Archive for Iulie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 53

PSALMUL 53 – Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David; când au venit Zifiţii şi i-au zis lui Saul: Iată, nu cumva s-a ascuns David la noi?

„Rugăciune plină de încredere a dreptului prigonit”[1].

Zifiţii (sau Zifinii) pare numele simbolic al unui popor necunoscut. Fericitul Augustin îl tâlcuieşte stropirea feţei, ritual prin care preotul israelit stropea împrejur cu sângele animalului de jertfă. Oricum, psalmul exprimă suferinţa lui David”[2].  După altă opinie, Zifiţii ar închipui puterile vrăjmaşe: „Aşadar, când am apucat neîmpiedicat să păşim pe calea cea strâmtă, Zifeii ne şi pârăsc la tiranul (diavol) ca să nu dobândim mântuirea”[3].  „Mulţi Părinţi pun psalmul în rostirea lui Hristos, care vorbeşte şi suferă ca om (Ilarie). Eusebiu pune însă accentul asupra autorului uman – vorbeşte David şi vorbeşte orice om care suferă”[4].

1: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă

şi întru puterea Ta mă judecă.

„Numele Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi (cf. Ieşirea 3, 14); aici, în paralelism cu puterea, Îi subliniază atotputernicia. Pentru creştini, acest Nume este şi numele lui Iisus, care a primit Numele care este mai presus de orice nume (Filipeni 2, 6)”[5].

2: Dumnezeule, auzi rugăciunea mea,

ia aminte la cuvintele gurii mele.

3: Că s-au ridicat străinii împotriva mea

şi oameni tari au căutat după sufletul meu;

ei nu L-au pus pe Dumnezeu înaintea lor.

Dacă nu-I urmăm lui Dumnezeu, vom urma negreşit celui potrivnic. Iar Zifiţii sunt numiţi străini pentru vrăjmăşia arătată lui David; ei s-au arătat, prin trădare, străini şi de harul lui Dumnezeu.

4: Iată, Dumnezeu îmi ajută mie

şi Domnul este ocrotitorul sufletului meu.

5: Pe cele rele le va întoarce asupra vrăjmaşilor mei;

cu adevărul Tău îi vei nimici.

„Părinţii (Origen, Ilarie) subliniază că Adevărul este Hristos. Beda parafrazează: aşază-i în adevărul Tău, în iubirea celor veşnice, şi spulberă-le minciuna, dragostea pentru cele pământeşti! – cerând să piară doar păcatul”[6].

„Adică să nimicească învinuirile aduse împotriva adevărului pentru că, în fond, pe ele le nimiceşte adevărul lui Dumnezeu”[7].  „Cel care se întoarce la Dumnezeu va lăsa răutăţile pe seama celor care le-au scornit, nimicind prin adevăr tot ce este duşman şi străin de adevăr. Eu, zice cântăreţul iarăşi, în al Cărui nume m-am mântuit, Acestuia îi voi rămâne recunoscător pentru că ne-a făcut un mare bine, celor care nu se mai întristează şi care au văzut cu ochii lor nimicirea vrăjmaşilor. Căci de aceea se bucură ochiul proorocului atunci când nu mai contemplă altceva decât virtutea. Căci odată înlăturată răutatea, pe care vrăjmaşul o pusese în locul virtuţii, despre duşman nu va mai rămâne nici măcar numele”[8].

6: De bunăvoie Îţi voi jertfi Ţie,

mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun;

„După interpretarea lui Eusebiu, David se afla atunci în pustiu şi nu putea oferi decât voinţa sa; ştia că Dumnezeu, de atunci încolo, voia doar jertfe spirituale. Ilarie şi Ieronim accentuează jertfa de bunăvoie a lui Hristos. Augustin şi Cassiodor vorbesc mai ales de îndatorirea credinciosului de a aduce jertfă spirituală de laudă şi mulţumire”[9].

„Într-adevăr, are mai multă valoare ceea ce este dăruit fără încetare decât ceea ce este împlinit la intervale de timp, şi darul de bunăvoie este mai plăcut decât lucrările făcute printr-o constrângere canonică”[10].

7: că din tot necazul m-ai izbăvit

şi ochiul meu i-a privit de sus pe vrăjmaşii mei.

Dreapta socoteală „se naşte din smerita cugetare. Iar ea naşte, în cel ce o are, puterea de a străvedea, încât cel ce o are prevede uneltirile ascunse ale vrăjmaşului şi retează pricinile lor înainte de vreme”[11].  „Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere”[12].


[1] SEP 4/I, p. 153

[2] BBVA, p. 674

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[4] SEP 4/I, p. 153

[5] SEP 4/I, p. 154

[6] SEP 4/I, p. 154

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 1

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[9] SEP 4/I, p. 154

[10] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, III

[11] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 18

Anunțuri

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 52

PSALMUL 52 – Pentru sfârşit: o învăţătură a lui David asupra lui Maelet.

„Psalmul este aproape identic cu Psalmul 13”[1].

„Fericitul Augustin: Maelet e un nume ebraic care înseamnă Cineva care se află în durerile naşterii sau, în general, Cineva care este în chinuri. Pe de-o parte, Iisus Hristos este Cel care a zis: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (Fapte 9, 4). Pe de alta (şi în continuare), Pavel (fostul Saul) va exclama către Galateni: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi (Galateni 4, 19). De altfel, acest psalm este o variantă (cu foarte mici deosebiri) a Psalmului 13”[2].

„Cuvintele introductive: În ebraică: al-makhalat[3] (la/cu/după makhalat). Makhalat este un termen muzical obscur. Este posibil să fie vorba despre un instrument muzical. În Biblia 1688: pentru Maeleth se traduce după Septuaginta: υπερ μαελεθ. Şi în acest psalm apare indicaţia: al priceperii (în ebraică: maskil)”[4].

1: Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în fărădelegi;

nu-i nimeni care să facă binele!

„Într-adevăr, stricăciunea şi nimicirea conştiinţei de sine constituie cu adevărat o cumplită decădere din starea normală a omului! Căci cum ar putea spune cineva că trăieşte ca un om câtă vreme el nu dovedeşte că ar avea astfel de calităţi? Cum s-ar putea menţine cineva viu câtă vreme acela nu crede că mai e în viaţă. Doar numai Dumnezeu singur este Cel care are din Sine existenţa […]. Drept aceea cel care scoate din cugetul său ideea că Dumnezeu există prin Sine, dar ajunge să spună că tot nu există, acela şi-a nimicit fiinţa punând-o în afara celui care este existenţa însăşi”[5].

2: Din cer Şi-a plecat Dumnezeu privirea spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care-nţelege sau care-L caută pe Dumnezeu.

3: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!

„Exclamaţie amară pentru vremurile în care lumea e stăpânită de răul extrem”[6].

„Căci toţi cei ce eram pe pământ căzuserăm în păcat […], supunându-ne învinuirilor diavolului, şi trăiam o viaţă tristă şi fără bucurii. Şi avea ca zapis împotriva noastră blestemul ce atârna din Legea dumnezeiască peste cei păcătoşi, pronunţat împotriva lui Adam, ce a nesocotit acea poruncă de la început, şi care, după asemănarea aceluia, a trecut la tot neamul, întrucât de toţi a fost nesocotită voia lui Dumnezeu. Căci mânia lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocată şi de cei de după acela, care au dispreţuit voinţa Creatorului. Legea rostită asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au păcătuit. Deci eram blestemaţi şi osândiţi de hotărârea dumnezeiască pentru călcarea lui Adam şi pentru călcarea Legii rânduite după acela. Mântuitorul a desfiinţat acel zapis, pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru mântuirea celor osândiţi”[7].

4: Oare nici unul din cei ce lucrează fărădelegea nu va ajunge la cunoaştere?

Cei ce-l mănâncă pe poporul Meu, aşa cum mănâncă pâine, nu L-au chemat pe Dumnezeu.

5: Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică,

fiindcă Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor;

ruşinaţi au fost, căci Dumnezeu i-a făcut de nimic.

Dreptcredinciosul „nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lapede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte”[8].  „Adeseori şi cele bune se săvârşesc pentru slava deşartă. Şi atunci sunt socotite de Dumnezeu la fel ca furtul, nedreptatea şi celelalte mari păcate. Aşadar, vrăjmaşul vrea să fie slujit şi prin cele bune, ca un amăgitor şi viclean şi uneltitor ce este”[9].

6: Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?

Când Domnul va întoarce robia poporului Său,

atunci se va bucura Iacob şi se va veseli Israel.

Poporul văzător de Dumnezeu va fi întors din robia păcatului şi se va mântui, prin lucrarea lui Hristos.


[1] SEP 4/I, p. 153

[2] BBVA, p. 674

[3] על־מחלת

[4] PSALM, p. 385

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[6] BBVA, p. 674

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII

[8] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, VII

[9] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 56

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 51

PSALMUL 51 – Pentru sfârşit: Învăţăturile lui David când a venit Doeg Idumeul şi i-a vestit lui Saul şi i-a zis: David a venit în casa lui Ahimelec.

Istoria rezumată în titlu e cuprinsă în I Regi 22, 7-13.  Psalmul e un „violent rechizitoriu împotriva celor mincinoşi şi calomniatori”[1].

1: Ce te făleşti întru răutate, puternice,

şi toată ziua întru fărădelege?

„Este o imagine a păcătosului mândru că a dat lovitura, în opoziţie cu păcătosul căit din Psalmul 50 (Eusebiu)”[2].

2: Limba ta a uneltit nedreptate,

ca un brici ascuţit a făcut vicleşug.

3: Iubit-ai răul mai mult decât binele,

nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea.

4: Iubit-ai toate cuvintele pierzării,

limbă vicleană!

Pe scurt, amintim că Doeg Idumeul era în solda lui Saul, căutând permanent să alimenteze ura acestuia faţă de David, sporindu-i, cu ticluiri, bănuielile nejustificate.

5: Pentru aceasta Dumnezeu te va nimici până la urmă,

te va smulge şi te va muta din locaşul tău

şi rădăcina ta din pământul celor vii.

Acestea, pentru „ca să se cunoască temeiurile răutăţii şi ale amărăciunii şi ale altor câteva care se cuprind în chip logic în aceste cugetări”[3].

6: Vedea-vor drepţii şi se vor teme

şi vor râde de el şi vor zice:

7: „Iată omul care nu şi L-a făcut pe Dumnezeu ajutor,

ci s-a încrezut în mulţimea bogăţiei sale

şi s-a întărit întru deşertăciunea sa”.

E descris omul căzut pradă mândriei. Aceasta face cel mai mult să ne asemănăm cu îngerii răzvrătiţi.

8: Dar eu sunt ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu;

eu în mila lui Dumnezeu am nădăjduit

în veac şi în veacul veacului.

„Vecinătatea fonetică dintre cuvintele greceşti elea = măslin şi eleos = milă îl face pe Sfântul Nicodim Aghioritul să noteze că omul care oferă mila şi fapta bună experiază o bucurie mai mare decât acela care beneficiază de ele. El îl citează, în acest sens, pe Sfântul Grigorie Teologul: În nimic altceva nu este omul mai asemenea lui Dumnezeu decât în a face binele”[4].   „Ilarie trimite la Romani 11, 17 – măslinul sălbatic altoit pe cel bun”[5].

„Din acest enunţ se arată clar că omul drept şi sfânt este numit lemn de măslin”[6].  „Nu un măslin pământesc, ci unul spiritual, unul purtător de lumină! Lucrul lui Dumnezeu este deci de a sădi şi a uda, iar al tău de a aduce rod. Lucrul lui Dumnezeu este de a da harul, iar al tău de a-l lua şi a-l păstra”[7].  „Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credinţă înfloritoare, mântuirea. Aşa vei imita acest pom care e totdeauna verde şi te vei lua la întrecere cu el în facerea de roade, dând din belşug milostenie în orice vreme”[8].  „Cel înrădăcinat ca un măslin roditor şi care s-a întărit în credinţă statornică şi neschimbată, sporindu-şi nădejdea prin mulţumirea măslinului celui dumnezeiesc al necunoaşterii deşertăciunii veacurilor, acela nu se lasă pradă nesimţirii, care e culmea nesăbuinţei”[9].

9: Slăvi-Te-voi în veac pentru ceea ce ai făcut

şi voi aştepta numele Tău,

că bun este el înaintea cuvioşilor Tăi.

Final cu subînţeles eshatologic.  „Ilarie vede trăirea în aşteptarea lui Hristos şi trimite şi la Romani 10, 13 (Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit)”[10].


[1] SEP 4/I, p. 151

[2] SEP 4/I, pp. 151-152

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[4] BBVA, p. 674

[5] SEP 4/I, p. 152

[6] Origen, Omilii la Levitic, XVI, 4

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, 4

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, V, 6

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[10] SEP 4/I, p. 152

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 50

PSALMUL 50 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie.

„Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 50, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă”[1].  „La un prim nivel, psalmul exprimă căinţa regelui David după adulter (II Regi 12, 13), dar în el se poate regăsi şi căinţa poporului întors din exil, unde a devenit conştient de infidelitatea sa, precum şi părerea de rău a oricărui om care şi-a dat seama de starea sa păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci şi transformarea inimii”[2].

Cuvintele introductive: când [profetul] Nathan s-a dus la David, după ce acesta comisese adulterul cu Batşeba. Formularea din Biblia 1688, cînd au întrat cătră Virsavie, este un calc semantic preluat din Septuaginta: ηνίκα εισηλθεν προς Βηρσαβεε (idem). Acesta, la rândul său, este un calc semantic din ebraică: kaasher ba el-bat-sheva[3] (când a intrat la Bat-Şeva). Această expresie ebraică are sensul de a avea raporturi sexuale. Este foarte interesant faptul că, în Septuaginta, s-a înlocuit numele propriu feminin Bat-Şeva cu toponimul Beer-Şeva, lăsând impresia că David s-a deplasat doar, în mod nevinovat, la aşezarea Beer-Şeva. Este greu de precizat dacă această deviere se datorează unei simple greşeli făcute din neatenţie sau dacă ea reprezintă o încercare vădită de modificare a textului biblic, menită să evite, în timpul slujbei, referinţe la adulterul comis de David”[4].   „Comentând pe larg acest psalm, Sf. Grigore cel Mare repetă versetul 1; ceea ce îl face pe un exeget modern să remarce că acest procedeu aminteşte de imnurile lui Roman Melodul, pe care Grigore, care a fost apocrisiar la Constantinopol – le cunoştea”[5].

1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

„Se poate dobândi puţină milă, dar se poate dobândi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare”[6].

2: Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea

şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Întru totul: „Sintagma epi plion înseamnă mult peste număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii : epi plion plinon me = spală-mă-ntru totul…”[7].  La fel: „Spală-mă mai mult de nelegiuirile… trebuie, după unii, înţeles: spală-mă mai mult decât de…; căci este spălat mai mult cel căruia i se iartă nu numai păcatul pentru care el însuşi se pedepseşte, ci şi celelalte, pe care le-a uitat (Sf. Grigore cel Mare)”[8].

Spală-mă-ntru totul…: „Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului”[9].

3: Că fărădelegea mea eu o cunosc

şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

„A-ţi recunoaşte păcatul tău e semn bun, pentru că acolo unde e sentimentul durerii există şi sentimentul vieţii (Sf. Ambrozie).  Mila vrea ca păcătosul să fie iertat, dreptatea vrea ca păcatul să nu scape de pedeapsă. Dar eu, pentru că mă tem de păcatul meu, te implor să nu pedepseşti prea aspru (Sf. Grigore cel Mare). În general, comentatorii subliniază că, departe de a-şi nega păcatul, psalmistul şi-l asumă pe deplin, cerând doar îndurarea Domnului”[10].

„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi”[11].

4: Ţie unuia am greşit

şi răul în faţa Ta l-am făcut,

aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale

şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.

Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”[12]Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: „Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”[13].   „David nu pretinde că n-a greşit şi faţă de oameni; el spune doar că greşelile sale faţă de semeni nu se pot compara cu păcatele sale faţă de Domnul, şi că orice rău făcut aproapelui său îi apare clar ca un rău comis în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului implică recunoaşterea, ca fiind adevărate şi juste, a cuvintelor şi a judecăţii divine (Sf. Toma din Aquino).  Păcatul meu face să strălucească dreptatea Ta – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sau: De alţi oameni, păcatul meu a putut să fie ignorat, dar Ţie nu ţi-a putut fi ascuns, remarcă Sf. Grigore cel Mare.  Cât despre expresia ca-nvingător să fii la judecată (în originalul ebraic nu se spune când vei judeca, ci când vei fi judecat), Sf. Grigorie dă trei interpretări posibile: 1 – Toţi cei ce au fost judecaţi, chiar fiind foarte virtuoşi, au primit judecata aceasta fără sentimentul vreunei nedreptăţi, căci ei cu toţii au păcătuit mai înainte mai mult sau mai puţin; dar Tu, când ai primit sentinţa unei morţi nedrepte, pentru că – dintre toţi oamenii – erai singurul fără de păcat, tu ai ieşit biruitor asupra tuturor celor ce au îndurat judecata când vei fi judecat Tu, Dumnezeu Tatăl în Fiul Tău, sau Tu, Verbul încarnat[14];  2 – Tu ai promis celor drepţi o împărăţie veşnică şi ai pregătit sufletelor ce iubesc virtutea răsplata vieţii eterne. Dar dacă Tu nu ne justifici nici pe mine, nici pe alţii, n-ai să găseşti pe nimeni pe care să nu-l condamni. Justifică-mă deci pentru ca să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale, şi biruitor când Te judecă. Ei Te judecă, cei ce neagă răscumpărarea după păcat şi pretind că iertarea păcatelor nu e acordată nimănuia. Tu vei ieşi biruitor asupra lor, dacă-mi ierţi păcatul.  3 – Sau încă, dacă vreţi: Justifică-mă pentru ca Tu să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale. Tu mi-ai promis că Te vei întrupa în urmaşii mei; dacă nu mă purifici de o atât de cumplită crimă, nu sunt eu nedemn de a-Ţi da carne [trup] în posteritatea mea?  Şi, ceva mai jos: Judecat, El a învins pentru că cei a căror sentinţă a îndurat-o în timp, fiind condamnat de ei la moarte, El printr-o dreaptă judecată i-a pedepsit şi condamnat la o moarte eternă”[15].  La acest verset „sunt interpretări multiple: în general, Părinţii greci înţeleg că, dacă Dumnezeu îl va ierta, se va vedea că Îşi ţine făgăduinţa, în vreme ce Părinţii latini înţeleg mai degrabă: Am păcătuit, aşadar judecata Ta e dreaptă (cf. Nesmy, p. 232). Ieronim referă acest verset la Hristos: Ai fost recunoscut ca drept, Doamne Iisuse, în cuvintele Tale, atunci când, dus fiind la moarte pentru păcatele poporului, nu s-a aflat vicleşug în gura Ta; ai biruit când ai fost judecat, atunci când principele întunericului nu a găsit în Tine nimic vrednic de moarte (cf. Mortari, nota ad loc.)”[16].

„Mântuitorul şi Domnul este Cel care va sta la judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”[17].  „Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să Se arate prin acesta învingător”[18].  „Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”[19].

5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit

şi în păcate m-a născut maica mea.

„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”[20].  „Versetul a cunoscut multiple interpretări. Ioan Gură de Aur şi Theodoret o identifică pe mamă cu Eva şi văd aici o trimitere explicită la păcatul originar (cf. Facerea 3, 6) – interpretare clasică în patristică, acceptată şi în epoca modernă de mulţi exegeţi de seamă. Şi rabinismul era favorabil acestei interpretări, după cum apare în Cabbala şi în unele tradiţii hasidice. O altă lectură, encratită, maniheeană şi gnostică, vedea păcatul originar în actul procreării, care i-ar infecta pe părinţi şi pe cei zămisliţi. Există şi interpretări, oarecum stranii, ad personam: autorul ar fi un fiu nelegitim, sau regele Ioiakin, care a fost mustrat împreună cu mama sa de profetul Ieremia. O interpretare metaforică vede în mamă Ierusalimul, iar în autor, pe Israel aflat în exil. Citit în context, însă, versetul îşi manifestă mai clar semnificaţia: până acum, autorul îşi mărturisise faptele păcătoase; acum, îşi arată starea de păcat, caracteristică condiţiei umane. Prin zămislire şi naştere, poetul exprimă metonimic ansamblul vieţii care izvorăşte din ele: această limită a creaturii nu apare ca o scuză pentru păcatele săvârşite, ci ca invocare a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu, cu aceeaşi credinţă care va fi exprimată şi în Romani 5, 20: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul. Acest fel de a înţelege statutul omului se manifestă şi în Imnul IV de la Qumran: Făptura de lut… se află în fărădelege încă din sânul mamei şi până la bătrâneţe e într-o vinovată infidelitate (cf. Ravasi, II, pp. 46-47, cu o bogată bibliografie)”[21].

„Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi păcat”[22].   Psalmistul arată „că orice suflet care se naşte în carne [trup] este întinat de murdăria nelegiuirii şi a păcatului. […] Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[23].  „Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate”[24].  „Necurată e deci firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”[25].

6: Că, iată, adevărul l-ai iubit:

cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

„A se înţelege: Tu, Doamne, iubeşti adevărul în inimi; de aceea, învaţă-mă înţelepciunea ascunsă (adică modul în care pot să devin un om mai bun)”[26].

„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute de Biserici ca inspirate”[27].

7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,

spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.

Isopul era o plantă folosită în stropirile curăţitoare, socotită a avea ea însăşi funcţii purificatoare.  „Isopul este o plantă de rând, agăţată de stânci şi puţin folositoare în ea însăşi. Ea diminuează totuşi umflarea plămânului şi îşi manifestă calităţile ei după ce a fost pisată. Ce semnifică aşadar isopul, dacă nu umilitatea[28] lui Hristos? Această umilitate reprimă în noi orice orgoliu… (Sf. Grigore cel Mare). Stropirea cu isop era utilizată în purificarea leproşilor; ea este de asemenea o figură a purificării prin sângele lui Iisus”[29].  „Majoritatea Părinţilor vede aici o prevestire a purificării prin sângele vărsat de Hristos”[30].

„Botezul este ca un medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare întinare, ci cunoaştem un singur botez mântuitor”[31].

8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie,

bucura-se-vor oasele cele smerite.

„Iertarea de păcate e prezentată nu numai ca o mare fericire, ci ca o adevărată înviere. Oasele sufletelor noastre sunt virtuţile lor; ele sunt sigur zdrobite în această viaţă, căci virtuţile noastre sunt aici pe pământ tot timpul alarmate de lupta cu ispitele (Sf. Grigore cel Mare)”[32].  „Veselie şi bucurie: e bucuria învierii de apoi (Atanasie), cea a Zilei Domnului (Chiril al Alexandriei), a prietenului Mirelui când Îi aude glasul (Beda)”[33].

9: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele

şi toate fărădelegile mele şterge-le.

10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,

şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

„Iată în ce constă înnoirea în duh cinstit: să dispreţuieşti în inima ta toată gloria[34] lumii, să stârneşti în ea până-n adâncuri iubirea faţă de Făcătorul tău, să-ţi păstrezi răbdarea când eşti înjurat[35]… (Sf. Grigore cel Mare)”[36].  „Ieronim interpretează: inimă curată pentru a Te vedea: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)”[37].

„Spunem (acestea) în rugăciunile noastre […] pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura în stare să-L vadă”[38].  „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi – contemplaţii – morale, naturale şi teologice”[39].  „Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi”[40].

11: Nu mă lepăda de la faţa Ta

şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.

„Păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt cine nu crede în iertarea păcatelor (cf. Facerea 4, 13: Fărădelegea mea e prea mare…). Psalmistul cere să fie ferit de deznădejde (Grigore cel Mare)”[41].

12: Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale

şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

„[Fer.] Augustin şi Ieronim traduc: Dă-mi iarăşi bucuria fiului Tău Iisus. În ebraică: bucuria mântuirii Tale. Cuvântul Iisus derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul mântuire (Gimarey)”[42].

Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat”[43]. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către penitent.  „Expresia se poate referi la duhul omului doritor să împlinească voinţa lui Dumnezeu, sau, mai degrabă, la Duhul lui Dumnezeu, dăruit cu generozitate, sau izvor de generozitate (cf. TOB, nota ad loc.)”[44].

„Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul”[45].

13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale

şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.

Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.

14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;

bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

„După unii, sângele se referă la uciderea lui Urie, soţul Batşebei, de către regele David. După Sf. Grigore cel Mare e vorba despre izbăvirea de dorinţele cărnii[46].

15: Doamne, buzele mele vei deschide

şi gura mea va vesti lauda Ta.

„Sf. Grigore comentează astfel: Până în prezent, eu însumi mi-am deschis gura şi, din cauza cuvintelor mele deşarte, am căzut în păcat. Acum doresc ca Tu să mi-o deschizi, căci doresc din suflet ca să nu grăiesc decât ceea ce-mi vei pune Tu pe buze”[47].

16: Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;

arderile-de-tot nu le vei binevoi.

„Respingerea sacrificiilor de către Domnul înseamnă, de fapt, respingerea lor atunci când nu sunt însoţite şi de o inimă umilită, plină de căinţă (Gimarey)”[48].

„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei binevoi”[49]. Înfrânările trupului, despărţite de cele ale duhului, nu au nici un preţ.

17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;

inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârşit”[50].   „Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea”[51].  „Pe slugile cele cu judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt pedepsiţi după cât merită pentru păcatele lor”[52].  „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”[53].  „Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[54].  „Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor”[55].  „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor, întorcându-le înapoi?”[56].  Şi unul ca acesta „e iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită”[57].

18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului,

şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

„Sionul e simbolul poporului ales, după unii interpreţi (cf. IV Regi 19, 21; Psalmi 47, 68.86; Isaia 52, 8). După Sf. Grigore, Sionul se interpretează ca loc de respectare a regulelor, el designează sfânta Biserică. După alţii, Biserica, adică adunarea celor aleşi, care trebuia edificată din nou, ar fi indicată aici prin Ierusalim (Gimarey), şi sprijinită prin Isaia 60, 1. Sf. Grigore cel Mare apreciază, faţă în faţă, Ierusalimul şi Babilonul: Orice om este cetăţean al Ierusalimului sau cetăţean al Babilonului. Iubirea de Dumnezeu face din sfânt un cetăţean al Ierusalimului. Iubirea de cele pământeşti face din păcătos un constructor al Babilonului. Tot el precizează că vor fi zidite zidurile acestui Ierusalim atunci când credincioşii predestinaţi Vieţii vor fi conduşi până la perfecţiunea dreptăţii. Templul lui Solomon (III Regi 6, 7) purta figura acestei cetăţi: în timp ce-l construiau (din pietre cioplite) , nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan[58].  „Theodoret vede aici o prevestire a noului Sion, unde se aduce jertfa de dreptate, jertfa spirituală; el citează aici Romani 12, 1 (…jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală)”[59].

19: Atunci vei binevoi jertfa de dreptate

– prinosul şi arderile-de-tot -,

atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

„Ultimele două versete sunt socotite de unii comentatori ca fiind o adăugire ulterioară, făcută de un israelit aflat în robia Babilonului: el ar fi adăugat rugăciunii de iertare a regelui David o rugă personală, pentru a obţine iertarea de păcate, vizând reedificarea  templului şi a oraşului Ierusalim, complet transformate în ruine”[60].

Jertfa dreptăţii e, după unii comentatori, sacrificiul lui Iisus. După Sf. Grigore cel Mare: Profetul ştia prin Duhul Sfânt că această instituţie a sacrificiilor conform Vechii Legi trebuia transpusă, pentru a oferi înţelegerea a ceea ce este o ofrandă invizibilă. Căci sacrificiul adevărat şi iubit de Dumnezeu este lauda care ţâşneşte dintr-o inimă curată[61].

Dacă arderea de tot o privim ca semn al ascezei trupeşti, ca mai sus, iată că ea este primită de Dumnezeu, dacă i-a premers şi s-a însoţit cu smerenia şi, mai în amănunt zis, cu virtuţile sufleteşti.

Atunci, când? Când vine Domnul nostru, Marele Arhiereu, Care aduce jertfa cea fără de sânge şi o primeşte”[62].


[1] BBVA, p. 672

[2] SEP 4/I, p. 148

[3] כאשר־בא אל־בת־שבע

[4] PSALM, p. 383

[5] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[6] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 91

[7] BBVA, p. 672

[8] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[10] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[12] BBVA, p. 672

[13] BBVA, p. 672

[14] Preferăm termenul întrupat, limbajul apusean nefiindu-ne familiar. Pentru Verb, de asemenea, preferăm Cuvântul sau, eventual, Logosul.  Cum credem că s-a observat, Ştefan Augustin Doinaş îşi întemeiază notele în mod predilect pe teologi romano-catolici.

[15] PSALM, pp. 384-385 [Ş. A. D.]

[16] SEP 4/I, p. 149

[17] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XV, 3

[18] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 19

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 4

[20] BBVA, p. 672

[21] SEP 4/I, p. 149

[22] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 100, 7 – Autorul arată că, deşi născuţi din natura omenească coruptă în urma căderii, până la o vreme, pruncii sunt lipsiţi de păcate personale, dar fiind prezentă deja în ei înclinaţia către păcat.

[23] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 3

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 3

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[26] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[27] Origen, Contra lui Celsus, III, 45

[28] Smerenia.

[29] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[30] SEP 4/I, p. 150

[31] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV

[32] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[33] SEP 4/I, p. 150

[34] Slava.

[35] Defăimat.

[36] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[37] SEP 4/I, p. 150

[38] Origen, Contra lui Celsus, VII, 45

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 179

[40] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLVII

[41] SEP 4/I, p. 150

[42] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[43] BBVA, p. 673

[44] SEP 4/I, p. 150

[45] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12

[46] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[47] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[48] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[49] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 58

[50] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 2

[51] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI

[52] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, IX, 5

[53] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 124

[54] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 34

[55] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, I

[56] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II

[57] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[58] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[59] SEP 4/I, p. 151

[60] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[61] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[62] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 201

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 49

PSALMUL 49 – Un psalm al lui Asaf.

„Ca şi în Isaia 1, 2, reproşurile făcute de Dumnezeu poporului îmbracă forma unei chemări în judecată, la care sunt luaţi martori cerul şi pământul, adică cele două jumătăţi ale cosmosului. În prima parte (vv. 5-15) reproşurile îi vizează pe cei care au o evlavie pur exterioară, fără ecou în comportament, iar în partea a doua (vv. 16-21) ele se adresează celor care se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Origen, Chiril al Alexandriei şi Theodoret văd în acest psalm o aluzie la cele două veniri ale lui Hristos”[1].

„Asaf a fost unul dintre cei patru mai-mari ai cântăreţilor, rânduiţi de David să-I psalmodieze Domnului prin instrumente muzicale (I Paralipomena 6, 39). Cassiodor notează că el nu trebuie privit ca autor al psalmului, ci doar ca un muzicant de seamă şi ca un exponent al credincioşilor faţă de casa lui Dumnezeu. Lui i-au fost atribuiţi psalmii 72-82. În general se admite că David a folosit procedeul literar de a pune în gura altuia un anume gând”[2].

1: Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a chemat pământul

de la răsăritul soarelui până la apus.

2: Din Sion e bunăcuviinţa frumuseţii Sale.

Dumnezeu întru arătare va veni,

„Vestire limpede a întrupării lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Altă traducere: Dumnezeu va deveni vizibil. Textul Masoretic: Dumnezeul nostru va veni; Dumnezeul nostru vine; Să vină El, Dumnezeul nostru[3].

3: Dumnezeul nostru, şi nu va păstra tăcere.

Foc înaintea lui va arde

şi vifor mare fi-va împrejuru-I.

„Când şi cum şi în ce mod a venit la noi în chip văzut Dumnezeu, Care a şi chemat tot pământul, dacă nu când S-a făcut om Unul Născut şi Cel nevăzut de nici o făptură S-a arătat văzut din pricina trupului?”[4].  „A venit şi n-a tăcut Cel Care, înainte de a spune ceva după naşterea Sa, Şi-a anunţat venirea deopotrivă prin mărturii pământeşti şi dumnezeieşti, când steaua s-a arătat, când magii s-au închinat, când îngerii au vestit”[5].

4: Chema-va cerul de sus şi pământul

ca să-l judece pe poporul Său.

5: Adunaţi la El pe cuvioşii Săi,

pe cei ce I-au întărit legământul deasupra jertfelor.

„După Atanasie, aceste cuvinte sunt adresate îngerilor; pentru Theodoret, credincioşii [cuvioşii] se referă la Aaron, Moise, Eleazar şi Finees, cărora Dumnezeu le va spune cum să-I aducă închinare. Ieronim subliniază paralelismul cu Matei 24, 31 (cei aleşi din cele patru vânturi): Acelaşi Domn este peste Vechiul şi peste Noul Testament”[6].

6: Şi cerurile vor vesti dreptatea Lui,

că judecător este Dumnezeu.

7: „Ascultă, popor al Meu, şi-ţi voi grăi ţie, Israele,

şi voi aduce mărturie împotriva ta;

Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.

8: Nu pentru jertfele tale te voi mustra,

nu: arderile-de-tot sunt pururi înaintea Mea.

9: Nu voi primi viţei din casa ta

şi nici ţapi din turmele tale,

10: Că ale Mele sunt toate fiarele câmpului,

dobitoacele din munţi şi boii;

11: Eu cunosc toate păsările cerului,

iar frumuseţea ţarinii cu Mine este.

12: Dacă flămânzesc, nu ţie îţi voi spune,

că a Mea este lumea şi plinirea ei.

13: Oare carne de taur voi mânca,

sau voi bea Eu sânge de ţapi?

14: Jertfeşte-I lui Dumnezeu jertfă de laudă

şi plineşte-I Celui-Preaînalt făgăduinţele tale.

„Ne porunceşte mai degrabă să-I aducem jertfă de laudă, adică închinarea însoţită cu cântarea, la care se vor înălţa popoarele prin credinţa în Duhul Sfânt”[7].

15: Şi-n ziua necazului tău, cheamă-Mă pe Mine

şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei preamări”.

„Loveşte-i pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus, căci nu e în cer şi pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit”[8].  „Nu căutaţi sprijin la oameni, nu priviţi spre cei care vă dau numai ajutor trecător; părăsind aceasta, alergaţi cu mintea la Doctorul sufletelor. Singurul care poate să vă lecuiască rănile inimii este Cel care a creat toate făpturile şi cunoaşte toate faptele noastre. Ajunge să strigăm din adâncul inimii spre El şi înaintea Lui să vărsăm lacrimile noastre”[9].

16: Dar păcătosului i-a zis Dumnezeu:

„De ce povesteşti tu dreptăţile Mele

şi legământul Meu îl iei în gura Ta?

„Cel credincios, chiar dacă îi spune cineva cuvinte neaflate în Scripturi, nu le respinge cât timp au un înţeles bine credincios. Dar omul eretic, chiar dacă foloseşte cuvintele din Scripturi, fiind bănuitor şi cu mintea stricată, va auzi de la Duhul: Pentru ce povesteşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura Ta? Diavolului, deşi vorbea din Scripturi, Mântuitorul i-a închis gura”[10].  „Aşadar, cel păcătos să aibă gura închisă, fiindcă cel ce nu s-a învăţat pe sine nu-i poate învăţa pe alţii”[11].

17: Tu ai urât învăţătura,

iar cuvintele Mele le-ai aruncat înapoia ta.

„Dar să vedem cine este cel ce urăşte povăţuirea şi cine este cel ce aruncă în urma sa cuvintele Lui. […] (Este acela ce), auzind, nu numai că nu alege să se căiască şi să se silească pe sine însuşi să intre prin poarta cea strâmtă (Matei 7, 13), dar îşi petrece toate zilele vieţii sale în înfumurarea şi risipirea sufletului, adăugând în fiecare ceas la relele lui şi uşurarea trupului şi căutând îngrijire pentru nevoile lui, […] aşadar, unul ca acesta aruncă în urma sa cuvintele lui Dumnezeu şi-şi face voile lui, sau mai degrabă pe cele ale diavolului”[12].

18: Dacă vedeai un hoţ, alergai împreună cu el,

iar cu cel desfrânat îţi puneai şi tu partea ta.

„Precum săvârşirea celor neîngăduite vatămă şi omoară sufletul şi mintea, aşa şi consimţirea cu cei ce le săvârşesc. Şi cel ce voieşte împreună cu făptaşii înşişi e părtaş la păcat. Căci nu e fără vină”[13]. Hoţ sau fur „mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, fur este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărui dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile străine”[14].  „Şi iarăşi fur este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bunăcuviinţă dispoziţia dinăuntru”[15].

19: Gura ta prisosea în răutate

şi limba ta vicleşuguri împletea.

20: Şezând, tu cleveteai împotriva fratelui tău

şi împotriva fiului maicii tale puneai piatră de poticnire.

Pe acestea le-ai făcut, iar Eu am tăcut;

„Ai deschis uşa gândurilor care ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururi faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de a se spune că îi este dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău”[16].  „Cel ce bârfeşte activitatea celui de aceeaşi credinţă şi stăruie în defăimarea lui pe drept cuvânt e socotit clevetitor al fratelui său; iar cel ce ponegreşte, purtat de pismă, pe cel împodobit cu înţelepciune, şi sminteşte pe toţi, cu adevărat unelteşte sminteală contra fiului maicii sale”[17].

21: tu ai gândit fărădelege, că adică Eu voi fi asemenea ţie.

Dar Eu te voi mustra, şi păcatele tale ţi le voi pune-n faţă.

„În faţa tuturor se vor citi faptele noastre ale tuturor şi se vor dezgoli toate cele ascunse, ca să-şi cunoască astfel toţi unii altora păcatele, ca şi fiecare pe ale sale, citind fără amăgire cartea conştiinţei sale”[18].

22: Înţelegeţi dar aceste lucruri, voi, cei ce-L uitaţi pe Dumnezeu,

ca nu cumva El să vă răpească şi să nu fie nimeni să vă scape.

23: O jertfă de laudă Mă va preamări

şi acolo e calea în care-i voi arăta mântuirea lui Dumnezeu”.

Cel mai potrivit e să vedem în jertfa de laudă jertfa lui Hristos cea mântuitoare; întru aceasta S-a preamărit Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 146

[2] BBVA, p. 670

[3] BBVA, p. 670

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[5] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, VI, 9

[6] SEP 4/I, p. 146

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 7

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă, IV, 4

[10] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XXXIX

[11] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 10

[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, VII

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[16] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 27

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 9

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 1