Archive for august 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 65

PSALMUL 65 – Pentru sfârşit: o cântare psalmodică a învierii.

„După ce rememorează binefacerile din trecut ale lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel (ieşirea din Egipt şi trecerea Iordanului), psalmistul Îi aduce mulţumire lui Dumnezeu, care l-a izbăvit dintr-o mare încercare. Theodoret spune că acest psalm e cântat de corul drepţilor întorşi din robie. Majoritatea Părinţilor văd în el prevestirea Învierii şi a chemării universale la mântuire”[1].

„Cuvintele introductive: Indicaţiile către dirijor califică acest psalm drept shir (cânt) […]. Versiunile româneşti traduc după Septuaginta ωδή ψαλμου αναστάσεως (cântare a psalmului reînvierii), unde cuvântul αναστάσεως (al reînvierii) este o interpolare creştină târzie”[2].

„Fericitul Augustin: Pentru sfârşit: sfârşitul e Hristos (cf. Romani 10,  4). Hristos e Cel ce a înviat. El însă este Capul, iar Biserica este Trupul; dacă El, Capul, a înviat, Biserica Îl va urma. Evreii credeau că numai ei, deţinătorii Legii, vor învia. Psalmul însă începe prin cuvintele: Cu bucurie strigaţi-I lui Dumnezeu tot pământul, de unde caracterul universal al învierii”[3].

1: Cu bucurie strigaţi-I lui Dumnezeu tot pământul,

E chemat tot pământul, „nu numai o parte a lui. Iar a cânta nu este propriu celor ce se roagă cerând (implorând tânguitor) ceva, ci celor ce se veselesc”[4].

2: numelui Său cântaţi-i,

daţi mărire laudei Lui!

3: Spuneţi-I lui Dumnezeu: Cât de înfricoşătoare sunt lucrurile Tale!

Întru mulţimea puterii Tale Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi.

Înfricoşătoare: „admiraţia faţă de Dumnezeu e însoţită de o teamă respectuoasă; după Cassiodor, este o teamă afectuoasă şi filială, dulce, fără amărăciune, care naşte speranţă”[5].

Biblia 1914: vor minţi despre Tine duşmanii Tăi: este, „fără îndoială, duşman al lui Dumnezeu şi, în chip vădit, mincinos tot omul care închide pe Dumnezeu cu ignoranţă şi necredinţă în legea firii şi nu vrea să creadă în Cel ce S-a sălăşluit fiinţial în chip nepătimaş, nepasiv, impasibil şi mai presus de fire în cele de sub fire, ca Cel ce toate le poate”[6].

4: Tot pământul să Ţi se închine şi să-Ţi cânte,

numelui Tău să-i cânte.

5: Veniţi şi vedeţi faptele lui Dumnezeu,

cât e El de înfricoşător în sfaturi, mai mult decât fiii oamenilor,

6: El, Cel ce întoarce marea în uscat;

prin râu vor trece cu piciorul.

Acolo ne vom veseli de El,

„Aluzie la eliberarea din Egipt (Ieşirea 15) şi la trecerea Iordanului (Iosua 3)”[7].

„Cu adevărat, de va veni în noi Cel ce preface marea în uscat, o va trece negreşit şi Israilul din noi, nebântuit de valuri, sau mintea care vede pe Dumnezeu (Israil), şi va vedea pe egipteni înecându-se în apa lacrimilor”[8].

7: de Cel ce întru puterea Sa stăpâneşte veacul;

ochii Săi se uită spre neamuri:

cei ce-L amărăsc să nu se înalţe întru ei!

„După Eusebiu, privirea lui Dumnezeu e o făgăduinţă de împăcare: se uită la neamuri cu o privire binevoitoare; Domnul Îşi îndreaptă privirea asupra neamurilor, razele de lumină care ies din ochii Lui fac sufletele capabile de Dumnezeu şi le arată ca atare”[9].

8: Voi, neamuri, binecuvântaţi-L pe Dumnezeul nostru

şi faceţi să se audă glasul laudei Lui.

9: El, Cel ce sufletul mi l-a temeinicit în viaţă,

nu mi-a lăsat picioarele să se clatine.

10: Că ne-ai încercat pe noi, Dumnezeule,

cu foc ne-ai lămurit, aşa cum în foc se lămureşte argintul;

11: ne-ai prins în laţ, necazuri ne-ai pus pe grumaz,

„Lucrează, desigur, Satana şi după (Botez), ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin bucurie, prin foc şi prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui”[10].  E evidenţiată şi tăria sfinţilor: „Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercaţi, ci se bucură mai vârtos primindu-le ca bune şi, făcându-se cunoscuţi ca ceea ce sunt prin încercarea însăşi, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu?”[11].

12: oameni ai ridicat deasupra capetelor noastre,

prin foc trecut-am şi prin apă

şi Tu ne-ai scos la odihnă.

„În războiul nostru duhovnicesc, Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne treacă prin tot felul de încercări, prin focul şi furtuna patimilor noastre, prin dulceaţa poftelor iraţionale, pentru ca, după aceea, biruitori, să ajungem la bucuria Binelui (Nichita Stithatul)”[12].  „Dacă nu faci o sforţare, nu vei înfrânge năravul. Câtă vreme purtăm acest trup slăbănog, nu putem fi fără păcat, nici să trăim fără amărăciune şi durere”[13].  „Prin acestea, Scriptura se pare că vrea să ne indice laudele ce şi le câştigă sfinţii prin ardere, prin osteneli şi prin zdrobiri. Căci cuptorul e semnul zdrobirii şi ostenelii celor cercaţi ca prin foc”[14].

13: În casa Ta intra-voi cu arderi-de-tot,

Ţie voi plini făgăduinţele mele

14: pe care buzele mele le-au rostit

şi gura mea le-a grăit întru necazul meu;

„Sufletul intră în paza minţii atunci când toate gândurile lui ard cu totul în focul iubirii dumnezeieşti, iar când acestea sunt arse de tot de dragostea dumnezeiască pe altarul trezviei, aburii deşi ai făgăduinţelor se înalţă spre Dumnezeu”[15].

15: arderi-de-tot cu măduvă Îţi voi aduce,

cu tămâie şi berbeci,

boi şi ţapi Îţi voi aduce.

Măduva: partea cea mai grasă şi mai fină a animalului de jertfă; metaforic: ce e mai bun; chintesenţa”[16].  „Arderile-de-tot exprimă consacrarea totală lui Dumnezeu (Atanasie). ♦ măduvă: simbol pentru a spune că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu tot ce este mai bun din noi înşine (Theodoret)”[17].

16: Veniţi şi auziţi, şi eu vă voi povesti vouă,

celor ce vă temeţi de Dumnezeu,

câte i-a făcut El sufletului meu.

17: Către El cu gura mea am strigat,

pe El cu limba mea L-am preamărit.

Am strigat: Chiril al Alexandriei spune că e vorba de strigătul interior pornind dintr-o inimă arzând de iubire”[18].

18: Dacă-n inima mea am zărit strâmbătate,

atunci Domnul să nu mă audă!

19: De aceea m-a auzit Dumnezeu,

luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.

20: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce nu mi-a îndepărtat rugăciunea,

şi nici mila Lui de la mine!

O exultare a dreptului ce-L are pe Dumnezeu alături.


[1] SEP 4/I, p. 175

[2] PSALM, p. 387

[3] BBVA, p. 685

[4] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 14

[5] SEP 4/I, p. 175

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 179

[7] SEP 4/I, p. 175

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, 25

[9] SEP 4/I, p. 176

[10] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 76

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

[12] BBVA, p. 686

[13] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I,XXII, 5

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[15] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, II, 21

[16] BBVA, p. 686

[17] SEP 4/I, p. 176

[18] SEP 4/I, p. 177

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 64

PSALMUL 64 – Pentru sfârşit: un psalm-cântare al lui David, odă cântată de Ieremia şi Iezechiel şi de poporul robit, când erau ei gata de plecare.

„În anul 587, Evreii au fost duşi în captivitatea babilonică, dar profetul Ieremia a prezis că după 70 de ani se vor întoarce. Printre profeţii captivi se afla şi Iezechiel. După întoarcerea captivilor s-a făcut şi restaurarea templului din Ierusalim”[1].

„Cuvintele introductive: O indicaţie pentru dirijorul muzicanţilor spune că acest psalm constituie o cântare (< ωδή < shir[2]). Sensul exact al acestei precizări este neclar. Cuvintele din Biblia 1688 a Ieremiei şi a Iezechiil, a nemerniciei nărodului cînd vrea să iasă sunt o interpolare din Septuaginta: Ιερεμιου και Ιεζεκιηλ εκ του λόγου της παροικίας, οτε εμελλον εκπορεύεσθαι (idem)”[3].

1: Ţie, Dumnezeule, Ţi se cuvine cântare în Sion

şi Ţie Ţi se va plini făgăduinţă în Ierusalim.

„Pentru majoritatea Părinţilor, Sionul este o imagine a Bisericii sau a Ierusalimului ceresc”[4].

2: Ascultă-mi ruga,

spre Tine tot trupul va veni.

„Intuind prefigurarea Ierusalimului ceresc, Fericitul Augustin vede plinirea făgăduinţelor atunci, la învierea cea de obşte, când drepţii vor sta în faţa lui Dumnezeu nu numai cu sufletele, ci şi cu trupurile, acestea din urmă nefiind supuse stricăciunii, ca unele ce au ieşit din Babilon”[5].  În plus, „mulţi Părinţi văd aici o profeţie a convertirii păgânilor”[6]spre Tine tot trupul va veni.

3: Cuvintele nelegiuiţilor ne-au încovoiat,

dar necredinţele noastre Tu le vei uşura.

Necredinţele „(aici): păcatul (repetat) de a nu-ţi pune viaţa în acord cu credinţa ta, de a nu-I rămâne totdeauna credincios lui Dumnezeu”[7].

4: Fericit este cel pe care Tu l-ai ales şi l-ai luat la Tine;

el în curţile Tale va locui.

Sătura-ne-vom de bunătăţile casei Tale;

sfânt e locaşul Tău, minunat întru dreptate.

Sfânt e locaşul Tău apare, în SEP 4, sfânt e templul Tău; „Textul Masoretic are sfinţenia templului Tău (…): Imagine a templului spiritual (Eusebiu); a poporului credincios (Atanasie, De titulis psalmorum, PG 27); pentru Ilarie, templul este Hristos, dar trimite şi la I Corinteni 3,16 (Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?)”[8].

5: Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru,

nădejdea tuturor marginilor pământului

şi a celor ce sunt pe mare, departe,

6: Tu, Cel ce munţii îi pregăteşti întru tăria Ta,

Tu, Cel încins cu putere,

7: Tu, Cel ce răscoleşti adâncul mării

şi vuietul valurilor ei.

8: De semnele Tale se vor tulbura neamurile

şi se vor înspăimânta cei ce locuiesc mărginimile;

porţile dimineţii şi ale serii Tu le vei face frumoase.

Porţile, „literal: Ieşirile, deschiderile prin care soarele răsare şi apune. Sensul: extremităţile pământului”[9].  „Porţile dimineţii şi ale serii: metaforă a ţinuturilor îndepărtate de la răsărit şi de la apus. Pentru Chiril al Alexandriei, acestea simbolizează şi cele două naşteri ale lui Hristos: dimineaţa simbolizează naşterea Lui din veşnicie, iar seara, naşterea din Fecioară. Alţii interpretează mai degrabă temporal: lauda lui Dumnezeu care se aduce necontenit (Atanasie, Ilarie)”[10].

9: Tu ai cercetat pământul şi din belşug l-ai adăpat,

bogăţiile lui le-ai făcut să sporească;

râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă;

Tu le-ai pregătit hrana, căci aşa e pregătirea Ta.

Râul lui Dumnezeu: metaforă pentru rezervele de apă pe care anticii le presupuneau deasupra bolţii cereşti şi din care Dumnezeu face să cadă ploile. Urmează un amplu tablou al pământului udat de ploi în urma unei secete prelungite (robia)”[11].  „În acest râu al lui Dumnezeu plin de apă Atanasie vede simbolul cuvântului evanghelic, Ilarie şi Ieronim (trimiţând la Ioan 7, 38) – simbolul Duhului Sfânt, iar Augustin – un simbol al poporului lui Dumnezeu”[12].

10: Adapă-i brazdele pân-la beţie,

înmulţeşte-i roadele!;

vesel va fi în stropii lui de ploaie când totul odrăsleşte.

„Textual: îmbată-i brazdele. E vorba de beţia euforică a belşugului, a bucuriei şi veseliei”[13].

11: Tu cu bunătatea Ta vei binecuvânta cununa anului

şi câmpurile Tale se vor umple de grăsime;

Primul vers apare în SEP 4: Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale: „anul bunătăţii: Părinţii îl referă la anul venirii lui Hristos, anul de bunăvoinţă al Domnului (Isaia 61, 2; Luca 4,19)”[14].

12: munţii pustiei se vor îngrăşa

şi dealurile în bucurie se vor încinge;

Munţii pustiei, „textual (ediţia Rahlfs şi altele): frumuseţile, păşunile sau roadele de anotimp ale pustiei. În Codicii Vaticanus şi Sinaiticus: munţii. Opţiunea de faţă e impusă de paralelismul sinonimic al versetului (munţii – dealurile)”[15].

13: turmele s-au îmbrăcat în lână,

văile se vor îmbelşuga de grâu;

şi strigăte vor scoate, căci în cântări Te vor cânta.

O viziune a revărsării darurilor duhovniceşti.


[1] BBVA, p. 684

[2] שיר

[3] PSALM, p. 387

[4] SEP 4/I, pp. 172-173

[5] BBVA, p. 684

[6] SEP 4/I, p. 173

[7] BBVA, p. 684

[8] SEP 4/I, p. 173

[9] BBVA, p. 685

[10] SEP 4/I, p. 173

[11] BBVA, p. 685

[12] SEP 4/I, p. 174

[13] BBVA, p. 685

[14] SEP 4/I, p. 174

[15] BBVA, p. 685

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 63

PSALMUL 63 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Deşi cel drept pare lipsit de apărare în faţa cinismului duşmanilor, Dumnezeu, care vede în ascuns, va face până la urmă dreptate”[1].

1: Auzi, Dumnezeule, glasul meu când mă rog eu Ţie,

scoate-mi sufletul din frica vrăjmaşului!

„Fericitul Augustin: Când mucenicii, mergând la moarte, se rugau astfel, ei nu-i cereau lui Dumnezeu să-i scape de moarte, ci de frica în faţa morţii”[2].

2: Acoperă-mă de năvala celor ce fac rău,

de mulţimea celor ce lucrează fărădelege,

3: de cei ce şi-au ascuţit limbile ca sabia,

de cei ce şi-au întins arcul – amarnică lucrare –

4: pentru ca-ntru ascuns să-l săgeteze pe cel neprihănit.

5: Năprasnic îl vor săgeta şi nu se vor teme,

întăritu-s-au în plănuirea lor cea rea,

s-au vorbit să ascundă laţurile;

zis-au: „Cine ne va vedea?”

6: Iscodit-au după fărădelege

şi s-au sleit iscodind iscodiri.

Un om se va apropia, şi inima e adâncă

Iscodind iscodiri: „Toată arta filosofilor întru aceasta se străduieşte: să întunece lumina, afirmând simple ficţiuni; să încurce spiritele atrase spre adevăr, prin mrejele disputelor deşarte, prin false argumentări, prin falsa strălucire a oratoriei”[3].

Va veni un om [SEP 4]: „pentru Eusebiu şi Augustin, acesta este Hristos; pentru alţi Părinţi, este omul care cugetă la tainele lui Dumnezeu”[4].

7: şi Dumnezeu Se va înălţa:

Ca dintr-o săgeată de copii le sunt loviturile,

Tâlcuire aparte, comentând versetele 6-7, la Anania; omul ce se apropie e văzut ca vrăjmaş: „Un om e duşmanul ce se apropie; dar inima celui pândit e adâncă prin aceea că-L are pe Dumnezeu în ea; din aceste adâncuri lăuntrice Se va ridica El să-l facă pe duşman neputincios. Sfântul Ciprian din Cartagina a folosit acest verset pentru a-i încuraja pe cei ce mergeau spre moarte martirică”[5].  Cum s-a văzut mai sus, omul a primit conotaţii pozitive, de regulă.

„Mintea pricepută şi înţeleaptă ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile pe care le vede la vreunii. Cel fără minte, însă, iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile”[6].

8: fără putere li s-au făcut limbile împotrivă.

Toţi cei ce i-au văzut s-au tulburat

şi fiece om s-a înfricoşat.

9: Şi au vestit lucrurile lui Dumnezeu

şi faptele Lui le-au înţeles.

10: Veseli-se-va cel drept întru Domnul

şi în El va nădăjdui,

întru El se vor lăuda toţi cei drepţi la inimă.

În acestea, ghicim propovăduirea celor dumnezeieşti şi bucuria drepţilor de ea.  „După Augustin, cei drepţi cu inima sunt aceia care se conformează mereu voinţei lui Dumnezeu”[7].


[1] SEP 4/I, p. 171

[2] BBVA, p. 683

[3] Sf. Paulin de Nola, Harul şi mântuirea, 4

[4] SEP 4/I, p. 172

[5] BBVA, p. 684

[6] Sf. Ioan Scărarul, Scara, X, 17

[7] SEP 4/I, p. 172

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 62

PSALMUL 62 – Un psalm al lui David, când se afla el în pustia Iudeii.

„Dorul după Dumnezeu. Psalmul este folosit frecvent în oficiile liturgice de dimineaţă”[1].  Referitor la titlu: „După Ilarie, David în pustiu, îndreptat spre cele dumnezeieşti, Îl prefigurează pe Hristos şi pătimirea Lui. Dumnezeu este Dumnezeul lumii întregi, dar este Dumnezeul meu (v. 1) pentru că Îl cunosc”[2].

1: Dumnezeule, Dumnezeul meu, spre Tine caut dis-de-dimineaţă;

însetat-a de Tine sufletul meu;

de câte ori i-a fost trupului meu dor de tine

în pământ pustiu şi neumblat şi fără apă!

„Versetul consună cu Psalmul 118, 148. Dis-de-dimineaţă (în revărsatul zorilor, când se iveşte aurora) este timpul când omul din parabola lui Iisus a ieşit să  tocmească lucrători pentru via sa; de aici, slujba utreniei, când monahii sunt adunaţi la rugăciune (Sfântul Ioan Casian)”[3].  Versurile 3-4: „Atât sufletul cât şi trupul, întreaga fiinţă umană tânjeşte după Dumnezeu atunci când simte că împrejuru-i e doar uscăciune”[4].

2: Aşa m-am arătat eu Ţie în locaşul Tău cel Sfânt,

ca să-Ţi văd puterea şi slava.

3: Că mila Ta e mai bună decât viaţa;

buzele mele Te vor lăuda.

4: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea

şi întru numele Tău voi ridica mâinile mele.

„Ridicarea mâinilor către Domnul, ca act cultic, este atestată şi în Ieşirea 17, 11 şi urm.; Psalmi 142, 6; I Timotei 2, 8. gestul, însoţit de rugăciune, se practică şi astăzi în anumite momente liturgice”[5].

5: Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu,

şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.

6: De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu,

în aurori am cugetat la Tine,

7: că Tu ai fost ajutorul meu

şi întru umbra aripilor tale mă voi bucura.

Spune acestea „pentru că sufletele cele vrednice prin părtăşia reală cu Duhul, primesc încă de acum arvuna şi pârga bucuriei şi veseliei celei duhovniceşti, de care se vor împărtăşi Sfinţii în împărăţia lui Hristos”[6].

8: Lipitu-s-a sufletul meu de Tine,

dreapta Ta m-a ocrotit.

„Luând aminte la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi”[7].  „Nu ne va fi de ajuns deci spre deplina bucurie şi spre sfinţenie, la care ne ridică simţirea lui Hristos Care ne sfinţeşte, să fim primiţi în rol de mlădiţe. Pe lângă aceasta, mai trebuie să urmăm Lui în mod sincer, printr-o iubire desăvârşită şi neîncetată”[8].

9: Iar ei în zadar au umblat după sufletul meu,

intra-vor în cele mai de jos ale pământului,

10: da-se-vor în ascuţişul săbiei,

fi-vor ei porţii pentru vulpi.

11: Dar regele se va veseli în Dumnezeu;

lăudat va fi tot cel ce se jură întru El,

că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi.

Putem vedea aici o anticipare a Judecăţii celei de obşte.  Cât priveşte regele, „pentru mulţi dintre Părinţi, acesta este Hristos. ♦ tot cel ce jură întru El: tot cel care Îl recunoaşte pe Hristos ca rege (Ilarie)”[9].


[1] SEP 4/I, p. 170

[2] SEP 4/I, p. 170

[3] BBVA, p. 683

[4] BBVA, p. 683

[5] BBVA, p. 683

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Cuvinte despre rugăciune, 1

[7] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 2

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[9] SEP 4/I, p. 171

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 61

PSALMUL 61 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David pentru Iditun.

„Numai la Dumnezeu îşi află omul liniştea şi izbăvirea, cu condiţia să I se supună. Pornind de la nişte împrejurări vitrege din istoria unui om sau a poporului, psalmul e un îndemn la această încredere”[1].

1: Oare nu lui Dumnezeu i se va supune sufletul meu?

Că de la El îmi este mântuirea;

„Sfântul Simeon Noul Teolog: Cel ce s-a rupt cu totul de lume se socoteşte pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat şi plin de fiare sălbatice; atunci când se simte ameninţat, întrebarea devine strigăt către Dumnezeu, aşa cum altădată au strigat Daniel, cei trei tineri sau Manase”[2].   „Profetul a spus pricina pentru care se sileşte să se supună: pentru că mântuirea îi este de la Dumnezeu. Creatorului îi este propriu de a se îngriji de siguranţa făpturilor Sale”[3].  „Precum se linişteşte marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt”[4].  „Atunci cel ce se luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui”[5].

2: fiindcă El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu

şi ocrotitorul meu, şi mai mult nu mă voi clătina.

„Dumnezeul nostru este Fiul lui Dumnezeu. Acelaşi este şi Mântuitor al neamului omenesc; El este Cel care sprijină neputinţele noastre, Cel care potoleşte în sufletele noastre clătinarea care ne vine de la ispite”[6].  „Firea omului, fiind alcătuită, a fost clătinată de păcat şi trebuie negreşit să se desfacă, încât fiind refăcută iarăşi de Meşterul care a zidit-o la început, să dobândească tăria şi puterea de a nu se mai desface şi de a rămâne neatacată, pentru a nu mai cădea a doua oară”[7].

3: Până când vă năpustiţi asupra unui om?

Voi toţi ucideţi,

ca şi cum v-aţi năpusti asupra unui zid povârnit,

asupra unui gard surpat.

4: Dar ei s-au sfătuit să-mi alunge cinstea,

alergat-au întru minciună:

cu gura mă binecuvintează, dar cu inima mă blesteamă.

„Psalmistul vorbeşte aici de puternica uneltire a demonilor; că aleargă împotriva noastră, însetând de pierderea noastră”[8].

5: Dar tu, suflete al meu, lui Dumnezeu supune-te,

că de la El îmi vine puterea de a îndura,

6: că El e Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu,

Ocrotitorul meu, şi de aici nu mă voi strămuta.

„Adevărata răbdare şi adevărata linişte nu pot fi dobândite fără o condiţie esenţială: smerenia inimii (Sfântul Ioan Gură de Aur)”[9].

7: În Dumnezeu e mântuirea mea şi slava mea;

El este Dumnezeul ajutorului meu,

în Dumnezeu e nădejdea mea.

8: Nădăjduiţi în El, voi, toată adunarea poporului;

în faţa Lui revărsaţi-vă inimile,

Dumnezeu este ajutorul nostru.

„Un vas care a avut în el, mai înainte, un lichid rău mirositor nu poate primi în el parfumul dacă nu e bine spălat. Aşadar, trebuie să vărsăm din noi cele ce erau mai înainte (şi să ne spălăm – n. n.), ca să putem să primim pe cele pe care vrem să le punem”[10].

9: Dar fiii oamenilor sunt deşerţi,

fiii oamenilor sunt mincinoşi în cumpenele de a le fi altora nedrepţi;

din deşertăciune sunt toţi laolaltă.

„Text dificil, tradus în diferite feluri. Formularea de faţă urmează punctuaţia din ediţia Rahlfs. Fiii oamenilor sunt fii ai deşertăciunii, cei ce iubesc vanitatea, trufia şi minciuna; ei se înşală unii pe alţii, ca într-un fel de deprindere, prin balanţe şi greutăţi duble, prin bani falşi, prin acte contrafăcute. Deprinderea lor fiind un viciu, ei refuză să se lase convinşi de contrar, refuzând astfel apropierea de Dumnezeu. Textul Masoretic e mult simplificat: (fiii oamenilor) dacă se urcă în balanţă, toţi împreună sunt mai puţin decât o suflare[11].  „Pentru Theodoret, talgerele cântarului sunt o imagine a nestatorniciei”[12].

„Fiecare din noi are în ascunsul sufletului lui un cântar, făcut de Cel Ce ne-a creat, cu care putem deosebi natura lucrurilor”[13].  „Mincinoşi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept”[14].

10: Nu vă puneţi nădejdea în nedreptate

şi nu tânjiţi după jaf;

de-ar curge-n valuri bogăţia, inima să nu v-o apropiaţi.

„Cel care socoteşte că bogăţia adunată din nedreptate îi este prilej îndestulător pentru a fi puternic şi a stăpâni se aseamănă cu un bolnav care-şi pune sănătatea trupului în creşterea bolii. […] Curgătoare este natura bogăţiei. Trece pe lângă cei ce o au mai repede ca torentul”[15].

11: Dumnezeu a vorbit o dată, eu două lucruri am auzit:

că puterea e a lui Dumnezeu, şi a Ta, Doamne, este mila;

Dumnezeu a vorbit o dată: Ambrozie parafrazează Evrei 1, 1 sq.: Dumnezeu a vorbit în multe feluri, dar în chip desăvârşit, prin Fiul. […] Numai Hristos a deschis urechea omului la înţelegerea misterelor, a rupt peceţile Cărţii şi a dezlegat enigmele profeţilor (cf. Apocalipsa 5, 5).  Pentru Ieronim, e vorba de un singur mesaj al lui Dumnezeu pe care omul îl aude din cele două Testamente”[16].

12: că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.

„Este cu putinţă ca cineva să grăiască o dată, dar în acea o dată să fie multe cele spuse. […] Pentru a nu nedreptăţi, este bună frica; iar pentru cel ce a alunecat o dată în păcat, ca să nu cadă în deznădejde, îi este bună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Puterea este a lui Dumnezeu, iar mila tot de la El”[17].


[1] SEP 4/I, p. 168

[2] BBVA, p. 682

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 2

[4] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 35

[5] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 20

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 2

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 3

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 3

[9] BBVA, p. 682

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 4

[11] BBVA, p. 682

[12] SEP 4/I, p. 169

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 4

[14] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 125

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 5

[16] SEP 4/I, p. 170

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 5

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 60

PSALMUL 60 – Pentru sfârşit: printre cântările lui David.

„Rugăciunea unui pribeag. Theodoret spune: În psalmul precedent profetul ne-a spus să ne întoarcem la Dumnezeu, iar în aceasta ne arată ce rugăciune să-I înălţăm; Îl vesteşte pe Hristos şi prevesteşte întoarcerea păgânilor”[1].

1: Ascultă, Dumnezeule, la ruga mea,

la rugăciunea mea ia aminte.

2: De la marginile pământului către Tine am strigat

întru mâhnirea inimii mele;

Tu pe piatră m-ai înălţat,

Piatra ar fi, conform BJ, „stânca templului, obiectul nostalgiei psalmistului”[2].  „Părinţii fac legătura cu I Corinteni 10, 4 (Stânca era Hristos)”[3].

3: Tu m-ai călăuzit, că Tu Te-ai făcut nădejdea mea,

turn de tărie în faţa vrăjmaşului.

„Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar. Smerita cugetare este turn tare dinspre faţa vrăjmaşului[4].

4: În locaşul Tău voi locui pe veci,

cu acoperământul aripilor Tale mă voi acoperi.

Locaşul: SEP 4 are cortul. „Origen aminteşte Psalmul 14 în care se spune că cel desăvârşit va locui sub acest cort. Este locuirea Treimii: cine locuieşte acolo e ocrotit sub aripile lui Dumnezeu”[5].

5: Că Tu, Dumnezeule, mi-ai ascultat rugăciunile;

celor ce se tem de numele Tău le-ai dat o moştenire.

Moştenire: pentru Origen, ea înseamnă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12); pentru Ilarie, ea este viaţa, împărăţia, locuirea cu Dumnezeu”[6].

6: Zile vei adăuga la zilele regelui,

anii lui până-n zile din neam în neam;

7: în veac va rămâne el în faţa lui Dumnezeu.

Cât despre mila şi adevărul Său, cine le va pretinde?

Primul stih, în SEP 4: Va dăinui în veac înaintea lui Dumnezeu: „după exil, cei eliberaţi fac această rugăciune pentru Zorobabel; dar, după interpretarea lui Theodoret, menţionarea veşniciei nu se poate referi decât la Hristos, pentru că este Fiul care era cu Tatăl din veşnicie. Aşadar, Zorobabel este prefigurarea lui Hristos, care îi va aduce înapoi în Patrie pe cei eliberaţi”[7].

„Aici ekzeteo înseamnă a reclama, a pretinde. Sensul textului: mila şi adevărul lui Dumnezeu sunt daruri, ele nu pot fi pretinse ca fiind un drept al cuiva”[8].

8: Aşa voi cânta numelui Tău în veacul veacului,

pentru ca zi de zi să-mi plinesc făgăduinţele.

Rugăciunea însoţeşte permanent lucrarea dreptului.


[1] SEP 4/I, p. 167

[2] PSALM, p. 387

[3] SEP 4/I, p. 167

[4] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 25

[5] SEP 4/I, p. 167

[6] SEP 4/I, pp. 167-168

[7] SEP 4/I, p. 168

[8] BBVA, p. 681

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 59

PSALMUL 59 – Pentru sfârşit: cu privire la (stihurile) ce se cântă cu schimbul; mai departe, pentru o inscripţie pe stâlp a lui David, când el a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană şi s-a întors Ioab şi l-a bătut pe Edom, douăsprezece mii, în Valea Sărată.

Istoria e cuprinsă în II Regi, capitolul 8.  Cât priveşte cuvintele introductive, explicaţiile sunt similare cu cele aflate în preambulul Psalmului 44.  Psalmul este o „rugăciune a poporului asuprit de duşmani ca urmare a păcatului; acum el cere ajutor în lupta împotriva vrăjmaşilor”[1].

1: Dumnezeule, Tu ne-ai lepădat şi ne-ai doborât,

Tu Te-ai mâniat şi Tu ai avut milă de noi.

„Augustin interpretează: Ne-ai nimicit ca să ne zideşti iarăşi; ai dărâmat zidirea veche pentru a o înlocui cu cea a omului nou”[2].

„Lepădat-ai pe măsura păcatelor lor pe cei ce s-au depărtat de Tine. Nimicit-ai mulţimea răutăţii noastre, pentru că ne-ai făcut bine din pricina slăbiciunii noastre”[3].

2: Tu ai cutremurat pământul şi l-ai răvăşit.

Vindecă-i dărâmăturile, că de cutremur a fost cuprins.

3: Lucruri aspre ai arătat poporului Tău,

cu vinul umilinţei ne-ai adăpat.

4: Celor ce se tem de Tine datu-le-ai un semn,

ca să poată fugi din faţa arcului,

Semn: „Părinţii văd în acesta semnul cu care am fost însemnaţi pentru a fi scăpaţi de osândă, prefigurat de sângele mielului la ieşirea din Egipt (cf. Ieşirea 12, 7). Atanasie vede în acesta şi lumina pentru a deosebi binele de rău. Eusebiu şi Theodoret amintesc şi de semnul Tau din Iezechiel 9,4, echivalat cu σφραγίς, semnul crucii”[4].

„Moisi a însemnat pragurile caselor israeliţilor cu sânge de oaie, iar Tu ne-ai dat nouă semn însuşi sângele Mielului celui nevinovat, Care S-a junghiat pentru păcatele lumii”[5].

5: pentru ca cei iubiţi ai Tăi să fie izbăviţi;

mântuieşte Tu cu dreapta Ta şi auzi-mă!

„Mulţi Părinţi comentează: dreapta Tatălui este Hristos”[6].

6: Dumnezeu a grăit în locul Său cel sfânt:

„Bucura-mă-voi şi voi împărţi Sichemul,

iar valea Sucot o voi măsura;

În locul Său cel sfânt: „Unii Părinţi interpretează gr. εν τω αγίω în Sfântul Său, adică Dumnezeu ne răspunde în Hristos (Eusebiu, Atanasie, Ilarie, Augustin). Pentru Theodoret, aceasta înseamnă că Dumnezeu a vorbit prin Duhul Său Sfânt, care se foloseşte de profet ca de un instrument”[7].

Sichem: primul oraş canaanean vizitat de Avraam (Facerea 12, 6). Oraşul a fost distrus de Simeon şi Levi, fiii lui Iacov, din cauza necinstirii surorii lor, Dina (Facerea 34). Oraşul a devenit cetate a leviţilor şi apoi, la împărţirea regatului, a devenit capitala lui Ieroboam. Sichem a fost numit Neapolis de către romani, iar din această denumire provine numele actual al oraşului aflat în teritoriile palestiniene: Nablus”[8].

Valea Sucot (Valea Corturilor): vale unde era localizată cetatea Sucot, care aparţinea tribului Gad”[9].

7: al Meu este Galaadul, al Meu este Manase,

iar Efraim este coiful Meu;

Iuda e regele Meu,

Galaad: fiul lui Machir, nepotul lui Manase. Ca toponim, Galaad este o regiune la estul râului Iordan”[10].

Manase şi Efraim: fiii lui Iosif[11] şi Asenath. Atunci când Iacov i-a binecuvântat, acesta şi-a încrucişat mâinile în aşa fel încât binecuvântarea[12] nu a căzut asupra lui Manase, întâiul născut, ci asupra lui Efraim. Aceste nume proprii denumesc triburile întemeiate de cei doi fraţi, precum şi teritoriile în care aceste triburi locuiau”[13].  Efraim şi Manase evocă Regatul de nord, iar Iuda, pe cel de sud. E anticipată o unire a acestora, în viitor.

8: Moab, iezerul nădejdilor Mele!;

spre Idumeea Îmi voi întinde sandala,

străinii Mie Mi s-au supus”.

„Aruncarea sandalelor asupra unei ţări simbolizează luarea ei în stăpânire”[14].

Moab: „fiul lui Lot şi al fiicei mai mari a acestuia. Ţara unde locuiau moabiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Moab”[15].

Moabiţii, ne amintim, erau socotiţi necuraţi şi excluşi din adunarea Domnului. „Totuşi, pentru că botezul dă iertare de păcate şi este prilej de lipsă de grijă pentru datornici, psalmistul arată răscumpărarea prin botez şi apropierea de Dumnezeu când zice (aceasta)”[16].

9: Cine mă va duce la cetatea-ntărită?

Cine mă va călăuzi până la Idumeea?

Idumeea: ţara unde locuiau edomiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Esau, numit şi Edom, fratele lui Iacov”[17].

„După ce a rostit profeţia, profetul vorbeşte în nume propriu: cetatea întărită este Ierusalimul, iar profetul, ştiind că zidurile ei fuseseră distruse, are o dorinţă puternică de a le vedea refăcute. Vrea să-i vadă şi pe locuitorii Idumeii supuşi lui Dumnezeu (Theodoret). Pentru alţi Părinţi (Eusebiu, Atanasie, Ieronim), cetatea întărită e Biserica; pentru alţii, Ierusalimul ceresc”[18].

Cetatea întărită: „Poate că psalmistul vorbeşte aici de Biserică; îi zice cetate pentru că este o adunare în care se locuieşte în chip legal; îi zice întărită pentru că-i întărită datorită credinţei”[19].  „Mintea care se află, în vremea rugăciunii, înăuntrul cugetării sale, se va afla ca mirele ce stă de vorbă cu mireasa în cămara nunţii. Iar cea care nu e lăsată să intre, stând afară, strigă cu suspine: Cine mă va duce pe mine în cuprinsul cetăţii?”[20].

10: Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce Te-ai lepădat de noi?

Oare nu Tu vei ieşi, Dumnezeule, cu oştile noastre?

11: Dă-ne ajutor să ieşim din necaz,

că deşertăciune este mântuirea de la om.

„În vreme de încercare să nu alergăm la nădejdi omeneşti şi nici să aşteptăm de acolo ajutor, ci să facem cererile noastre cu lacrimi şi suspine, cu rugăciune stăruitoare şi cu priveghere prelungită. Acela primeşte ajutor în necaz, care dispreţuieşte ca deşert ajutorul omenesc şi se sprijină pe nădejdea Celui Ce poate să mântuiască, Iisus Hristos Domnul nostru”[21].

12: Întru Dumnezeu vom face noi fapte viteze,

El îi va nimici pe cei ce ne supără.

„Psalmistul vrea să evoce epoca de aur a războaielor sfinte şi cuceririle regatului lui David”[22].

În înţeles mai înalt: „Aşadar, desăvârşirea prin Hristos şi puterea Tainelor Lui ne face şi înţelepţi şi mai tari ca moartea”[23].


[1] SEP 4/I, p. 165

[2] SEP 4/I, p. 165

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[4] SEP 4/I, p. 166

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[6] SEP 4/I, p. 166

[7] SEP 4/I, p. 166

[8] PSALM, p. 387

[9] PSALM, p. 387

[10] PSALM, p. 387

[11] În text apare, greşit: Iacov.

[12] Pentru întâiul născut.

[13] PSALM, p. 387

[14] SEP 4/I, p. 166

[15] PSALM, p. 387

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[17] PSALM, p. 387

[18] SEP 4/I, p. 167

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[20] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 176

[21] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 5

[22] PSALM, p. 387

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III