât Cel care ne-a fost propovăduit ca ascultând de poruncile părinteşti”[29].  „Unul este Învăţătorul, Cel care a zis şi s-au făcut; iar cele pe care le-a făcut tăcând sunt vrednice de Tatăl Lui”[30].  Locul e şi un argument pentru Întruparea Domnului: „de ce a părut puţin pentru zămislirea unui singur om ceea ce a fost destul pentru facerea tuturor celor dumnezeieşti?”[31].  „Cum ai făcut, Dumnezeule, cerul şi pământul? În orice caz nu în cer şi nu pe pământ ai făcut cerul şi pământul, şi nici în aer sau în apă, căci şi aceste elemente aparţin de cer şi de pământ, şi nu în toată lumea ai făcut toată lumea, căci nu era loc unde să existe mai înainte de a se face ca să existe”[32].

10: Domnul risipeşte sfaturile neamurilor,

aruncă planurile popoarelor

şi dezice sfaturile mai-marilor.

„Este cu putinţă ca aceste cuvinte să fie puse în legătură şi cu timpul patimilor Domnului, când unii socoteau că răstignesc pe Împăratul slavei, iar El reînnoia omenirea, prin iconomia crucii. La înviere s-a risipit sfatul neamurilor, al lui Pilat şi al ostaşilor; au fost risipiţi toţi câţi au lucrat cele împotriva crucii”[33].

11: Dar sfatul Domnului rămâne în veac,

din neam în neam gândurile inimii Lui.

„Prin sfat a înţeles, poate, sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl, cu privire la coborârea negrăită a Fiului cel Unul născut în vederea îndumnezeirii noastre, sfat care îmbrăţişează marginea tuturor veacurilor. Iar prin gândurile inimii Lui, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, după care cârmuieşte în chip înţelept viaţa noastră de aici şi cea viitoare”[34]. Mai apoi, de două ori cuvântul neam, „pentru că două sunt popoarele cele alese şi două sunt şi Testamentele care s-au dat lor […] (după cum sunt şi) două gânduri: unul, potrivit căruia am primit Testamentul cel dintâi, altul, cel care ne-a dăruit învăţătura cea nouă şi mântuitoare a lui Hristos”[35].

12: Fericit e neamul căruia Domnul îi este Dumnezeu,

poporul pe care El Şi l-a ales să-L moştenească.

„Oare nu cumva psalmistul fericeşte aici mai întâi totalitatea neamurilor şi apoi rămăşiţa lui Israil, care se va mântui, potrivit celor spuse de apostol, după ce va veni la credinţă totalitatea neamurilor?”[36].

13: Domnul a privit din cer,

pe toţi fiii oamenilor i-a văzut;

14: din locul pe care Şi l-a gătit

i-a văzut pe toţi cei ce locuiesc pământul,

„Oriunde ai merge, orice-ai face, fie la întuneric, fie ziua, ai asupra ta ochiul lui Dumnezeu, Care te priveşte!”[37].

15: El, Cel ce singur le-a plăsmuit inimile,

Cel ce toate lucrurile lor le pricepe.

„Dumnezeu are grijă de fiecare dintre oamenii plăsmuiţi după chipul Său (Eusebiu)”[38].

„Dar cum vine Dumnezeu la toate lucrurile noastre, ca să modeleze inimile noastre în parte, dacă nu vom înţelege aici prin inima modelată pe omul din lăuntru?”[39].  „Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina”[40].

16: Un rege nu se mântuieşte prin mulţimea oştirii,

şi nici uriaşul se va izbăvi prin mărimea tăriei lui;

17: fără folos e calul când să scapi,

cu mărimea puterii lui nu te va scăpa.

„Pentru Grigore al Nyssei (2, VIII), calul şi uriaşul ce nu pot salva sunt simboluri ale înţelegerii trupeşti, materiale (astăzi am zice literaliste) a poruncilor lui Dumnezeu”[41].

„Slăbiciune şi neputinţă sunt toate cele omeneşti faţă de puterea cea adevărată”[42].  „Una singură este adevărata mântuire, când mântuieşte Hristos, căci atunci voi fi în realitate mântuit. Mincinoase sunt toate celelalte mântuiri, afară de cea dată de Dumnezeu”[43].

18: Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul,

spre cei ce în mila Lui nădăjduiesc,

19: să le izbăvească sufletele din moarte

şi să-i hrănească la vreme de foamete.

„În această hrană, Părinţii văd mai ales cunoaşterea (Origen), hrana cerească (Grigore al Nyssei), Cuvântul Său (Ieronim), Adevărul veşnic (Augustin)”[44].

„Când privim spre Domnul şi ochii noştri sunt spre El, atunci atragem ochiul Domnului ca să ne privească. […] Cel care nu are încredere în faptele lui virtuoase şi nici nu aşteaptă să se îndreptăţească din fapte, acela îşi pune singura lui nădejde în îndurările lui Dumnezeu”[45].

20: Sufletul nostru Îl va aştepta pe Domnul,

că El este ajutorul şi ocrotitorul nostru;

„Cuvintele acestea ne îndeamnă la răbdare, încât dacă vreodată ajungem sub stăpânirea unuia din cei care vor să ne strivească, noi să nu ne despărţim de dragostea de Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, ci să răbdăm cu tot sufletul nostru necazurile, aşteptând ajutorul de la Dumnezeu”[46].

21: că întru El ni se va veseli inima

şi în numele Său cel sfânt am nădăjduit.

„Se zice că numele lui Dumnezeu este sfânt; negreşit nu pentru că ar avea în silabele numelui o putere sfinţitoare, ci pentru că orice însuşire a lui Dumnezeu şi orice idee, care este gândită în chip deosebit despre El, este sfântă şi curată”[47]. Iar nădejdea e pavăză împotriva căderii şi rătăcirii.

22: Fie, Doamne, mila Ta spre noi,

precum am nădăjduit şi noi întru Tine!

„Ce drept avem la mila Lui? Faptul că am nădăjduit în El! – spune Augustin”[48].

Psalmistul „a făcut din propria sa stare sufletească măsura revărsării milostivirilor lui Dumnezeu asupra lui”[49].

---

[1] SEP 4/I, p. 108

[2] SEP 4/I, p. 108

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 1

[4] BBVA, p. 650

[5] SEP 4/I, p. 109

[6] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 43, 3

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 2

[8] SEP 4/I, p. 109

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 2-3

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 3

[11] SEP 4/I, p. 109

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 3

[13] SEP 4/I, p. 109

[14] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, VII, 3

[15] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI

[16] Origen, Despre principii, IV,4,3

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 4

[18] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, Despre Duhul Sfânt, V

[19] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLV

[20] SEP 4/I, p. 110

[21] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 5

[22] SEP 4/I, p. 110

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[24] BBVA, p. 651

[25] SEP 4/I, p. 110

[26] Origen, Despre principii, V, 6, 9

[27] Origen, Contra lui Celsus, VI, 60

[28] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, XXXI

[29] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 2, 5

[30] Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XV, 1

[31] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, II, 2

[32] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 5

[33] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[34] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 7

[36] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 7

[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 8

[38] SEP 4/I, p. 110

[39] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 62

[40] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, IV

[41] SEP 4/I, p. 110

[42] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 9

[43] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVII, 5

[44] SEP 4/I, p. 111

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[46] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[47] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[48] SEP 4/I, p. 111

[49] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

Publicitate