Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 35

PSALMUL 35 – Pentru sfârşit: al lui David, robul Domnului.

„După cum Psalmul 1 prezintă în contrast cele două căi care stau în faţa alegerii omului, psalmul acesta înfăţişează cele două tipuri opuse de oameni care păşesc pe ele”[1].

„Cuvintele introductive: la copilul Domnului (< τω δούλω κυρίου [robului Domnului] < le’eved YHWH[2] [către robul Domnului]. În greaca κοινή cuvântul παις (copil) a căpătat sensul de rob. Acest calc semantic a devenit parte a registrului lingvistic bisericesc în limba română”[3].

1: Călcătorul de lege, păcătuind, zice-n sinea lui

că înaintea ochilor săi nu este frică de Dumnezeu.

„Este vorba de călcătorul de lege care în chiar sinea lui, în mod deliberat, îşi propune să calce legea lui Dumnezeu şi să păcătuiască. Spunându-şi că frică de Dumnezeu nu există, el elimină eventualitatea consecinţelor ce derivă din păcatul său (Apostolos Makrakis)”[4]. Desigur, acela se iluzionează; poţi declara orice, dar nu poţi ocoli frica şi, mai ales, pedeapsa.

2: Fiindcă el însuşi se amăgeşte chiar cu ochii săi,

ca nu cumva să-şi afle fărădelegea şi s-o urască.

„Augustin interpretează: Dacă ai fi sincer, ţi-ai fi descoperit deja fărădelegea şi ai fi urât-o; dar în loc să o urăşti, o aperi”[5].

3: Cuvintele gurii sale sunt fărădelege şi vicleşug,

el n-a dorit să înţeleagă cum e să fii bun.

4: Fărădelege a gândit în aşternutul său,

pe sine s-a pus în orice cale care nu e bună

şi răutatea n-a urât-o.

„Noaptea oferă răgaz pentru introspecţie şi rugăciune. Augustin interpretează expresia [în aşternutul său] la figurat: în taina inimii”[6].

5: Doamne, mila Ta este în cer

iar adevărul Tău se-ntinde pân-la nori;

Mila… adevărul: „Ieronim le identifică cu Însuşi Hristos”[7].

6: dreptatea Ta e ca munţii lui Dumnezeu,

adânc nepătruns judecăţile Tale.

Oameni şi dobitoace vei mântui Tu, Doamne;

Adânc nepătruns judecăţile Tale: „Tot înţelepciunea lui Dumnezeu este şi aceasta, ca noi să nu cunoaştem bine cauza tuturor celor ce ni se întâmplă. Răsplata noastră n-ar fi mare şi nici n-ar fi o dovadă de credinţă dacă am asculta de Dumnezeu pentru că am şti cauzele tuturor celor ce ni se întâmplă; dar foarte mare folos sufletesc avem când, fără să cunoaştem vreuna din pricinile necazurilor ce vin peste noi, ne dăm totuşi silinţa să ne supunem tuturor poruncilor Lui, să-L ascultăm cu adevărat şi să credem în El din toată inima”[8].

Dobitoace sau animale: la o primă lectură, e vorba despre pronia divină care se extinde şi asupra necuvântătoarelor. „Chiril al Alexandriei însă interpretează metaforic termenul, considerând că se referă la cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu; şi ei sunt chemaţi la mântuire”[9].

Sau: „Dobitoace numind partea mai neraţională a celor ce se mântuiesc”[10].  „Cei ce petrec în studiul cuvântului lui Dumnezeu şi al învăţăturii raţionale sunt numiţi oameni; cei ce trăiesc fără studii de acest fel şi nu cer exerciţiile ştiinţei, sunt numiţi însufleţite, curate însă. Căci după cum unii sunt oamenii lui Dumnezeu, alţii sunt oile lui Dumnezeu”[11].

7: cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule,

fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui,

8: din grăsimea casei Tale îi vei îmbăta

şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa.

„Grăsimea era socotită drept partea cea mai bună din animalul jertfit la templu (în casa Domnului) şi-I era rezervată lui Dumnezeu (Levitic 7, 25). Plăcuţii lui Dumnezeu iau parte la ospăţul de după jertfă şi se înfruptă din aceleaşi bunătăţi ca şi Domnul, trăind un fel de beţie sacră, vecină cu extazul. Este şi paharul Domnului care mă-mbată de parc-ar fi prea tare (Psalmi 22, 5). Calist Patriarhul conchide: Noi pururea vom avea viitoarele bunătăţi dumnezeieşti şi vom fi în ele, dacă vom gusta din amândouă părţile vinul din potirul de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele”[12].

„Căci se cuvine, şi cu drept cuvânt, ca cetăţenii raiului să se împărtăşească bogat de Hristos şi să se veselească de darurile îmbelşugate ale Duhului”[13]. Aceştia „sunt beţi de o beţie care trezeşte, care omoară păcatele, face vii inimile, beţie potrivnică beţiei trupeşti”[14].  „Vei descoperi că în Scrierile divine sunt amintite multe despre îmbătarea de acest fel. Care îmbătare, fără îndoială, se consideră bucuria sufletului şi veselia minţii”[15].

Izvorul [şuvoiul – SEP 4] desfătării: „pentru Ambrozie, acesta evocă râurile Paradisului (Facerea 2, 10); pentru Eusebiu şi Atanasie, îl evocă pe Hristos, iar Ieronim vede aici o aluzie la Duhul Sfânt”[16].

9: Că la Tine este izvorul vieţii,

întru lumina Ta vom vedea lumină.

Izvorul vieţii: „Grigorie din Nazianz (Or. 31, 3, PG 36, 135): în lumina Duhului Sfânt vedem şi vestim lumina care e Hristos, izvorând din lumina care e Tatăl”[17].  „Cel ce citeşte Scripturile vechi şi cercetează cu osteneală cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi caută cunoştinţa exactă şi neştirbită, se aseamănă mult cu cel ce deschide un puţ. Căci caută apă vie şi izvor înveselitor şi ţâşnire spre desfătare”[18].  Sau putem vedea aici pe Hristos: „Iar că Hristos este Izvorul vieţii ne asigură Psalmistul”[19].   Lumină: „El a făcut, pe de o parte, mintea văzătoare, iar pe de alta, a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine”[20].  „Adică în Cuvântul Tău şi în Înţelepciunea Ta, cu alte cuvinte, în Fiul Tău, Te vom vedea pe Tine, Părinte”[21]. „Psalmistul admiră în mod cu totul cuvenit firea dumnezeiască şi-I atribuie demnitatea cea mai înaltă, zicând: La Tine este izvorul vieţii. Dar dacă Tatăl a dat existenţa Fiului nu din fiinţa Lui, iar Acesta face vii chiar şi aşa pe cele făcute şi este Viaţa prin fire, ca Cel de viaţă Făcător, pentru ce susţine Psalmistul în zadar că numai la Dumnezeu este izvorul vieţii? Căci are aceasta şi firea celor create, dacă şi ea dă viaţă, odată ce Fiul nu este de fire dumnezeiască, după nebunia unora. Dar acest lucru este absurd. Deci, Viaţa după fire este Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu şi ca Viaţă din Viaţă”[22].   „Dar dacă harul Soarelui gândit cu mintea ne vine aproape şi ne mişcă dorinţa şi ne stârneşte la trezvie, dar ea nu e curată [mintea – n. n.], ea e ca un văzduh deşert, nestrăveziu, din pricina grosimii norilor şi a materiilor ce se întind cu uşurinţă ca un întuneric spre lumina soarelui de care ne veselim în bucuria vederii”[23].  „Lumina se vede în lumină şi într-o lumină asemănătoare. Iar cel ce vede, dacă nu lucrează în nici un chip altfel, fiind ieşit din toate celelalte, devine şi el întreg lumină şi se face şi el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis se şi uneşte în chip neamestecat, lumină fiind şi lumină văzând prin lumină. De se priveşte pe sine, vede lumină; de priveşte spre ceea ce vede, şi aceea este lumină. Aceasta este unirea: a fi toate acestea una, ca să nu mai poată distinge cel ce priveşte între aceea prin ce priveşte şi între cel ce priveşte, ci numai atâta să ştie că e o lumină şi priveşte o lumină, deosebită de a tuturor făpturilor”[24].  „S-a scris: Întru lumina Ta vom vedea lumină, adică în iluminarea Duhului (vom vedea) Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9). Astfel, în El se descoperă slava Unuia-Născut şi Se face cunoscut Dumnezeu”[25].  „Căci cine altul ar putea fi înţeles că este izvorul vieţii dumnezeieşti şi izvorul duhovnicesc al dulceţii decât Fiul, Care îngraşă şi adapă cu harul duhovnicesc şi lin al Duhului sufletele noastre, nişte mlădiţe alipite de El prin iubire şi credinţă?”[26].  „De aceea, cel ce cinsteşte pe Fiul cinsteşte pe Tatăl. Orice cuvânt nelegiuit, care se spune Fiului, se îndreaptă către Tatăl”[27].

10: Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine

şi dreptatea Ta celor drepţi la inimă.

11: Să nu vină peste mine piciorul trufiei

şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine.

„Piciorul trufiei: aluzie la obiceiul oriental ca învingătorul să-şi pună piciorul pe grumazul învinsului”[28].

Trufia e greu de biruit: „totuşi, ştiind cât de grea este aceasta până şi pentru cei desăvârşiţi (dacă se bizuie numai pe sârguinţa lor), imploră rugător ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea scăpa neatins de săgeata acestui duşman”[29].

12: Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelege;

izgoniţi au fost şi nu vor putea să se ridice.

Sfârşitul celor ce resping poruncile dumnezeieşti.

---

[1] SEP 4/I, p. 117

[2] לעבד־יהוה

[3] PSALM, p. 380

[4] BBVA, p. 655

[5] SEP 4/I, p. 117

[6] SEP 4/I, p. 117

[7] SEP 4/I, p. 117

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, I, 7

[9] SEP 4/I, p. 117

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XV

[11] Origen, Omilii la Levitic, III, 3

[12] BBVA, p. 655

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 19

[15] Origen, Omilii la Levitic, VII, 1

[16] SEP 4/I, p. 118

[17] SEP 4/I, p. 118

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[20] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 21

[21] Origen, Despre principii, I, 1, 1

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 6

[23] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe,       LXIX

[24] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 36

[25] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[27] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 4, 34; Scrisoarea episcopului Alexandru

[28] SEP 4/I, p. 118

[29] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 6

Publicitate