Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 72

PSALMUL 72 – Un psalm al lui Asaf.

„Începe cartea a treia a Psalmilor, conţinând 11 psalmi (72-82) ai lui Asaf, levitul care, împreună cu [Eman şi Etan], a fost pus de David în fruntea uneia din cele trei cete de cântăreţi de la Templu (cf. I Paralipomene 15, 17), precum şi 6 psalmi (83-88) cu autori diferiţi: fiii lui Core, David (un psalm), Etan (un psalm).

Acest psalm exprimă căutarea chinuitoare a unui răspuns la vederea bunăstării celor răi şi trufaşi. Căutându-L pe Dumnezeu în Templu, psalmistul înţelege că prosperitatea şi slava omenească sunt trecătoare şi că adevărata fericire înseamnă a fi aproape de Dumnezeu”[1].

1: Cât de bun îi este Dumnezeu lui Israel,

celor ce sunt drepţi cu inima!

2: Mie însă puţin mi-a fost de nu mi-au alunecat picioarele,

puţin mi-a fost că paşii nu mi s-au poticnit.

3: Că i-am pizmuit pe cei fără de lege

în timp ce vedeam pacea păcătoşilor,

4: că anume la moartea lor nu sunt semne de durere

şi că ei nu şovăie atunci când sunt loviţi;

5: ei nu au parte de trudă aşa cum au alţi oameni

şi nici cu alţi oameni fi-vor biciuiţi.

„Asemenea lui Iov, psalmistul observă că principiul ideal în virtutea căruia oamenii răi ar trebui să aibă destinul faptelor lor e contrazis de realitate. Constatarea îi provoacă o depresie psihică vecină cu prăbuşirea (v. 2), dar, iluminat de înţelepciunea divină, el găseşte suficiente resurse spre a ancora în speranţă”[2].

6: Iată de ce i-a stăpânit trufia

şi de ce se înfăşoară în nedreptatea şi-n necredinţa lor.

7: Nedreptatea li se scurge din grăsime,

trecut-au spre poftele inimii.

8: În răutate au gândit şi au vorbit,

nedreptatea şi-au rostit-o cu înfumurare.

„Pentru Eusebiu şi Atanasie e vorba aici de cei care hulesc împotriva lui Dumnezeu; pentru Augustin, de cei trufaşi care nu se sfiesc să-şi proclame fărădelegea”[3]. După Origen, sunt vizaţi ereticii[4].

9: Gura şi-au pus-o împotriva cerului

şi limba lor cutreieră pământul.

10: Drept aceea, poporul meu se va întoarce aici

şi zile pline fi-vor aflate întru ei.

„Zilele pline nu sunt altceva decât prefigurarea plinirii vremii, când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat (Fericitul Augustin)”[5].

11: Ei zic: „Cum de ştie Dumnezeu?

Este oare cunoaştere întru Cel-Preaînalt?

12: Iată, aceştia sunt păcătoşii şi sunt înfloritori;

încă în veacul acesta au dobândit averi!”

13: Iar eu am zis: „Vai, în zadar am păstrat în inima mea dreptatea

şi întru nevinovăţie mi-am spălat mâinile;

14: lovit am fost de-a lungul întregii zile

şi mie mi-a fost mustrarea în fiecare dimineaţă!…”.

15: Şi am zis: „Astfel voi grăi: – Iată, ar fi trebuit să rup legământul cu neamul fiilor Tăi!…”.

„Unii Părinţi (Eusebiu, Atanasie, Augustin) interpretează: Aveam astfel de gânduri, dar nu le rosteam; dacă aş fi făcut-o, le-aş fi dat fraţilor mei pricină de poticnire”[6].

16: Şi mă sileam să înţeleg, dar era prea obositor pentru mine,

17: până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu

şi le-am priceput sfârşitul.

„Tot cel ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cele după Dumnezeu şi a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu şi al smereniei. Iar cel ce nu s-a cunoscut încă pe sine, prin smerită cugetare şi cunoştinţă, călătoreşte încă cu osteneală şi sudoare în viaţă”[7].

18: Într-adevăr, pentru faptele lor viclene Tu i-ai lovit cu rău:

când ei se înălţau, Tu i-ai doborât.

19: Cât de repede li s-a făcut pustiul!”

de-ndată s-au stins, pierit-au din pricina nelegiuirii lor.

„După Eusebiu şi Atanasie, spiritul profetic îi arată psalmistului deja împlinită pedepsirea păcătoşilor”[8].

20: Ca un vis al celui ce se trezeşte, Doamne,

în cetatea Ta chipul lor de nimic îl vei face.

21: Că inima-n mine s-a aprins

şi rărunchii mi s-au schimbat,

22: că eu o nimic toată eram şi n-o ştiam,

ca o vită şedeam înaintea Ta.

„Metafora dobitocului [vitei –la Anania], a animalului domestic, a fost înţeleasă de unii Părinţi ca simbol al stupidităţii (de ex. Augustin, Cassiodor, care trimit la Psalmul 31, 9), iar de alţii pozitiv, ca exprimând docilitatea şi totala încredere în Dumnezeu (Grigore al Nyssei 13, Theodoret)”[9].

„Dacă are minte, nu va crede cineva că Psalmistul spune că a fost făcut ca un animal deoarece a fost alipit de Dumnezeu. Căci a spune aceasta cu privire la Dumnezeu ar fi un mare dispreţ pentru firea dumnezeiască şi s-ar socoti ca o mare absurditate”[10].

23: Dar eu cu Tine sunt de-a pururi,

Tu m-ai ţinut de mâna mea cea dreaptă,

„Deoarece firea oamenilor nu e prea tare, nici nu are destulă putere ca să se poată izbăvi de păcat, îi ajută la aceasta Dumnezeu. Şi spre aceasta îi dăruieşte un har îndoit; o convinge prin îndemnuri şi alege mijloace de ajutorare şi o ridică deasupra patimii care o tiranizează în acel moment”[11].

24: cu sfatul Tău m-ai călăuzit

şi cu slavă m-ai primit la Tine.

„Fiindcă ai numit, pe Fiul, Sfatul şi Voinţa Tatălui, poţi arăta aceasta din Sfintele Scripturi? Cum să nu? Şi socotesc că despre aceasta ne convinge suficient şi ne dă o asigurare mulţumitoare David”[12].

25: Căci oare ce-mi este mie în cer?

Şi, în afară de Tine, ce mi-am dorit eu pe pământ?…

„Nimic altceva – răspunde Sfântul Ioan Scărarul – decât să mă lipesc de Tine cu mintea neîmprăştiată în timpul rugăciunii”[13].

„Cu ochiul cel contemplativ şi pătrunzător al sufletului, privind cu atenţie cele depărtate, creştinul vede care este deosebirea dintre bine şi rău şi înţelege că deosebirea dintre acestea se face nu după prezent, ci după sfârşitul lor. Trecând cu sufletul dincolo de orice aparenţe şi furişându-se înlăuntrul iatacurilor cereşti, un astfel de creştin atacă pe cei care mai pot crede că aprecierea binelui poate izvorî din nebunia simţurilor”[14]. Atacă, desigur, prin modul vieţuirii sale, pus în cumpănă cu al acelora.

26: Inima şi trupul mi-au slăbit, Dumnezeule al inimii mele,

şi Dumnezeu îmi este partea pe veci.

27: Că iată, cei ce se îndepărtează de Tine vor pieri;

Tu i-ai nimicit pe toţi cei ce prin desfrâu se duc de la Tine.

„În limbajul profetic, desfrâu (sau adulter) înseamnă infidelitatea faţă de Dumnezeu. În primul stih e vorba de cei ce, pur şi simplu, se îndepărtează de Dumnezeu prin lucrarea diavolului şi care sunt sortiţi pieirii prin însăşi fapta lor. Cei din al doilea stih fac parte din categoria duplicitarilor, care gustă din plăcerile vieţii sau ale altor credinţe fără să-L renege pe Dumnezeu, ca un bărbat infidel care, totuşi, nu divorţează; aceştia ajung în situaţia de a sluji la doi domni (Matei 6, 24), fapt pentru care nu vor pieri prin ei înşişi, ci vor fi nimiciţi de Dumnezeu (Makrakis)”[15].

„Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră”[16].

28: Iar mie bine îmi este să mă lipesc de Dumnezeu

şi să-mi pun în Domnul Nădejdea,

ca să vestesc eu toate laudele Tale

în porţile fiicei Sionului.

„Îi este bine să se lipească mereu de Tine, pentru ca lumina pe care a primit-o de la Tine, prin convertire, să n-o piardă prin ură şi să lunece la viaţa care se aseamănă cu adâncul întunecos”[17]. Cel alipit de Dumnezeu depăşeşte starea a ceea ce se înţelege de regulă prin dreptcredincios. „Credinţa este îndoită. Una e, îndeobşte, cea a tuturor creştinilor ortodocşi, iar alta e a unora puţini care, prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare, s-au reîntors la chip şi asemănare şi, astfel, s-au îmbogăţit cu lumina dumnezeiască a harului şi şi-au răzimat toată nădejdea în Domnul”[18].

---

[1] SEP 4/I, p. 194

[2] BBVA, p. 695

[3] SEP 4/I, p. 195

[4] Cf. Origen, Omilii la Geneză, III, 5

[5] BBVA, p. 696

[6] SEP 4/I, p. 195

[7] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 138

[8] SEP 4/I, p. 196

[9] SEP 4/I, p. 196

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[13] BBVA, p. 696

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 6

[15] BBVA, p. 697

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IX, 7

[17] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XIII, 2

[18] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 16 b

Publicitate

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 71

PSALMUL 71 – Pentru Solomon.

„Pornind de la etimologia numelui Solomon = Făcătorul de pace, Cassiodor îi atribuie acestui titlu o valenţă profetică, raportându-l la Iisus Hristos, Cel ce a spus: Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau (Ioan 14, 27). Solomon a preluat demnitatea regală de la David, părintele său (III Regi 1), dar şi Iisus Hristos a fost numit fiul lui David (Matei 9, 27), iar David, părintele Său (după trup) (Luca 1, 32). De altfel, întregul psalm a fost recunoscut drept mesianic, atât de tradiţia ebraică, tradiţie care a văzut în el prefigurarea regelui ideal, cât şi de cea creştină, care a identificat o parte din atributele lui Iisus Hristos. Aşadar, şi psalmul acesta se cere citit pe dinlăuntru„[1].  „Rugăciune pentru rege, în care tradiţia iudaică a văzut deja portretul regelui mesianic, aşa cum apare şi la profeţi (cf. Isaia 9, 5; 11, 1-5; Zaharia 9, 9 sq.). Creştinii o citesc în cheie hristologică. În Fericiri (Matei 5,1-11) se precizează conţinutul fericirii depline făgăduite sub domnia lui Mesia. Theodoret şi Atanasie atrag atenţia asupra etimologiei numelui Solomon (ebr. Şlomoh): şalom, pace pentru a arăta că Solomon Îl prefigurează în acest sens pe Hristos”[2].

1: Dumnezeule, judecata Ta dă-o regelui

şi dreptatea Ta fiului regelui,

„Paralelismul sinonimic al acestui verset poate sugera ideea că, în perspectivă mesianică, nu e vorba de două persoane diferite, ci numai de una (aşa cum, de altfel, rezultă din conţinutul întregului psalm): Iisus Hristos este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Fiul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sfântul Atanasie cel Mare observă că, în timp ce la crearea lumii a fost folosit verbul a fi = să fie!, pentru plinirea vremii (Galateni 4, 4) e utilizat verbul a da = dă-o, frecvent în Noul Testament, în sensul că Dumnezeu-Tatăl I-a dat Fiului Său toată puterea (inclusiv pe cea judecătorească – Ioan 5, 22) în cer şi pe pământ”[3].

„Cuvintele psalmului arată lămurit că a fost spus (aceasta) cu privire la Împăratul cel veşnic, adică cu privire la Hristos”[4].  „De fapt, fericitul David, spunând că Tatăl a dat Fiului să împlinească toate lucrurile iconomiei privitoare la noi şi să ne dea viaţă tuturor, se roagă ca Unuia ce este Puterea şi Înţelepciunea Lui […]. Căci era propriu numai Celui ce împărăţeşte împreună cu Dumnezeu-Tatăl să refacă întreg pământul corupt şi să-l readucă la chipul în care era la început”[5] şi, pentru a fi mai în ton cu versiunea de faţă, tot Lui îi este propriu să fie Judecător şi împlinitor al dreptăţii.

2: ca să-l judece pe poporul Tău întru dreptate

şi pe săracii Tăi întru judecată.

3: Primească munţii pace pentru popor

şi dealurile dreptate.

4: El îi va judeca pe săracii poporului

şi-i va milui pe fiii săracilor,

iar pe clevetitor îl va umili.

5: Şi astfel va face cât va fi soarele şi cât va fi luna, din neam în neam.

6: Ca ploaia pe lână Se va pogorî

şi ca picăturile ce cad pe pământ.

„Cassiodor tâlcuieşte: Precum ploaia cade lin pe lâna mieluşelei, fără s-o vatăme şi fără ca aceasta s-o simtă, aşa S-a pogorât şi S-a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei; puterea supremă devenită gingăşie umană”[6].

Hristos a venit ca ploaia pe lână: „Ploaie, din pricina originii Lui cereşti; iar pe lână, din pricina omenirii Sale. Căci ploaia, când se pogoară pe lână, se pogoară fără zgomot. Taina naşterii nu era ştiută”[7].

7: În zilele Lui va răsări dreptatea

şi belşug de pace cât va sta luna pe cer.

Hristos „răsări-va în zilele Lui dreptate şi mulţimea păcii, cât va fi luna pe cer. Şi odată cu aceasta s-a desfiinţat şi stăpânul nopţii, adică diavolul”[8].  „Şi întrucât pentru făcătorul de pace nimic nu este sucit şi fără rost, el vede în întreaga Scriptură noian adânc de pace, aceasta chiar şi în pasajele care par a conţine contraziceri şi nepotriviri între ele”[9].  Luna, reflectând lumina solară, închipuie falsa lumină, ca aceea cu care diavolul caută să ne amăgească. Odată cu venirea lui Hristos, slava diavolului „trebuie să scadă şi să se sfârşească pe încetul, odată ce mulţimea neamurilor se grăbea să urce spre pacea şi iubirea faţă de Dumnezeu, prin întoarcerea spre ea şi prin credinţă”[10].

8: Şi stăpânirea Lui va fi de la o mare pân-la alta

şi de la râu pân-la marginile lumii.

„Aici nu e vorba de lume ca univers (kosmos), ci de lume ca omenire (ikumeni), ceea ce denotă un teritoriu spiritual”[11].  Origen „interpretează profetic de la Fluviu [râu – la Anania], în legătură cu botezul lui Iisus în Iordan: atunci a primit mărturia Tatălui”[12].

9: În faţa Lui vor cădea la pământ Etiopienii

şi vrăjmaşii Lui vor linge ţărâna.

Etiopienii: „pentru Augustin, aceştia reprezintă toate neamurile păgâne. Textul Masoretic are locuitorii pustiului. ♦ vor linge ţărâna: gest de închinare al învinsului, frecvent în imagistica orientală; de pildă, pe obeliscul negru, regele Iehu al Israelului este reprezentat cu faţa în pulbere înaintea regelui asirian Salmanasar al III-lea. Eusebiu: Vor face ca tatăl lor, şarpele (Facerea 3, 14); în schimb, Atanasie atrage atenţia că e un limbaj figurat pentru a exprima supunerea totală”[13].

10: Regii Tarsisului şi insulele vor aduce daruri,

daruri vor aduce regii Arabilor şi cei din Saba;

şi Lui I se vor închina toţi regii pământului,

Se poate face legătura cu Matei 2, 11 – închinarea Magilor.

11: neamurile toate Lui Îi vor sluji.

12: Că El l-a izbăvit pe sărac din mâna asupritorului

şi pe sărmanul fără de ajutor;

13: pe sărac îl va cruţa şi pe sărman

şi sufletele săracilor le va mântui;

14: sufletele lor vor scăpa de camătă şi nedreptate

şi scump va fi numele Lui în faţa lor.

„În ediţiile româneşti curente: scump va fi numele lor înaintea lui, eroare datorată nu numai unei transcrieri greşite în Codex Sinaiticus, dar şi Textului Masoretic: scump îi va fi sângele lor în ochii lui (vezi şi ediţia Galaction, 1938). Eroarea a fost preluată şi de ediţia Rahlfs”[14].  „Cf. Tit 2, 14. După interpretarea lui Atanasie, Hristos ne scapă de camătă rupând înscrisul (cf. Coloseni 2, 14) şi iertând datoria şi celui care datora 500 de talanţi şi celui care datora 50 de dinari”[15].

15: Şi El viu va fi şi I se va da Lui din aurul Arabiei,

iar ei de-a pururi se vor ruga pentru El,

toată ziua Îl vor binecuvânta.

16: Fi-va El pe pământ reazem în crestele munţilor,

roada Lui se va înălţa mai sus decât Libanul,

iar cei din cetate vor înflori ca iarba pământului.

17: Fi-va numele Lui binecuvântat în veci,

numele Lui va dăinui cât soarele.

Şi în El se vor binecuvânta toate neamurile pământului,

toate neamurile Îl vor ferici.

Numele Lui va dăinui cât soarele: „E vorba de dăinuirea (pomenirea) numelui Său pe toată durata istoriei”[16].

„Iar dacă toate neamurile se binecuvântează în Hristos şi dacă noi, care suntem dintre toate neamurile, credem în Acesta, atunci El însuşi este Hristos, iar noi suntem cei binecuvântaţi prin El”[17].

18: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,

singurul Care face minuni,

şi binecuvântat e numele slavei Sale

în veac şi în veacul veacului;

de slava Lui va fi plin întreg pământul!

Amin! Amin!

Slava lui Dumnezeu va cuprinde întreg pământul odată cu întemeierea Bisericii.  „Theodoret şi Atanasie glosează: nu cunoaştem natura lui Dumnezeu, dar cunoaştem Numele care mântuieşte”[18].

Septuaginta are un verset suplimentar (care e, de fapt, versetul 20 la Rhalfs), tradus în SEP 4: [Aici] s-au sfârşit imnurile lui David, fiul lui Iessai. Acest verset, împreună cu anteriorul (18 – la Anania), „constituie doxologia finală a Cărţii a doua a Psalmilor”[19].

---

[1] BBVA, p. 694

[2] SEP 4/I, p. 191

[3] BBVA, p. 694

[4] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XXXIV

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[6] BBVA, p. 694

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 9

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[9] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, II, 1

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[11] BBVA, p. 694

[12] SEP 4/I, p. 192

[13] SEP 4/I, p. 192

[14] BBVA, p. 695

[15] SEP 4/I, p. 193

[16] BBVA, p. 695

[17] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, CXXI

[18] SEP 4/I, p. 194

[19] SEP 4/I, p. 194

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 70

PSALMUL 70 – Al lui David. Un psalm al fiilor lui Ionadab şi al celor dintâi care au fost duşi în robie. (Fără titlu la Evrei).

Istoria lui Ionadab şi a fiilor săi se găseşte în Ieremia, capitolul 35.  „O frumoasă rugăciune pentru apusul vieţii: un om în vârstă, vorbit de rău de duşmani, Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, aşa cum a făcut-o de la începutul vieţii. Implorarea se transformă în cânt de laudă şi mulţumire”[1].

Referitor la titlu, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa (VIII, 2): „cei dintâi care au fost duşi în surghiun sunt robii păcatului şi ai morţii, mântuiţi de Hristos”[2].

1: Întru Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac.

2: Întru dreptatea Ta izbăveşte-mă şi scapă-mă,

pleacă-Ţi auzul către mine şi mă mântuieşte.

3: Fii-mi Dumnezeu apărător

şi loc întărit ca să mă mântuieşti,

că Tu eşti temelia mea şi scăparea mea.

„Şi veacurile şi timpurile şi locurile sunt din cele ce există pentru ceva (sunt relative), căci fără de acestea nu este nimic din cele ce sunt gândite împreună cu ele. Dumnezeu, însă, nu este din cele ce există pentru ceva; căci nu are nimic care să fie gândit împreună cu El. Dacă, prin urmare, însuşi Dumnezeu este moştenirea celor vrednici, cel ce se va învrednici de acest har va fi mai presus de toate veacurile, timpurile şi locurile, având ca loc pe însuşi Dumnezeu”[3].

4: Dumnezeul meu, izbăveşte-mă din mâna păcătosului,

din mâna călcătorului de lege şi a omului nedrept.

5: Că Tu eşti, Doamne, puterea mea de a-ndura;

din tinereţile mele, Domnul e nădejdea mea.

6: Încă fiind în pântece, de Tine-am fost legat;

încă din pântecele maicii mele, Tu eşti apărătorul meu;

întru Tine de-a pururi e cântul meu de laudă.

7: Ca de minune m-am făcut multora,

dar Tu eşti ajutorul meu cel tare.

De minune sau de mirare [SEP 4]: „gr. τέρας, semn rău prevestitor, lucru neobişnuit, minunăţie. Eusebiu îl înţelege în sens de enigmă: este Hristos, despre care s-au spus multe lucruri şi s-au rostit diverse neadevăruri”[4].

8: Să se umple gura mea de laudă,

ca în cântări să laud slava Ta,

toată ziua mare-cuviinţa Ta.

9: Nu mă lepăda la vremea bătrâneţelor;

când mie îmi va lipsi tăria, Tu să nu mă laşi.

„Nu te face nepăsător, ci mai degrabă teme-te până la ultima răsuflare, chiar dacă ai ajuns la numărul anilor lui Moise”[5].

10: Că vrăjmaşii mei au vorbit împotriva mea

şi cei ce-mi urmăresc sufletul s-au sfătuit împreună,

11: zicând: „Dumnezeu l-a părăsit;

urmăriţi-l şi-l prindeţi, că nu-i nimeni să-l scape!”

12: Dumnezeule, nu te-ndepărta de mine,

Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte!

13: Să se ruşineze şi să piară cei ce-mi defaimă sufletul;

în ruşine să se-mbrace şi în înfruntare cei ce caută să-mi facă rău.

„Eusebiu consideră conjunctivele verbelor din acest verset mai degrabă forme de viitor profetic”[6].

14: Dar eu pururi voi nădăjdui în Tine

şi laudei Tale întregi voi pune adaos.

„Chiar când cântarea de laudă pare deplină, râvna psalmistului încă mai cântă”[7].

15: Gura mea va vesti dreptatea Ta,

toată ziua mântuirea Ta,

altceva nu ştiu.

16: Intra-voi în puterea Domnului;

Doamne, îmi voi aminti de dreptatea care este numai a Ta.

17: Dumnezeule, Tu din tinereţile mele mi-ai dat învăţătură,

şi eu de-acum voi vesti minunile Tale.

18: Pân-la bătrâneţe şi pân-la cinstirea anilor,

Dumnezeule, nu mă părăsi,

pân-ce braţul Ţi-l voi vesti la tot neamul ce va să vină,

puterea Ta şi dreptatea Ta, Dumnezeule,

19: pân-la cele înalte voi vesti lucrurile cele mari.

Dumnezeule, cine este asemenea Ţie?

20: Cât sunt de mari necazurile cele multe şi rele

pe care mi le-ai arătat!;

dar, întorcându-Te, Tu m-ai chemat din nou la viaţă

şi din genunile pământului m-ai scos.

„După Theodoret, versetul se referă la poporul evreu salvat în atâtea rânduri de Dumnezeu, dar şi la omenirea pe care Hristos a venit să o scoată din adâncuri. Trimite şi la Iezechiel 37,12 (Voi deschide mormintele voastre…)”[8].

21: Peste mine ai înmulţit mărirea Ta

şi, întorcându-Te, m-ai mângâiat

şi din genunile pământului din nou m-ai scos.

22: Căci pe Tine Te voi mărturisi;

adevărul Tău în unelte de cântare, Dumnezeule;

Ţie Îţi voi cânta, Ţie, Sfântul lui Israel.

23: Bucura-se-vor buzele mele când îţi voi cânta,

şi sufletul meu, pe care l-ai mântuit.

24: Chiar şi limba mea toată ziua va cugeta la dreptatea Ta,

când vor fi ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută să-mi facă rău.

„În sfinţi s-a păstrat foarte bine frumuseţea şi podoaba acestor bunătăţi, pentru faptul cu sunt în chipul lui Hristos. Căci ei pot fi înţeleşi foarte potrivit ca nişte turturele ce trimit în auzitori cuvântul dumnezeiesc şi sfânt, silindu-se să înalţe imne şi cântări întru slava lui Dumnezeu”[9].

---

[1] SEP 4/I, p. 188

[2] SEP 4/I, p. 188

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, 68

[4] SEP 4/I, p. 189

[5] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 43

[6] SEP 4/I, p. 189

[7] BBVA, p. 693

[8] SEP 4/I, p. 190

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 69

PSALMUL 69 – Pentru sfârşit: al lui David; spre aducere aminte, ca Domnul să mă mântuiască.

„Omul încolţit de duşmani cere ajutorul grabnic al lui Dumnezeu. Dublet al Psalmului 39,14-18. După interpretarea multor Părinţi (Chiril al Alexandriei, Atanasie, Ilarie, Augustin, Cassiodor), Hristos spune acest psalm în numele tuturor oamenilor”[1].

1: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte;

Doamne, grăbeşte-Te să-mi ajuţi!

„După Sfântul Ioan Scărarul, aceasta e prima treaptă, elementară, în lupta cu gândurile (care te înstrăinează de la rugăciune): te rogi împotriva lor. A doua treaptă, superioară: grăieşti împotriva lor; iar a treia, desăvârşită: le dispreţuieşti şi te ridici deasupra lor”[2].

2: Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce-mi caută sufletul;

să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi doresc mie răul;

3: întoarcă-se de-ndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: „Bine-ţi fac! Bine-ţi fac!”

Bucuria vrăjmaşului de orice neajuns al nostru.

4: Să se bucure şi să se veselească toţi cei ce Te caută pe Tine;

cei ce iubesc mântuirea Ta, Dumnezeule,

pururea să zică: „Mărit să fie Domnul!”

Iar eu sărac sunt şi sărman;

Dumnezeule, vino întru ajutorul meu!

5: Tu eşti ajutorul meu şi izbăvitorul meu;

Doamne, nu Te lăsa aşteptat!

Din nou, s-ar dori grăbirea venirii Mântuitorului.

---

[1] SEP 4/I, p. 188

[2] BBVA, p. 692

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 68

PSALMUL 68 – Pentru sfârşit: privitor la (stihurile) ce se cântă cu schimbul; un psalm al lui David.

„Psalm mesianic; atât Evangheliştii cât şi Sfinţii Părinţi au văzut, într-o seamă din versetele lui, prefigurarea patimilor Mântuitorului”[1].  „Psalmul alătură lamentaţiile a doi nefericiţi: unul acuzat pe nedrept, iar altul batjocorit pentru evlavia şi râvna sa. Durerea este exprimată metaforic într-un mod care aminteşte de Psalmul 21, de profetul Ieremia şi de Slujitorul lui Dumnezeu din Isaia 53. Evangheliştii au observat modul în care psalmul prefigurează pătimirile lui Hristos (Matei 27, 46; Ioan 19, 28 etc.). Versetele finale, pline de imprecaţii, i-au fost aplicate în creştinism diavolului. După Theodoret, psalmul se referă istoric la evreii exilaţi în Babilon; în acelaşi timp, profeţeşte pătimirea lui Hristos (acest aspect fiind subliniat de toţi Părinţii)”[2].

1: Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că pân-la suflet m-au năpădit apele.

2: În noroiul adâncului m-am afundat, şi nimic de care să mă ţin.

Intrat-am în adâncurile mării, şi furtuna m-a copleşit.

„Sfântul Grigorie de Nyssa: Noroiul păcatelor creează întotdeauna senzaţia de nesiguranţă”[3].

3: Ostenit-am strigând, gâtlejul mi-a amorţit,

de la nădejdea mea spre Dumnezeul meu, ochii mei au ajuns să slăbească.

4: Cei ce mă urăsc fără pricină s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu.

Întăritu-s-au vrăjmaşii mei, cei ce mă prigonesc pe nedrept:

ceea ce n-am jefuit, aceea am plătit.

„Părinţii văd aici suferinţa lui Iisus pentru păcatele oamenilor”[4].

5: Dumnezeule, Tu mi-ai cunoscut nebunia

şi greşalele mele nu s-au ascuns de Tine.

Nebunia: „pentru mulţi Părinţi, e vorba de nebunia Crucii, dar trimit şi la Galateni 3, 13, pentru greşelile mele”[5].

6: Cei ce Te aşteaptă pe Tine să nu fie ruşinaţi din pricina mea,

Doamne, Doamne al puterilor,

şi nici din pricina mea să fie înfruntaţi cei ce Te caută pe Tine,

Dumnezeul lui Israel.

7: Că de dragul Tău am suferit ocară,

ruşinea mi-a acoperit obrazul.

„Mi-e de folos că ruşinea a acoperit faţa mea, ca să caut mângâiere mai degrabă la Tine decât la oameni”[6].

8: Înstrăinat le-am devenit fraţilor mei,

străin de fiii maicii mele,

9: că râvna casei Tale m-a mâncat

şi ocările celor ce pe Tine Te ocărăsc au căzut asupra mea.

10: Sufletul mi l-am smerit cu post,

şi aceasta mi-a fost spre ocară;

11: cu haină de sac m-am îmbrăcat,

şi lor le-am ajuns de poveste.

12: Cei ce şedeau pe la porţi şuşoteau împotrivă-mi

şi despre mine cântau băutorii de vin.

13: Dar eu prin rugăciunea mea strig către Tine, Doamne;

vremea e pentru bună-plăcerea Ta;

Dumnezeule, întru mulţimea milei Tale

auzi-mă întru adevărul mântuirii Tale.

„Atanasie şi Ieronim fac legătura cu rugăciunea lui Iisus de pe Cruce: Iartă-i, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34)”[7].

14: Mântuieşte-Mă din noroi, ca să nu mă scufund;

izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc, şi din adâncul apelor,

„caută, Doamne, aşadar, spre umilinţa şi spre slăbiciunea mea, cunoscută Ţie pretutindeni, îndură-Te şi scoate-mă din noroi, ca să nu mă afund şi să nu rămân acolo doborât până la sfârşit”[8].

15: să nu mă înece vâltoarea apei,

nici să mă înghită adâncul

şi nici gura fântânii deasupra mea să se închidă.

„Nu mă trece cu vederea pe mine, pe care m-ai făcut să stau odată înaintea feţei Tale, m-ai rânduit împreună cu robii Tăi, m-ai pecetluit cu pecetea harului Tău şi m-ai chemat pe numele meu! Să nu Te întorci iarăşi de la mine, să nu-mi ascunzi iarăşi lumina feţei Tale ca să mă învăluie întunericul, să mă înghită adâncul şi să mi se închidă cerul mie, celui pe care l-ai ridicat mai presus decât acesta, Mântuitorul meu, şi m-ai învrednicit să fiu împreună cu îngerii şi, mai mult încă, împreună cu Tine, Făcătorul a toate, să mă veselesc împreună cu Tine, să văd neasemănata slavă a feţei Tale, să mă desfăt pe săturate de lumina Ta cea neapropiată, să mă bucur şi veselesc cu veselie negrăită de împreunarea cu strălucirea Ta inexprimabilă, Stăpâne!”[9].

16: Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta;

după mulţimea îndurărilor Tale caută spre mine.

17: Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la robul Tău,

că necăjit sunt eu; auzi-mă degrab!

18: Ia aminte la sufletul meu şi mântuieşte-l;

din pricina duşmanilor mei, izbăveşte-mă!

19: Că Tu îmi cunoşti ocara

şi ruşinea şi umilirea;

în faţa Ta sunt toţi cei ce mă necăjesc;

20: ocară a aşteptat sufletul meu, şi suferinţă.

Şi am aşteptat pe cineva care să îndure împreună cu mine,

dar nimeni nu era;

şi pe cei ce m-ar fi mângâiat,

dar n-am aflat pe nimeni.

„Ecou profetic: singur şi neajutorat în suferinţă, Iisus Şi-a asumat durerea asemenea unui om, prin natura Sa omenească (Sfântul Irineu de Lugdunum)”[10].

21: Şi ca hrană mi-au dat fiere

şi întru setea mea mi-au dat să beau oţet.

„Cei care uneltesc împotriva Evangheliei celei adevărate aduc fără încetare Hristosului Domnului fierea răutăţii lor şi oţetul vicleniei lor”[11].

22: Facă-li-se masa capcană înaintea lor,

şi răsplată şi piatră de poticnire;

23: ochii să li se întunece ca să nu poată vedea,

şi spinarea lor fă-o pe-ntotdeauna gârbovă;

Sunt daţi blestemului vrăjmaşii lui Hristos, „ca într-un anumit fel (spinarea lor) să fie pururi încovoiată şi ei să se îngrijească de lucrurile de pe pământ şi să nu primească nici o vedere a dogmelor dreptei credinţe în Hristos, neîngăduindu-le Dumnezeu, Cel de oameni iubitor, acestea, ci pedepsindu-i mai degrabă cu o judecată egală pe cei ce săvârşesc păcatele nesuferite de El”[12].

24: varsă-Ţi urgia Ta peste ei

şi mânia urgiei Tale să-i cuprindă;

25: facă-se curtea lor pustie

şi-n sălaşele lor nimeni să nu locuiască;

„Vom afla şi noi pe Hristos istorisind nelegiuirea Iudeilor şi cele făcute Lui, ba şi plângându-Se de ele”[13].

26: fiindcă ei l-au prigonit pe cel bătut de Tine

şi-n durerea rănilor mele au mai pus pe deasupra.

27: Adaugă-le fărădelege la fărădelege

şi-ntru dreptatea Ta să nu intre;

28: şterşi să fie ei din cartea celor vii

şi să nu fie scrişi alături de cei drepţi.

„Când se vor deschide, deci, cărţile conştiinţei fiecăruia, în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine, sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui”[14].  Iar „cei ce au dispreţuit blânda şi iubitoarea de oameni purtare de grijă a lui Dumnezeu şi Tatăl au căzut, din pricina unei cugetări slabe, şi au ieşit din vieţuirea cea întru Hristos, din lipsa bărbăţiei”[15].

29: Sărac sunt eu şi-ndurerat;

mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ocrotească.

30: Cu o cântare voi lăuda numele lui Dumnezeu

şi-ntru laudă Îl voi preamări;

31: şi-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât un viţel tânăr,

căruia îi cresc coarne şi unghii.

„Suita cântare–laudă-preamărire se constituie în jertfa duhovnicească, singura adevărată şi bineplăcută lui Dumnezeu”[16].  „Părinţii observă aici trecerea de la jertfele de animale la jertfele spirituale”[17].

32: Să vadă săracii şi să se bucure;

căutaţi-L pe Dumnezeu, şi viu va fi sufletul vostru.

33: Că Domnul i-a auzit pe cei săraci

şi nu i-a dispreţuit pe cei încătuşaţi de dragul Lui.

„Nu ne vom opri de la faptele sfinţite, adică de la datoria de-a aduce lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti şi daruri spirituale. Ci, păşind pe urmele lui Hristos, ne vom jertfi ca preoţi noi înşine, şi nu vom cinsti pe Dumnezeul tuturor prin junghieri de oi şi prin sânge de viţei, ci ne vom dărui mai degrabă pe noi înşine întru miros de bună mireasmă. Căci vom fi mai plăcuţi decât viţelul tânăr”[18].

34: Pe El să-L laude cerurile şi pământul,

marea şi toate cele ce se târăsc în ea.

35: Că Dumnezeu va mântui Sionul

şi se vor zidi cetăţile lui Iuda

şi ei vor locui acolo şi-l vor moşteni;

36: şi seminţia robilor Tăi îl va stăpâni

şi cei ce iubesc numele Tău vor locui în el.

„Părinţii aplică această profeţie Ierusalimului ceresc”[19].

„Cel care caută pe Dumnezeu lucrează la propria sa mântuire. Ai găsit pe Dumnezeu, ai viaţă!”[20].

---

[1] BBVA, p. 690

[2] SEP 4/I, p. 184

[3] BBVA, p. 690

[4] SEP 4/I, p. 185

[5] SEP 4/I, p. 185

[6] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, L, 4

[7] SEP 4/I, p. 185

[8] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XX, 2

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLIX

[10] BBVA, p. 691

[11] Origen, Contra lui Celsus, VII, 13

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, I

[14] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 12

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[16] BBVA, p. 691

[17] SEP 4/I, p. 187

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[19] SEP 4/I, p. 187

[20] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 106, 5

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 67

PSALMUL 67 – Pentru sfârşit: un psalm-cântare al lui David.

„Acest psalm este, probabil, unul dintre cei mai vechi; evocând etapele principale din istoria poporului ales: ieşirea din Egipt, rătăcirea prin deşert, victoriile din epoca judecătorilor, David şi Solomon în Sion, moartea tragică a familiei lui Ahab”[1].  „Psalm de procesiune înrudit cu cântările Sionului. Începând cu evocarea semnalului de pornire a procesiunii cu chivotul (v. 1), poetul desfăşoară istoria lui Israel ca pe un drum biruitor al lui Dumnezeu până în inima Ierusalimului. Acumularea de imagini sugestive, deşi uneori obscure, într-un limbaj arhaic cu metafore din vocabularul războiului, punctează momente importante din istoria poporului ales: ieşirea din Egipt şi manifestarea lui Dumnezeu pe Sinai (7-8), faptele minunate din pustiu (9-10), isprăvi ale judecătorilor (11-14), cucerirea Ierusalimului (14-18), sfârşitul lui Ahab (23), Paştele sărbătorit cu solemnitate de Iezekia, unde adunarea triburilor lui Israel prefigurează venirea păgânilor spre Dumnezeul adevărat (24-37). Pavel face o analogie între suirea lui Dumnezeu pe Sion şi înălţarea lui Hristos în slavă (18 – cf. Efeseni 4,8-11). În starea actuală, acest psalm pune cele mai multe probleme de text şi de interpretare”[2].

„Psalm mesianic; atât Evangheliştii cât şi Sfinţii Părinţi au văzut, într-o seamă din versetele lui, prefigurarea patimilor Mântuitorului”[3].

1: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui

şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El;

Să învie: „Grecescul anistemi înseamnă a face (pe cineva) să se scoale, a se scula (din pat), de unde, prin analogie, a învia. În acest ultim sens a fost folosit, cu mult înainte de ivirea creştinismului, de Eschil în Agamemnon şi de Sofocle în Electra. Versiunea de faţă îl traduce în semnificaţia lui profetică, cu atât mai mult cu cât primele trei versete ale acestui psalm au intrat în cultul creştin: cu ele se deschide slujba Învierii Domnului”[4].  „Singur în pustie, Sfântul Antonie cel Mare obişnuia să cânte acest verset, însoţit de semnul crucii, pentru alungarea demonilor”[5].

2: precum se stinge fumul, aşa să se stingă;

precum se topeşte ceara de faţa focului,

aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu,

„După Interpretarea lui Ieronim, psalmistul cere ca împietrirea inimii păcătoşilor să se topească precum ceara”[6].

„Precum se topeşte ceara de faţa focului, aşa gândul necurat de frica lui Dumnezeu”[7].  „Dacă demonii ar fi tari ca munţii de fier, ei nu ar fi arşi de rugăciune întocmai ca ceara de foc. Însă, într-adevăr, mare luptă trebuie să dea sufletul cu ei. Ei sunt asemenea unor râuri de balauri, guri de lei, ca un foc care este îndreptat împotriva sufletului”[8].  „Cei care au înaintat cu timpul, resping şi alungă în întregime închipuirea necuviincioasă, prefăcând-o şi topind-o în cenuşă, ca ceara ce se topeşte în faţa focului, prin rugăciunea curată şi prin golirea şi dezbrăcarea minţii de toate chipurile, datorită predării ei în stare simplă lui Dumnezeu sau, dacă voieşti, datorită primirii Lui şi unirii simple şi fără chip cu El”[9].

3: iar drepţii să se veselească,

să se bucure în faţa lui Dumnezeu,

întru veselie să se desfete.

4: Cântaţi-I lui Dumnezeu, cântaţi numelui Său,

pregătiţi-I cale Celui ce pluteşte pe asfinţituri

– Domnul Îi este numele -,

înaintea Lui bucuraţi-vă!

Să se tulbure ei de faţa Lui,

Versetul, pentru creştini, este o „profeţie despre venirea pe nori a Fiului Omului: cf. Matei 24, 30; Apocalipsa 1, 7. Lecţiunea peste asfinţit este interpretată în mai multe feluri: aluzie la Cuvântul care Îşi asumă sărăcia noastră acoperindu-Şi slava (Origen); aluzie la Cuvântul cufundat în trup cum se cufundă soarele în mare la asfinţit (Eusebiu); aluzie la coborârea lui Iisus în iad sau la arătarea Sa la sfârşitul timpurilor (Atanasie); imagine a morţii biruite de Hristos (Ilarie)”[10].

5: a Celui ce e Părinte al orfanilor şi Judecător al văduvelor.

6: Dumnezeu este în locul Său cel sfânt,

Dumnezeu îi aşază-n casă pe cei singuratici,

cu vitejie îi scoate pe cei legaţi în obezi,

şi tot aşa pe cei ce-L amărăsc,

pe cei ce locuiesc în morminte.

„Singuratici: μονότροποι, literal: de un singur fel; hapax în Biblie. Traduce ebr. yehidhim, care-i desemnează pe cei aflaţi departe de patrie (robi sau străini). Theodor al Mopsuestiei spune că e vorba de cei care trăiesc singuri, dar alţi Părinţi caută un sens mai spiritual: Origen îl referă la cei care şi-au consacrat viaţa numai lui Dumnezeu; Eusebiu – la cei care au viaţa unificată de un singur scop, nu sunt πολύτροποι. Pornind de la traducerile latine (Vetus Latina: unanimes; Vulgata: unius moris), Ciprian consideră că se referă la concordia dintre credincioşi. Termenul este important în monahismul creştin, monotropia desemnând calitatea ascetului de a se concentra numai asupra relaţiei sale cu Dumnezeu, ignorând lucrurile secundare”[11].

Face să locuiască într-o casă cei uniţi: „În casa Domnului, în Biserica lui Hristos locuiesc cei uniţi. Ei stăruie în bună înţelegere şi simplitate”[12]. Sau vorbim despre cei singuratici, aşezaţi, şi aceştia, în casă: „Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de lucrarea credinţei, nici nu are prilej să se fălească cu virtutea răbdării, ci se foloseşte de pustie ca de o bună acoperitoare”[13].  Sau e vorba despre voinţa neîmpărţită: „Deci faţa îndoită a purtărilor e ţesută din două voinţe neasemenea. Dar dumnezeiescul David nu primeşte decât pe bărbatul cu un singur fel de purtare. De acela spune că se învredniceşte de ocrotirea de sus”[14].

7: Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău,

când treceai Tu prin pustie,

8: pământul s-a cutremurat – căci şi cerurile rouraseră –

în faţa Dumnezeului Sinaiului,

în faţa Dumnezeului lui Israel.

Cerurile rouraseră apare, în SEP 4, ca cerurile au picurat: „se interpretează de obicei ca referindu-se la episodul manei. Theodoret vede aici o prefigurare a [pogorârii] Duhului Sfânt la Rusalii”[15].

9: Ploaie binevoitoare i-ai pus Tu deoparte, Dumnezeule, moştenirii Tale;

ea a slăbit, Tu o vei întări;

„În interpretarea Părinţilor, adevărata ploaie de bunăvoie avea să fie cuvântul Evangheliei (Eusebiu), sau Hristos Însuşi coborât din cer (Chiril al Alexandriei)”[16].

10: vietăţile Tale locuiesc într-însa,

cu bunătatea Ta ai pregătit-o, Dumnezeule, pentru cel sărac.

„E drept să se spună că Biserica a fost descrisă ca o mulţime foarte blândă a celor îndreptaţi prin credinţă, […] în Hristos, ca o casă întărită şi neclătinată de ispititori”[17].

11: Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc.

„În liturgica bizantină versetul face parte din binecuvântarea arhierească asupra celui ce urmează să citească Evanghelia”[18].

„Nici darul cuvântării de Dumnezeu nu va fi dat cuiva de Dumnezeu de nu se va fi pregătit pe sine astfel încât să se fi lepădat de toate averile sale pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu ca, în sărăcie iubitoare de Dumnezeu, să vestească bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu”[19].  „Sfintele Scripturi stau mărturie despre predica apostolilor şi cea a Mântuitorului, dovadă însuşi graiul psalmistului David, care s-ar potrivi parcă atât apostolilor cât şi evangheliştilor”[20].

12: El, Cel ce este Împăratul Puterilor, El îi va împărţi celui iubit al Său

prăzile menite să înfrumuseţeze casa.

„Augustin comentează în cheie trinitară: prăzile pe care Cel iubit al Tatălui, Fiul, le-a smuls diavolului sunt oamenii; El i-a împărţit, dându-le diverse misiuni pentru a-şi înfrumuseţa Casa, adică Biserica”[21].

13: Dacă dormiţi între bunurile moştenirii,

aripi de porumbiţă veţi avea, suflate cu argint,

al cărei grumaz e-n ape de aur verzui.

În comentariile rabinice, porumbiţa reprezintă pe Israel (cf. şi Cântarea 2, 10.14; 5, 2; 6, 9; Psalmi 73, 19; Osea 7, 11; 11, 11). Pentru Părinţi, ea este o imagine a Duhului Sfânt”[22].

„Într-adevăr, dacă vom adormi în mijlocul moştenirilor Vechiului şi Noului Testament, noi primim aripi argintii ca ale porumbiţei, adică Cuvântul lui Dumnezeu, şi penele spatelui strălucitor ca aurul”[23].  „Cele văzute de suflet, pentru făptuire, sunt argintii, ca aripile porumbului; iar cele cugetate, adică cele de dincolo de raţiune, pentru contemplaţie, sunt aurii. Căci sufletul, neînfrumuseţat astfel, nu poate zbura şi nu se poate odihni acolo unde este locuinţa tuturor celor ce se veselesc”[24].

14: Când Cel-ce-este-n-ceruri hotărăşte regi peste ea,

ei vor deveni albi ca zăpada pe Salmon.

15: Muntele lui Dumnezeu e munte gras,

munte închegat, munte gras.

Textele originale vorbesc aici despre Muntele Selmon: „loc în apropierea oraşului Sichem (…), de unde Abimelec a adus crengi cu care a dat foc oraşului Sichem”[25].  Munte gras : de fapt, e vorba de Muntele Başan. Traducătorii Septuagintei au citit, însă batan, borţos, de aici provenind construcţia munte gras. Similar se pune problema cu acel munte închegat din text; în ebraică, ar fi vorba de muntele cocoaşelor, dar traducătorii în greceşte au socotit a fi vorba de verbul gavan, a închega. „Başan (Vasan) este o regiune la estul râului Iordan, între râul Iaboc şi muntele Hermon”[26].

16: De ce gândiţi voi, munţi închegaţi,

că acesta e muntele unde I-a plăcut lui Dumnezeu să locuiască?

Pentru că şi Domnul va locui în el până-ntru sfârşit.

17: Carul de luptă al lui Dumnezeu e înmulţit în mii de mii,

mii din cele fără număr;

Domnul e-n mijlocul lor pe Sinai, în locul Său cel sfânt.

18: Întru cele înalte Te-ai înălţat, robia ai dus-o în robie,

daruri ai primit între oameni (da, fiindcă erau nesupuşi),

pentru ca Tu să poţi locui acolo.

„Cf. Efeseni 4, 8, unde se citează textul cu o modificare: a dat oamenilor daruri. Ieronim comentează (In Ep. Ad Eph.): Pe drept cuvânt zice Apostolul că Hristos a dat oamenilor darurile pe care profetul spune că le-a primit de la Tatăl pentru oameni. Augustin, pe baza traducerii literale a prepoziţiei εν, în, afirmă pe baza învăţăturii despre Trupul mistic că Hristos Însuşi primeşte, în mădularele Sale, aceste daruri”[27].

„Unul este Conducătorul nostru, al celor ce am fost îndreptaţi prin credinţă, Hristos Care, suindu-Se la înălţime, a robit robimea şi a dat slăviri oamenilor”[28].

19: Binecuvântat este Domnul Dumnezeu,

binecuvântat e Domnul în fiecare zi,

belşug ne fie nouă Dumnezeul mântuirii noastre.

20: Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al mântuirii

şi ale Domnului Domn sunt căile ieşirii din moarte.

21: Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi,

coama celor ce stăruiesc în greşalele lor.

22: Zis-a Domnul: „Din Vasan îi voi întoarce,

în adâncurile mării îi voi întoarce,

23: pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge,

limba câinilor tăi în acela al vrăjmaşilor tăi”.

„Chiril al Alexandriei trimite la o imagine similară de biruinţă din Isaia 63, 3 şi atrage atenţia că e un mod figurat de a vorbi, Dumnezeu fiind reprezentat ca un războinic victorios care îl învinge pe duşman şi îi eliberează pe cei asupriţi. La fel, Theodoret şi Ilarie”[29].

24: Văzută a fost, Dumnezeule, intrarea Ta,

intrarea Dumnezeului meu, a Împăratului meu, în sfântul locaş.

„În ceea ce urmează: tabloul unei măreţe procesiuni religioase”[30]. „Pentru mulţi Părinţi, aceste procesiuni reprezintă etapele planului de mântuire al lui Dumnezeu”[31].

25: Înainte mergeau căpeteniile, după ele cântăreţii din strune,

la mijloc copilele bătând din timpane:

26: „În adunări binecuvântaţi pe Dumnezeu,

pe Domnul din izvoarele lui Israel!”

„Izvoarele lui Israel: pentru mulţi Părinţi (Origen, Eusebiu, Chiril al Alexandriei, Atanasie), sunt Sfintele Scripturi”[32].

27: Acolo era Veniamin, cel mai tânăr, cu sufletu-n răpire,

căpeteniile lui Iuda, dregătorii lor,

căpeteniile Zabulonului, căpeteniile Neftalimului.

„Beniamin, Iuda, Zabulon şi Neftali reprezintă Palestina în punctele ei cardinale geografice şi etnice (cf. Ravasi, II, p. 396)”[33].

În plus, tainic, „este indicată o înaintare proprie pentru fiecare trib”[34].

28: Porunceşte, Dumnezeule, puterilor Tale,

întăreşte, Dumnezeule, ceea ce Tu ai făcut pentru noi.

Biblia 1914: Porunceşte, Dumnezeule, Puterii Tale…: „Priveşte în acestea Puterea lui Dumnezeu întrupată cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Fiul, ca să întărească trupul pe care ni l-a întocmit nouă. Căci dacă nu S-ar fi sălăşluit în noi, firea trupului n-ar fi lepădat de tot slăbiciunea provenită din stricăciune (corupere). Deci Fiul, fiind voinţa cea bună a Tatălui, desăvârşeşte lucrarea, dăruind mântuirea celor ce cred în El”[35].   „Arătând trupul luat în stăpânire de moarte, se ruga să fie eliberat de stricăciune prin puterea lui Dumnezeu, adică prin Fiul, şi să-l readucă iarăşi la starea de la început, adică la viaţă fericită şi nemuritoare în Hristos”[36].  „Ca să arate clar că Fiul este Puterea Tatălui nefiind altceva decât El în ceea ce priveşte identitatea în fiinţă sau în fire, după ce a spus mai întâi: Porunceşte Puterii Tale şi a înfăţişat doimea Persoanelor – înţeleg pe cea a Celui ce porunceşte şi pe cea către Care este porunca -, îndată Îi uneşte în unitatea după fire, atribuind în întregime firii dumnezeieşti şi negrăite rezultatul lucrului, spunând prea înţelept: Întăreşte, Dumnezeule, această lucrare pe care ai făcut-o nouă. Ia, deci, în lucrare, sau primeşte Fiul de la Tatăl Său lucrul cu privire la noi”[37].

29: De la templul Tău de deasupra Ierusalimului

Îţi vor aduce regii daruri.

„Imaginea este a conducătorilor de popoare care vin să se închine Prezenţei lui Dumnezeu. Cf. Matei 2, 11, unde magii aduc daruri Templului desăvârşit, care este Hristos”[38].

Acestea, citite în altă cheie: „Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi frumoase de la Hristos, Care locuieşte acolo, şi le duce până la vieţuirea virtuoasă, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim”[39].

30: Mustră fiarele din trestii,

acea adunare de tauri printre junincile popoarelor,

ca nu cumva ei să-i alunge

pe cei ce-au fost încercaţi ca argintul.

Risipeşte neamurile care voiesc războaie;

„Majoritatea comentatorilor văd aici o aluzie la Egipt, la căpeteniile şi la poporul lui. Fiara din trestii evocă probabil crocodilul de Nil. ♦ taurii ar putea simboliza o altă supraputere, cea din Mesopotamia, iar junincile, alte popoare”[40].

„Dar ce vorbesc despre credinţă, despre templu şi despre altar, când n-am lăsat în urmă nici măcar fiarele din trestie, pe care Proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute, care au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul cel din ascuns?”[41].

31: veni-vor soli din Egipt,

Etiopia se va grăbi să-şi întindă mâna spre Dumnezeu.

„Filip, după ce l-a învăţat pe Etiopean şi l-a botezat, l-a trimis propovăduitor al lui Hristos în Etiopia (Faptele Apostolilor, cap. 8)”[42].  „Convertirea ţărilor celor mai îndepărtate pe care le cunoşteau atunci sugerează universalitatea mântuirii”[43].

32: Voi, împărăţii ale pământului, cântaţi lui Dumnezeu,

cântaţi-I Domnului!

33: Cântaţi lui Dumnezeu

Cel ce mână cerul cerului spre revărsatul zorilor;

iată, cu glasul Său rosteşte glas de putere.

34: Daţi slavă lui Dumnezeu!

Peste Israel Îi este măreţia,

în nori îi este puterea.

„Părinţii văd aici o profeţie a Înălţării”[44].

„Peste Israil mărirea Lui, adică peste mintea văzătoare coboară frumuseţea slavei lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă. Şi puterea Lui în nouri, adică în sufletele luminoase, care privesc în dimineţi spre Cel ce şade de-a dreapta Tatălui şi le trimite lumină, aşa cum îşi trimite soarele razele sale în nourii curaţi, arătându-şi frumuseţea sa”[45].

35: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi;

Dumnezeul lui Israel, El îi va da poporului Său putere şi tărie.

Binecuvântat este Dumnezeu!

Primul vers, „cf. II Tesaloniceni 1, 10. Expresie folosită liturgic în toate riturile”[46].

---

[1] PSALM, p. 388

[2] SEP 4/I, p. 178

[3] BBVA, p. 690

[4] BBVA, p. 687

[5] BBVA, p. 687

[6] SEP 4/I, p. 179

[7] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, 26

[8] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XLIII, 3

[9] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele o sută de capete, 65

[10] SEP 4/I, p. 179

[11] SEP 4/I, pp. 179-180

[12] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, VIII

[13] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 53

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[15] SEP 4/I, p. 180

[16] SEP 4/I, p. 180

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

[18] SEP 4/I, p. 180

[19] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 66

[20] Origen, Comentariu  la Evanghelia după Ioan, I, VIII, 48

[21] SEP 4/I, p. 180

[22] SEP 4/I, p. 181

[23] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XXVII, 6

[24] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 141

[25] PSALM, p. 388

[26] PSALM, p. 388

[27] SEP 4/I, pp. 181-182

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII

[29] SEP 4/I, p. 182

[30] BBVA, p. 689

[31] SEP 4/I, p. 182

[32] SEP 4/I, p. 183

[33] SEP 4/I, p. 183

[34] Origen, Omilii la Exod, V, 5

[35] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 5

[36] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VI

[37] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 6

[38] SEP 4/I, p. 183

[39] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de Dumnezeiescul Botez

[40] SEP 4/I, p. 183

[41] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de Dumnezeiescul Botez

[42] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 25

[43] SEP 4/I, p. 183

[44] SEP 4/I, p. 184

[45] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 35

[46] SEP 4/I, p. 184

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 66

PSALMUL 66 – Pentru sfârşit: printre cântări, un psalm-cântare al lui David.

„Aducerea de mulţumire de la sărbătoarea recoltei se transformă într-o rugăciune de laudă şi recunoştinţă universală. Părinţii văd în acest psalm şi o profeţie privind Întruparea: după Ieronim, faţa lui Dumnezeu care va lumina asupra noastră este Fiul, strălucirea slavei Tatălui”[1].  „Al lui David : menţiune în Codex Vaticanus”[2].

1: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează,

luminează-Ţi faţa Ta peste noi şi ne miluieşte,

2: ca să cunoaştem pe pământ calea Ta,

în toate neamurile mântuirea Ta.

„Deşi psalmul a fost alcătuit de un rege al Evreilor, el nu poartă mesajul acestora, că adică numai ei se vor mântui, ci pe acela, profetic, al universalităţii creştinismului”[3].  Comentariile rabinice interpretează calea drept purtarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său, Israel (cf. TOB, nota ad loc.). ♦ Părinţii identifică această cale şi mântuire cu Hristos”[4].

3: Pe Tine Te vor lăuda popoarele, Dumnezeule,

toate popoarele Te vor lăuda.

4: Veselească-se neamurile şi să se bucure,

că Tu cu dreptate vei judeca popoarele

şi neamurile de pe pământ le vei călăuzi.

„Pentru Ilarie, popoarele sunt triburile lui Israel, iar neamurile, popoarele păgâne (universalitatea mântuirii)”[5].

5: Pe Tine Te vor lăuda popoarele, Dumnezeule,

toate popoarele Te vor lăuda.

6: Pământul şi-a dat rodul său:

Binecuvintează-ne, Dumnezeule, Dumnezeul nostru!

„Fericitul Ieronim: În viziunea profetică, rodul este Sfânta Fecioară Maria, fruct al acestui pământ, al acestei seminţe, al acestui lut, al lui Adam. Ceea ce s-a pierdut în Eden a fost dobândit în Fiul ei. Notă: Propoziţia: Pământul şi-a dat rodul său este începutul acestui verset, iar nu sfârşitul celui precedent, aşa cum o găsim în unele ediţii româneşti. Ceea ce urmează e consecinţa acestui rod”[6].  „Rodul pierdut de întâiul Adam e recâştigat în Noul Adam, interpretează Ilarie”[7].

7: Binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule,

şi de Tine să se teamă toate marginile pământului.

Încheiere ce afirmă universalitatea credinţei

---

[1] SEP 4/I, p. 177

[2] BBVA, p. 686

[3] BBVA, p. p. 687

[4] SEP 4/I, pp. 177-178

[5] SEP 4/I, p. 178

[6] BBVA, p. 687

[7] SEP 4/I, p. 178

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 65

PSALMUL 65 – Pentru sfârşit: o cântare psalmodică a învierii.

„După ce rememorează binefacerile din trecut ale lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel (ieşirea din Egipt şi trecerea Iordanului), psalmistul Îi aduce mulţumire lui Dumnezeu, care l-a izbăvit dintr-o mare încercare. Theodoret spune că acest psalm e cântat de corul drepţilor întorşi din robie. Majoritatea Părinţilor văd în el prevestirea Învierii şi a chemării universale la mântuire”[1].

„Cuvintele introductive: Indicaţiile către dirijor califică acest psalm drept shir (cânt) […]. Versiunile româneşti traduc după Septuaginta ωδή ψαλμου αναστάσεως (cântare a psalmului reînvierii), unde cuvântul αναστάσεως (al reînvierii) este o interpolare creştină târzie”[2].

„Fericitul Augustin: Pentru sfârşit: sfârşitul e Hristos (cf. Romani 10,  4). Hristos e Cel ce a înviat. El însă este Capul, iar Biserica este Trupul; dacă El, Capul, a înviat, Biserica Îl va urma. Evreii credeau că numai ei, deţinătorii Legii, vor învia. Psalmul însă începe prin cuvintele: Cu bucurie strigaţi-I lui Dumnezeu tot pământul, de unde caracterul universal al învierii”[3].

1: Cu bucurie strigaţi-I lui Dumnezeu tot pământul,

E chemat tot pământul, „nu numai o parte a lui. Iar a cânta nu este propriu celor ce se roagă cerând (implorând tânguitor) ceva, ci celor ce se veselesc”[4].

2: numelui Său cântaţi-i,

daţi mărire laudei Lui!

3: Spuneţi-I lui Dumnezeu: Cât de înfricoşătoare sunt lucrurile Tale!

Întru mulţimea puterii Tale Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi.

Înfricoşătoare: „admiraţia faţă de Dumnezeu e însoţită de o teamă respectuoasă; după Cassiodor, este o teamă afectuoasă şi filială, dulce, fără amărăciune, care naşte speranţă”[5].

Biblia 1914: vor minţi despre Tine duşmanii Tăi: este, „fără îndoială, duşman al lui Dumnezeu şi, în chip vădit, mincinos tot omul care închide pe Dumnezeu cu ignoranţă şi necredinţă în legea firii şi nu vrea să creadă în Cel ce S-a sălăşluit fiinţial în chip nepătimaş, nepasiv, impasibil şi mai presus de fire în cele de sub fire, ca Cel ce toate le poate”[6].

4: Tot pământul să Ţi se închine şi să-Ţi cânte,

numelui Tău să-i cânte.

5: Veniţi şi vedeţi faptele lui Dumnezeu,

cât e El de înfricoşător în sfaturi, mai mult decât fiii oamenilor,

6: El, Cel ce întoarce marea în uscat;

prin râu vor trece cu piciorul.

Acolo ne vom veseli de El,

„Aluzie la eliberarea din Egipt (Ieşirea 15) şi la trecerea Iordanului (Iosua 3)”[7].

„Cu adevărat, de va veni în noi Cel ce preface marea în uscat, o va trece negreşit şi Israilul din noi, nebântuit de valuri, sau mintea care vede pe Dumnezeu (Israil), şi va vedea pe egipteni înecându-se în apa lacrimilor”[8].

7: de Cel ce întru puterea Sa stăpâneşte veacul;

ochii Săi se uită spre neamuri:

cei ce-L amărăsc să nu se înalţe întru ei!

„După Eusebiu, privirea lui Dumnezeu e o făgăduinţă de împăcare: se uită la neamuri cu o privire binevoitoare; Domnul Îşi îndreaptă privirea asupra neamurilor, razele de lumină care ies din ochii Lui fac sufletele capabile de Dumnezeu şi le arată ca atare”[9].

8: Voi, neamuri, binecuvântaţi-L pe Dumnezeul nostru

şi faceţi să se audă glasul laudei Lui.

9: El, Cel ce sufletul mi l-a temeinicit în viaţă,

nu mi-a lăsat picioarele să se clatine.

10: Că ne-ai încercat pe noi, Dumnezeule,

cu foc ne-ai lămurit, aşa cum în foc se lămureşte argintul;

11: ne-ai prins în laţ, necazuri ne-ai pus pe grumaz,

„Lucrează, desigur, Satana şi după (Botez), ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin bucurie, prin foc şi prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui”[10].  E evidenţiată şi tăria sfinţilor: „Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercaţi, ci se bucură mai vârtos primindu-le ca bune şi, făcându-se cunoscuţi ca ceea ce sunt prin încercarea însăşi, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu?”[11].

12: oameni ai ridicat deasupra capetelor noastre,

prin foc trecut-am şi prin apă

şi Tu ne-ai scos la odihnă.

„În războiul nostru duhovnicesc, Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne treacă prin tot felul de încercări, prin focul şi furtuna patimilor noastre, prin dulceaţa poftelor iraţionale, pentru ca, după aceea, biruitori, să ajungem la bucuria Binelui (Nichita Stithatul)”[12].  „Dacă nu faci o sforţare, nu vei înfrânge năravul. Câtă vreme purtăm acest trup slăbănog, nu putem fi fără păcat, nici să trăim fără amărăciune şi durere”[13].  „Prin acestea, Scriptura se pare că vrea să ne indice laudele ce şi le câştigă sfinţii prin ardere, prin osteneli şi prin zdrobiri. Căci cuptorul e semnul zdrobirii şi ostenelii celor cercaţi ca prin foc”[14].

13: În casa Ta intra-voi cu arderi-de-tot,

Ţie voi plini făgăduinţele mele

14: pe care buzele mele le-au rostit

şi gura mea le-a grăit întru necazul meu;

„Sufletul intră în paza minţii atunci când toate gândurile lui ard cu totul în focul iubirii dumnezeieşti, iar când acestea sunt arse de tot de dragostea dumnezeiască pe altarul trezviei, aburii deşi ai făgăduinţelor se înalţă spre Dumnezeu”[15].

15: arderi-de-tot cu măduvă Îţi voi aduce,

cu tămâie şi berbeci,

boi şi ţapi Îţi voi aduce.

„Măduva: partea cea mai grasă şi mai fină a animalului de jertfă; metaforic: ce e mai bun; chintesenţa”[16].  „Arderile-de-tot exprimă consacrarea totală lui Dumnezeu (Atanasie). ♦ măduvă: simbol pentru a spune că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu tot ce este mai bun din noi înşine (Theodoret)”[17].

16: Veniţi şi auziţi, şi eu vă voi povesti vouă,

celor ce vă temeţi de Dumnezeu,

câte i-a făcut El sufletului meu.

17: Către El cu gura mea am strigat,

pe El cu limba mea L-am preamărit.

„Am strigat: Chiril al Alexandriei spune că e vorba de strigătul interior pornind dintr-o inimă arzând de iubire”[18].

18: Dacă-n inima mea am zărit strâmbătate,

atunci Domnul să nu mă audă!

19: De aceea m-a auzit Dumnezeu,

luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.

20: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce nu mi-a îndepărtat rugăciunea,

şi nici mila Lui de la mine!

O exultare a dreptului ce-L are pe Dumnezeu alături.

---

[1] SEP 4/I, p. 175

[2] PSALM, p. 387

[3] BBVA, p. 685

[4] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 14

[5] SEP 4/I, p. 175

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 179

[7] SEP 4/I, p. 175

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, 25

[9] SEP 4/I, p. 176

[10] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 76

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

[12] BBVA, p. 686

[13] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I,XXII, 5

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[15] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, II, 21

[16] BBVA, p. 686

[17] SEP 4/I, p. 176

[18] SEP 4/I, p. 177

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 64

PSALMUL 64 – Pentru sfârşit: un psalm-cântare al lui David, odă cântată de Ieremia şi Iezechiel şi de poporul robit, când erau ei gata de plecare.

„În anul 587, Evreii au fost duşi în captivitatea babilonică, dar profetul Ieremia a prezis că după 70 de ani se vor întoarce. Printre profeţii captivi se afla şi Iezechiel. După întoarcerea captivilor s-a făcut şi restaurarea templului din Ierusalim”[1].

„Cuvintele introductive: O indicaţie pentru dirijorul muzicanţilor spune că acest psalm constituie o cântare (< ωδή < shir[2]). Sensul exact al acestei precizări este neclar. Cuvintele din Biblia 1688 a Ieremiei şi a Iezechiil, a nemerniciei nărodului cînd vrea să iasă sunt o interpolare din Septuaginta: Ιερεμιου και Ιεζεκιηλ εκ του λόγου της παροικίας, οτε εμελλον εκπορεύεσθαι (idem)”[3].

1: Ţie, Dumnezeule, Ţi se cuvine cântare în Sion

şi Ţie Ţi se va plini făgăduinţă în Ierusalim.

„Pentru majoritatea Părinţilor, Sionul este o imagine a Bisericii sau a Ierusalimului ceresc”[4].

2: Ascultă-mi ruga,

spre Tine tot trupul va veni.

„Intuind prefigurarea Ierusalimului ceresc, Fericitul Augustin vede plinirea făgăduinţelor atunci, la învierea cea de obşte, când drepţii vor sta în faţa lui Dumnezeu nu numai cu sufletele, ci şi cu trupurile, acestea din urmă nefiind supuse stricăciunii, ca unele ce au ieşit din Babilon”[5].  În plus, „mulţi Părinţi văd aici o profeţie a convertirii păgânilor”[6] – spre Tine tot trupul va veni.

3: Cuvintele nelegiuiţilor ne-au încovoiat,

dar necredinţele noastre Tu le vei uşura.

Necredinţele „(aici): păcatul (repetat) de a nu-ţi pune viaţa în acord cu credinţa ta, de a nu-I rămâne totdeauna credincios lui Dumnezeu”[7].

4: Fericit este cel pe care Tu l-ai ales şi l-ai luat la Tine;

el în curţile Tale va locui.

Sătura-ne-vom de bunătăţile casei Tale;

sfânt e locaşul Tău, minunat întru dreptate.

Sfânt e locaşul Tău apare, în SEP 4, sfânt e templul Tău; „Textul Masoretic are sfinţenia templului Tău (…): Imagine a templului spiritual (Eusebiu); a poporului credincios (Atanasie, De titulis psalmorum, PG 27); pentru Ilarie, templul este Hristos, dar trimite şi la I Corinteni 3,16 (Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?)”[8].

5: Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru,

nădejdea tuturor marginilor pământului

şi a celor ce sunt pe mare, departe,

6: Tu, Cel ce munţii îi pregăteşti întru tăria Ta,

Tu, Cel încins cu putere,

7: Tu, Cel ce răscoleşti adâncul mării

şi vuietul valurilor ei.

8: De semnele Tale se vor tulbura neamurile

şi se vor înspăimânta cei ce locuiesc mărginimile;

porţile dimineţii şi ale serii Tu le vei face frumoase.

Porţile, „literal: Ieşirile, deschiderile prin care soarele răsare şi apune. Sensul: extremităţile pământului”[9].  „Porţile dimineţii şi ale serii: metaforă a ţinuturilor îndepărtate de la răsărit şi de la apus. Pentru Chiril al Alexandriei, acestea simbolizează şi cele două naşteri ale lui Hristos: dimineaţa simbolizează naşterea Lui din veşnicie, iar seara, naşterea din Fecioară. Alţii interpretează mai degrabă temporal: lauda lui Dumnezeu care se aduce necontenit (Atanasie, Ilarie)”[10].

9: Tu ai cercetat pământul şi din belşug l-ai adăpat,

bogăţiile lui le-ai făcut să sporească;

râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă;

Tu le-ai pregătit hrana, căci aşa e pregătirea Ta.

„Râul lui Dumnezeu: metaforă pentru rezervele de apă pe care anticii le presupuneau deasupra bolţii cereşti şi din care Dumnezeu face să cadă ploile. Urmează un amplu tablou al pământului udat de ploi în urma unei secete prelungite (robia)”[11].  „În acest râu al lui Dumnezeu plin de apă Atanasie vede simbolul cuvântului evanghelic, Ilarie şi Ieronim (trimiţând la Ioan 7, 38) – simbolul Duhului Sfânt, iar Augustin – un simbol al poporului lui Dumnezeu”[12].

10: Adapă-i brazdele pân-la beţie,

înmulţeşte-i roadele!;

vesel va fi în stropii lui de ploaie când totul odrăsleşte.

„Textual: îmbată-i brazdele. E vorba de beţia euforică a belşugului, a bucuriei şi veseliei”[13].

11: Tu cu bunătatea Ta vei binecuvânta cununa anului

şi câmpurile Tale se vor umple de grăsime;

Primul vers apare în SEP 4: Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale: „anul bunătăţii: Părinţii îl referă la anul venirii lui Hristos, anul de bunăvoinţă al Domnului (Isaia 61, 2; Luca 4,19)”[14].

12: munţii pustiei se vor îngrăşa

şi dealurile în bucurie se vor încinge;

Munţii pustiei, „textual (ediţia Rahlfs şi altele): frumuseţile, păşunile sau roadele de anotimp ale pustiei. În Codicii Vaticanus şi Sinaiticus: munţii. Opţiunea de faţă e impusă de paralelismul sinonimic al versetului (munţii – dealurile)”[15].

13: turmele s-au îmbrăcat în lână,

văile se vor îmbelşuga de grâu;

şi strigăte vor scoate, căci în cântări Te vor cânta.

O viziune a revărsării darurilor duhovniceşti.

---

[1] BBVA, p. 684

[2] שיר

[3] PSALM, p. 387

[4] SEP 4/I, pp. 172-173

[5] BBVA, p. 684

[6] SEP 4/I, p. 173

[7] BBVA, p. 684

[8] SEP 4/I, p. 173

[9] BBVA, p. 685

[10] SEP 4/I, p. 173

[11] BBVA, p. 685

[12] SEP 4/I, p. 174

[13] BBVA, p. 685

[14] SEP 4/I, p. 174

[15] BBVA, p. 685

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 63

PSALMUL 63 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Deşi cel drept pare lipsit de apărare în faţa cinismului duşmanilor, Dumnezeu, care vede în ascuns, va face până la urmă dreptate”[1].

1: Auzi, Dumnezeule, glasul meu când mă rog eu Ţie,

scoate-mi sufletul din frica vrăjmaşului!

„Fericitul Augustin: Când mucenicii, mergând la moarte, se rugau astfel, ei nu-i cereau lui Dumnezeu să-i scape de moarte, ci de frica în faţa morţii”[2].

2: Acoperă-mă de năvala celor ce fac rău,

de mulţimea celor ce lucrează fărădelege,

3: de cei ce şi-au ascuţit limbile ca sabia,

de cei ce şi-au întins arcul – amarnică lucrare –

4: pentru ca-ntru ascuns să-l săgeteze pe cel neprihănit.

5: Năprasnic îl vor săgeta şi nu se vor teme,

întăritu-s-au în plănuirea lor cea rea,

s-au vorbit să ascundă laţurile;

zis-au: „Cine ne va vedea?”

6: Iscodit-au după fărădelege

şi s-au sleit iscodind iscodiri.

Un om se va apropia, şi inima e adâncă

Iscodind iscodiri: „Toată arta filosofilor întru aceasta se străduieşte: să întunece lumina, afirmând simple ficţiuni; să încurce spiritele atrase spre adevăr, prin mrejele disputelor deşarte, prin false argumentări, prin falsa strălucire a oratoriei”[3].

Va veni un om [SEP 4]: „pentru Eusebiu şi Augustin, acesta este Hristos; pentru alţi Părinţi, este omul care cugetă la tainele lui Dumnezeu”[4].

7: şi Dumnezeu Se va înălţa:

Ca dintr-o săgeată de copii le sunt loviturile,

Tâlcuire aparte, comentând versetele 6-7, la Anania; omul ce se apropie e văzut ca vrăjmaş: „Un om e duşmanul ce se apropie; dar inima celui pândit e adâncă prin aceea că-L are pe Dumnezeu în ea; din aceste adâncuri lăuntrice Se va ridica El să-l facă pe duşman neputincios. Sfântul Ciprian din Cartagina a folosit acest verset pentru a-i încuraja pe cei ce mergeau spre moarte martirică”[5].  Cum s-a văzut mai sus, omul a primit conotaţii pozitive, de regulă.

„Mintea pricepută şi înţeleaptă ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile pe care le vede la vreunii. Cel fără minte, însă, iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile”[6].

8: fără putere li s-au făcut limbile împotrivă.

Toţi cei ce i-au văzut s-au tulburat

şi fiece om s-a înfricoşat.

9: Şi au vestit lucrurile lui Dumnezeu

şi faptele Lui le-au înţeles.

10: Veseli-se-va cel drept întru Domnul

şi în El va nădăjdui,

întru El se vor lăuda toţi cei drepţi la inimă.

În acestea, ghicim propovăduirea celor dumnezeieşti şi bucuria drepţilor de ea.  „După Augustin, cei drepţi cu inima sunt aceia care se conformează mereu voinţei lui Dumnezeu”[7].

---

[1] SEP 4/I, p. 171

[2] BBVA, p. 683

[3] Sf. Paulin de Nola, Harul şi mântuirea, 4

[4] SEP 4/I, p. 172

[5] BBVA, p. 684

[6] Sf. Ioan Scărarul, Scara, X, 17

[7] SEP 4/I, p. 172