PSALMUL 50 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie.
„Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 50, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă”[1]. „La un prim nivel, psalmul exprimă căinţa regelui David după adulter (II Regi 12, 13), dar în el se poate regăsi şi căinţa poporului întors din exil, unde a devenit conştient de infidelitatea sa, precum şi părerea de rău a oricărui om care şi-a dat seama de starea sa păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci şi transformarea inimii”[2].
„Cuvintele introductive: când [profetul] Nathan s-a dus la David, după ce acesta comisese adulterul cu Batşeba. Formularea din Biblia 1688, cînd au întrat cătră Virsavie, este un calc semantic preluat din Septuaginta: ηνίκα εισηλθεν προς Βηρσαβεε (idem). Acesta, la rândul său, este un calc semantic din ebraică: kaasher ba el-bat-sheva[3] (când a intrat la Bat-Şeva). Această expresie ebraică are sensul de a avea raporturi sexuale. Este foarte interesant faptul că, în Septuaginta, s-a înlocuit numele propriu feminin Bat-Şeva cu toponimul Beer-Şeva, lăsând impresia că David s-a deplasat doar, în mod nevinovat, la aşezarea Beer-Şeva. Este greu de precizat dacă această deviere se datorează unei simple greşeli făcute din neatenţie sau dacă ea reprezintă o încercare vădită de modificare a textului biblic, menită să evite, în timpul slujbei, referinţe la adulterul comis de David”[4]. „Comentând pe larg acest psalm, Sf. Grigore cel Mare repetă versetul 1; ceea ce îl face pe un exeget modern să remarce că acest procedeu aminteşte de imnurile lui Roman Melodul, pe care Grigore, care a fost apocrisiar la Constantinopol – le cunoştea”[5].
1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.
„Se poate dobândi puţină milă, dar se poate dobândi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare”[6].
2: Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea
şi de păcatul meu mă curăţeşte.
Întru totul: „Sintagma epi plion înseamnă mult peste număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii : epi plion plinon me = spală-mă-ntru totul…”[7]. La fel: „Spală-mă mai mult de nelegiuirile… trebuie, după unii, înţeles: spală-mă mai mult decât de…; căci este spălat mai mult cel căruia i se iartă nu numai păcatul pentru care el însuşi se pedepseşte, ci şi celelalte, pe care le-a uitat (Sf. Grigore cel Mare)”[8].
Spală-mă-ntru totul…: „Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului”[9].
3: Că fărădelegea mea eu o cunosc
şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
„A-ţi recunoaşte păcatul tău e semn bun, pentru că acolo unde e sentimentul durerii există şi sentimentul vieţii (Sf. Ambrozie). Mila vrea ca păcătosul să fie iertat, dreptatea vrea ca păcatul să nu scape de pedeapsă. Dar eu, pentru că mă tem de păcatul meu, te implor să nu pedepseşti prea aspru (Sf. Grigore cel Mare). În general, comentatorii subliniază că, departe de a-şi nega păcatul, psalmistul şi-l asumă pe deplin, cerând doar îndurarea Domnului”[10].
„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi”[11].
4: Ţie unuia am greşit
şi răul în faţa Ta l-am făcut,
aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale
şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.
Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”[12]. Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: „Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”[13]. „David nu pretinde că n-a greşit şi faţă de oameni; el spune doar că greşelile sale faţă de semeni nu se pot compara cu păcatele sale faţă de Domnul, şi că orice rău făcut aproapelui său îi apare clar ca un rău comis în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului implică recunoaşterea, ca fiind adevărate şi juste, a cuvintelor şi a judecăţii divine (Sf. Toma din Aquino). Păcatul meu face să strălucească dreptatea Ta – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sau: De alţi oameni, păcatul meu a putut să fie ignorat, dar Ţie nu ţi-a putut fi ascuns, remarcă Sf. Grigore cel Mare. Cât despre expresia ca-nvingător să fii la judecată (în originalul ebraic nu se spune când vei judeca, ci când vei fi judecat), Sf. Grigorie dă trei interpretări posibile: 1 – Toţi cei ce au fost judecaţi, chiar fiind foarte virtuoşi, au primit judecata aceasta fără sentimentul vreunei nedreptăţi, căci ei cu toţii au păcătuit mai înainte mai mult sau mai puţin; dar Tu, când ai primit sentinţa unei morţi nedrepte, pentru că – dintre toţi oamenii – erai singurul fără de păcat, tu ai ieşit biruitor asupra tuturor celor ce au îndurat judecata când vei fi judecat Tu, Dumnezeu Tatăl în Fiul Tău, sau Tu, Verbul încarnat[14]; 2 – Tu ai promis celor drepţi o împărăţie veşnică şi ai pregătit sufletelor ce iubesc virtutea răsplata vieţii eterne. Dar dacă Tu nu ne justifici nici pe mine, nici pe alţii, n-ai să găseşti pe nimeni pe care să nu-l condamni. Justifică-mă deci pentru ca să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale, şi biruitor când Te judecă. Ei Te judecă, cei ce neagă răscumpărarea după păcat şi pretind că iertarea păcatelor nu e acordată nimănuia. Tu vei ieşi biruitor asupra lor, dacă-mi ierţi păcatul. 3 – Sau încă, dacă vreţi: Justifică-mă pentru ca Tu să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale. Tu mi-ai promis că Te vei întrupa în urmaşii mei; dacă nu mă purifici de o atât de cumplită crimă, nu sunt eu nedemn de a-Ţi da carne [trup] în posteritatea mea? Şi, ceva mai jos: Judecat, El a învins pentru că cei a căror sentinţă a îndurat-o în timp, fiind condamnat de ei la moarte, El printr-o dreaptă judecată i-a pedepsit şi condamnat la o moarte eternă”[15]. La acest verset „sunt interpretări multiple: în general, Părinţii greci înţeleg că, dacă Dumnezeu îl va ierta, se va vedea că Îşi ţine făgăduinţa, în vreme ce Părinţii latini înţeleg mai degrabă: Am păcătuit, aşadar judecata Ta e dreaptă (cf. Nesmy, p. 232). Ieronim referă acest verset la Hristos: Ai fost recunoscut ca drept, Doamne Iisuse, în cuvintele Tale, atunci când, dus fiind la moarte pentru păcatele poporului, nu s-a aflat vicleşug în gura Ta; ai biruit când ai fost judecat, atunci când principele întunericului nu a găsit în Tine nimic vrednic de moarte (cf. Mortari, nota ad loc.)”[16].
„Mântuitorul şi Domnul este Cel care va sta la judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”[17]. „Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să Se arate prin acesta învingător”[18]. „Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”[19].
5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit
şi în păcate m-a născut maica mea.
„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”[20]. „Versetul a cunoscut multiple interpretări. Ioan Gură de Aur şi Theodoret o identifică pe mamă cu Eva şi văd aici o trimitere explicită la păcatul originar (cf. Facerea 3, 6) – interpretare clasică în patristică, acceptată şi în epoca modernă de mulţi exegeţi de seamă. Şi rabinismul era favorabil acestei interpretări, după cum apare în Cabbala şi în unele tradiţii hasidice. O altă lectură, encratită, maniheeană şi gnostică, vedea păcatul originar în actul procreării, care i-ar infecta pe părinţi şi pe cei zămisliţi. Există şi interpretări, oarecum stranii, ad personam: autorul ar fi un fiu nelegitim, sau regele Ioiakin, care a fost mustrat împreună cu mama sa de profetul Ieremia. O interpretare metaforică vede în mamă Ierusalimul, iar în autor, pe Israel aflat în exil. Citit în context, însă, versetul îşi manifestă mai clar semnificaţia: până acum, autorul îşi mărturisise faptele păcătoase; acum, îşi arată starea de păcat, caracteristică condiţiei umane. Prin zămislire şi naştere, poetul exprimă metonimic ansamblul vieţii care izvorăşte din ele: această limită a creaturii nu apare ca o scuză pentru păcatele săvârşite, ci ca invocare a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu, cu aceeaşi credinţă care va fi exprimată şi în Romani 5, 20: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul. Acest fel de a înţelege statutul omului se manifestă şi în Imnul IV de la Qumran: Făptura de lut… se află în fărădelege încă din sânul mamei şi până la bătrâneţe e într-o vinovată infidelitate (cf. Ravasi, II, pp. 46-47, cu o bogată bibliografie)”[21].
„Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi păcat”[22]. Psalmistul arată „că orice suflet care se naşte în carne [trup] este întinat de murdăria nelegiuirii şi a păcatului. […] Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[23]. „Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate”[24]. „Necurată e deci firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”[25].
6: Că, iată, adevărul l-ai iubit:
cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
„A se înţelege: Tu, Doamne, iubeşti adevărul în inimi; de aceea, învaţă-mă înţelepciunea ascunsă (adică modul în care pot să devin un om mai bun)”[26].
„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute de Biserici ca inspirate”[27].
7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,
spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.
Isopul era o plantă folosită în stropirile curăţitoare, socotită a avea ea însăşi funcţii purificatoare. „Isopul este o plantă de rând, agăţată de stânci şi puţin folositoare în ea însăşi. Ea diminuează totuşi umflarea plămânului şi îşi manifestă calităţile ei după ce a fost pisată. Ce semnifică aşadar isopul, dacă nu umilitatea[28] lui Hristos? Această umilitate reprimă în noi orice orgoliu… (Sf. Grigore cel Mare). Stropirea cu isop era utilizată în purificarea leproşilor; ea este de asemenea o figură a purificării prin sângele lui Iisus”[29]. „Majoritatea Părinţilor vede aici o prevestire a purificării prin sângele vărsat de Hristos”[30].
„Botezul este ca un medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare întinare, ci cunoaştem un singur botez mântuitor”[31].
8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie,
bucura-se-vor oasele cele smerite.
„Iertarea de păcate e prezentată nu numai ca o mare fericire, ci ca o adevărată înviere. Oasele sufletelor noastre sunt virtuţile lor; ele sunt sigur zdrobite în această viaţă, căci virtuţile noastre sunt aici pe pământ tot timpul alarmate de lupta cu ispitele (Sf. Grigore cel Mare)”[32]. „Veselie şi bucurie: e bucuria învierii de apoi (Atanasie), cea a Zilei Domnului (Chiril al Alexandriei), a prietenului Mirelui când Îi aude glasul (Beda)”[33].
9: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele
şi toate fărădelegile mele şterge-le.
10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,
şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
„Iată în ce constă înnoirea în duh cinstit: să dispreţuieşti în inima ta toată gloria[34] lumii, să stârneşti în ea până-n adâncuri iubirea faţă de Făcătorul tău, să-ţi păstrezi răbdarea când eşti înjurat[35]… (Sf. Grigore cel Mare)”[36]. „Ieronim interpretează: inimă curată pentru a Te vedea: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)”[37].
„Spunem (acestea) în rugăciunile noastre […] pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura în stare să-L vadă”[38]. „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi – contemplaţii – morale, naturale şi teologice”[39]. „Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi”[40].
11: Nu mă lepăda de la faţa Ta
şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
„Păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt cine nu crede în iertarea păcatelor (cf. Facerea 4, 13: Fărădelegea mea e prea mare…). Psalmistul cere să fie ferit de deznădejde (Grigore cel Mare)”[41].
12: Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale
şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
„[Fer.] Augustin şi Ieronim traduc: Dă-mi iarăşi bucuria fiului Tău Iisus. În ebraică: bucuria mântuirii Tale. Cuvântul Iisus derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul mântuire (Gimarey)”[42].
Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat”[43]. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către penitent. „Expresia se poate referi la duhul omului doritor să împlinească voinţa lui Dumnezeu, sau, mai degrabă, la Duhul lui Dumnezeu, dăruit cu generozitate, sau izvor de generozitate (cf. TOB, nota ad loc.)”[44].
„Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul”[45].
13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale
şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.
Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.
14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
„După unii, sângele se referă la uciderea lui Urie, soţul Batşebei, de către regele David. După Sf. Grigore cel Mare e vorba despre izbăvirea de dorinţele cărnii”[46].
15: Doamne, buzele mele vei deschide
şi gura mea va vesti lauda Ta.
„Sf. Grigore comentează astfel: Până în prezent, eu însumi mi-am deschis gura şi, din cauza cuvintelor mele deşarte, am căzut în păcat. Acum doresc ca Tu să mi-o deschizi, căci doresc din suflet ca să nu grăiesc decât ceea ce-mi vei pune Tu pe buze”[47].
16: Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;
arderile-de-tot nu le vei binevoi.
„Respingerea sacrificiilor de către Domnul înseamnă, de fapt, respingerea lor atunci când nu sunt însoţite şi de o inimă umilită, plină de căinţă (Gimarey)”[48].
„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei binevoi”[49]. Înfrânările trupului, despărţite de cele ale duhului, nu au nici un preţ.
17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;
inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârşit”[50]. „Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea”[51]. „Pe slugile cele cu judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt pedepsiţi după cât merită pentru păcatele lor”[52]. „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”[53]. „Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[54]. „Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor”[55]. „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor, întorcându-le înapoi?”[56]. Şi unul ca acesta „e iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită”[57].
18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului,
şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
„Sionul e simbolul poporului ales, după unii interpreţi (cf. IV Regi 19, 21; Psalmi 47, 68.86; Isaia 52, 8). După Sf. Grigore, Sionul se interpretează ca loc de respectare a regulelor, el designează sfânta Biserică. După alţii, Biserica, adică adunarea celor aleşi, care trebuia edificată din nou, ar fi indicată aici prin Ierusalim (Gimarey), şi sprijinită prin Isaia 60, 1. Sf. Grigore cel Mare apreciază, faţă în faţă, Ierusalimul şi Babilonul: Orice om este cetăţean al Ierusalimului sau cetăţean al Babilonului. Iubirea de Dumnezeu face din sfânt un cetăţean al Ierusalimului. Iubirea de cele pământeşti face din păcătos un constructor al Babilonului. Tot el precizează că vor fi zidite zidurile acestui Ierusalim atunci când credincioşii predestinaţi Vieţii vor fi conduşi până la perfecţiunea dreptăţii. Templul lui Solomon (III Regi 6, 7) purta figura acestei cetăţi: în timp ce-l construiau (din pietre cioplite) , nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan”[58]. „Theodoret vede aici o prevestire a noului Sion, unde se aduce jertfa de dreptate, jertfa spirituală; el citează aici Romani 12, 1 (…jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală)”[59].
19: Atunci vei binevoi jertfa de dreptate
– prinosul şi arderile-de-tot -,
atunci vor pune pe altarul Tău viţei.
„Ultimele două versete sunt socotite de unii comentatori ca fiind o adăugire ulterioară, făcută de un israelit aflat în robia Babilonului: el ar fi adăugat rugăciunii de iertare a regelui David o rugă personală, pentru a obţine iertarea de păcate, vizând reedificarea templului şi a oraşului Ierusalim, complet transformate în ruine”[60].
„Jertfa dreptăţii e, după unii comentatori, sacrificiul lui Iisus. După Sf. Grigore cel Mare: Profetul ştia prin Duhul Sfânt că această instituţie a sacrificiilor conform Vechii Legi trebuia transpusă, pentru a oferi înţelegerea a ceea ce este o ofrandă invizibilă. Căci sacrificiul adevărat şi iubit de Dumnezeu este lauda care ţâşneşte dintr-o inimă curată”[61].
Dacă arderea de tot o privim ca semn al ascezei trupeşti, ca mai sus, iată că ea este primită de Dumnezeu, dacă i-a premers şi s-a însoţit cu smerenia şi, mai în amănunt zis, cu virtuţile sufleteşti.
„Atunci, când? Când vine Domnul nostru, Marele Arhiereu, Care aduce jertfa cea fără de sânge şi o primeşte”[62].
[1] BBVA, p. 672
[2] SEP 4/I, p. 148
[3] כאשר־בא אל־בת־שבע
[4] PSALM, p. 383
[5] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]
[6] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 91
[7] BBVA, p. 672
[8] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]
[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII
[10] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]
[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII
[12] BBVA, p. 672
[13] BBVA, p. 672
[14] Preferăm termenul întrupat, limbajul apusean nefiindu-ne familiar. Pentru Verb, de asemenea, preferăm Cuvântul sau, eventual, Logosul. Cum credem că s-a observat, Ştefan Augustin Doinaş îşi întemeiază notele în mod predilect pe teologi romano-catolici.
[15] PSALM, pp. 384-385 [Ş. A. D.]
[16] SEP 4/I, p. 149
[17] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XV, 3
[18] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 19
[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 4
[20] BBVA, p. 672
[21] SEP 4/I, p. 149
[22] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 100, 7 – Autorul arată că, deşi născuţi din natura omenească coruptă în urma căderii, până la o vreme, pruncii sunt lipsiţi de păcate personale, dar fiind prezentă deja în ei înclinaţia către păcat.
[23] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 3
[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 3
[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI
[26] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[27] Origen, Contra lui Celsus, III, 45
[28] Smerenia.
[29] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[30] SEP 4/I, p. 150
[31] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV
[32] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[33] SEP 4/I, p. 150
[34] Slava.
[35] Defăimat.
[36] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[37] SEP 4/I, p. 150
[38] Origen, Contra lui Celsus, VII, 45
[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 179
[40] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLVII
[41] SEP 4/I, p. 150
[42] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[43] BBVA, p. 673
[44] SEP 4/I, p. 150
[45] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12
[46] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[47] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[48] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[49] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 58
[50] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 2
[51] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI
[52] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, IX, 5
[53] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 124
[54] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 34
[55] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, I
[56] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II
[57] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV
[58] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[59] SEP 4/I, p. 151
[60] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[61] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]
[62] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 201
Ana Usca 
Comentarii recente