Archive for august 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 62

PSALMUL 62 – Un psalm al lui David, când se afla el în pustia Iudeii.

„Dorul după Dumnezeu. Psalmul este folosit frecvent în oficiile liturgice de dimineaţă”[1].  Referitor la titlu: „După Ilarie, David în pustiu, îndreptat spre cele dumnezeieşti, Îl prefigurează pe Hristos şi pătimirea Lui. Dumnezeu este Dumnezeul lumii întregi, dar este Dumnezeul meu (v. 1) pentru că Îl cunosc”[2].

1: Dumnezeule, Dumnezeul meu, spre Tine caut dis-de-dimineaţă;

însetat-a de Tine sufletul meu;

de câte ori i-a fost trupului meu dor de tine

în pământ pustiu şi neumblat şi fără apă!

„Versetul consună cu Psalmul 118, 148. Dis-de-dimineaţă (în revărsatul zorilor, când se iveşte aurora) este timpul când omul din parabola lui Iisus a ieşit să  tocmească lucrători pentru via sa; de aici, slujba utreniei, când monahii sunt adunaţi la rugăciune (Sfântul Ioan Casian)”[3].  Versurile 3-4: „Atât sufletul cât şi trupul, întreaga fiinţă umană tânjeşte după Dumnezeu atunci când simte că împrejuru-i e doar uscăciune”[4].

2: Aşa m-am arătat eu Ţie în locaşul Tău cel Sfânt,

ca să-Ţi văd puterea şi slava.

3: Că mila Ta e mai bună decât viaţa;

buzele mele Te vor lăuda.

4: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea

şi întru numele Tău voi ridica mâinile mele.

„Ridicarea mâinilor către Domnul, ca act cultic, este atestată şi în Ieşirea 17, 11 şi urm.; Psalmi 142, 6; I Timotei 2, 8. gestul, însoţit de rugăciune, se practică şi astăzi în anumite momente liturgice”[5].

5: Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu,

şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.

6: De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu,

în aurori am cugetat la Tine,

7: că Tu ai fost ajutorul meu

şi întru umbra aripilor tale mă voi bucura.

Spune acestea „pentru că sufletele cele vrednice prin părtăşia reală cu Duhul, primesc încă de acum arvuna şi pârga bucuriei şi veseliei celei duhovniceşti, de care se vor împărtăşi Sfinţii în împărăţia lui Hristos”[6].

8: Lipitu-s-a sufletul meu de Tine,

dreapta Ta m-a ocrotit.

„Luând aminte la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi”[7].  „Nu ne va fi de ajuns deci spre deplina bucurie şi spre sfinţenie, la care ne ridică simţirea lui Hristos Care ne sfinţeşte, să fim primiţi în rol de mlădiţe. Pe lângă aceasta, mai trebuie să urmăm Lui în mod sincer, printr-o iubire desăvârşită şi neîncetată”[8].

9: Iar ei în zadar au umblat după sufletul meu,

intra-vor în cele mai de jos ale pământului,

10: da-se-vor în ascuţişul săbiei,

fi-vor ei porţii pentru vulpi.

11: Dar regele se va veseli în Dumnezeu;

lăudat va fi tot cel ce se jură întru El,

că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi.

Putem vedea aici o anticipare a Judecăţii celei de obşte.  Cât priveşte regele, „pentru mulţi dintre Părinţi, acesta este Hristos. ♦ tot cel ce jură întru El: tot cel care Îl recunoaşte pe Hristos ca rege (Ilarie)”[9].


[1] SEP 4/I, p. 170

[2] SEP 4/I, p. 170

[3] BBVA, p. 683

[4] BBVA, p. 683

[5] BBVA, p. 683

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Cuvinte despre rugăciune, 1

[7] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 2

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[9] SEP 4/I, p. 171

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 61

PSALMUL 61 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David pentru Iditun.

„Numai la Dumnezeu îşi află omul liniştea şi izbăvirea, cu condiţia să I se supună. Pornind de la nişte împrejurări vitrege din istoria unui om sau a poporului, psalmul e un îndemn la această încredere”[1].

1: Oare nu lui Dumnezeu i se va supune sufletul meu?

Că de la El îmi este mântuirea;

„Sfântul Simeon Noul Teolog: Cel ce s-a rupt cu totul de lume se socoteşte pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat şi plin de fiare sălbatice; atunci când se simte ameninţat, întrebarea devine strigăt către Dumnezeu, aşa cum altădată au strigat Daniel, cei trei tineri sau Manase”[2].   „Profetul a spus pricina pentru care se sileşte să se supună: pentru că mântuirea îi este de la Dumnezeu. Creatorului îi este propriu de a se îngriji de siguranţa făpturilor Sale”[3].  „Precum se linişteşte marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt”[4].  „Atunci cel ce se luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui”[5].

2: fiindcă El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu

şi ocrotitorul meu, şi mai mult nu mă voi clătina.

„Dumnezeul nostru este Fiul lui Dumnezeu. Acelaşi este şi Mântuitor al neamului omenesc; El este Cel care sprijină neputinţele noastre, Cel care potoleşte în sufletele noastre clătinarea care ne vine de la ispite”[6].  „Firea omului, fiind alcătuită, a fost clătinată de păcat şi trebuie negreşit să se desfacă, încât fiind refăcută iarăşi de Meşterul care a zidit-o la început, să dobândească tăria şi puterea de a nu se mai desface şi de a rămâne neatacată, pentru a nu mai cădea a doua oară”[7].

3: Până când vă năpustiţi asupra unui om?

Voi toţi ucideţi,

ca şi cum v-aţi năpusti asupra unui zid povârnit,

asupra unui gard surpat.

4: Dar ei s-au sfătuit să-mi alunge cinstea,

alergat-au întru minciună:

cu gura mă binecuvintează, dar cu inima mă blesteamă.

„Psalmistul vorbeşte aici de puternica uneltire a demonilor; că aleargă împotriva noastră, însetând de pierderea noastră”[8].

5: Dar tu, suflete al meu, lui Dumnezeu supune-te,

că de la El îmi vine puterea de a îndura,

6: că El e Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu,

Ocrotitorul meu, şi de aici nu mă voi strămuta.

„Adevărata răbdare şi adevărata linişte nu pot fi dobândite fără o condiţie esenţială: smerenia inimii (Sfântul Ioan Gură de Aur)”[9].

7: În Dumnezeu e mântuirea mea şi slava mea;

El este Dumnezeul ajutorului meu,

în Dumnezeu e nădejdea mea.

8: Nădăjduiţi în El, voi, toată adunarea poporului;

în faţa Lui revărsaţi-vă inimile,

Dumnezeu este ajutorul nostru.

„Un vas care a avut în el, mai înainte, un lichid rău mirositor nu poate primi în el parfumul dacă nu e bine spălat. Aşadar, trebuie să vărsăm din noi cele ce erau mai înainte (şi să ne spălăm – n. n.), ca să putem să primim pe cele pe care vrem să le punem”[10].

9: Dar fiii oamenilor sunt deşerţi,

fiii oamenilor sunt mincinoşi în cumpenele de a le fi altora nedrepţi;

din deşertăciune sunt toţi laolaltă.

„Text dificil, tradus în diferite feluri. Formularea de faţă urmează punctuaţia din ediţia Rahlfs. Fiii oamenilor sunt fii ai deşertăciunii, cei ce iubesc vanitatea, trufia şi minciuna; ei se înşală unii pe alţii, ca într-un fel de deprindere, prin balanţe şi greutăţi duble, prin bani falşi, prin acte contrafăcute. Deprinderea lor fiind un viciu, ei refuză să se lase convinşi de contrar, refuzând astfel apropierea de Dumnezeu. Textul Masoretic e mult simplificat: (fiii oamenilor) dacă se urcă în balanţă, toţi împreună sunt mai puţin decât o suflare[11].  „Pentru Theodoret, talgerele cântarului sunt o imagine a nestatorniciei”[12].

„Fiecare din noi are în ascunsul sufletului lui un cântar, făcut de Cel Ce ne-a creat, cu care putem deosebi natura lucrurilor”[13].  „Mincinoşi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept”[14].

10: Nu vă puneţi nădejdea în nedreptate

şi nu tânjiţi după jaf;

de-ar curge-n valuri bogăţia, inima să nu v-o apropiaţi.

„Cel care socoteşte că bogăţia adunată din nedreptate îi este prilej îndestulător pentru a fi puternic şi a stăpâni se aseamănă cu un bolnav care-şi pune sănătatea trupului în creşterea bolii. […] Curgătoare este natura bogăţiei. Trece pe lângă cei ce o au mai repede ca torentul”[15].

11: Dumnezeu a vorbit o dată, eu două lucruri am auzit:

că puterea e a lui Dumnezeu, şi a Ta, Doamne, este mila;

Dumnezeu a vorbit o dată: Ambrozie parafrazează Evrei 1, 1 sq.: Dumnezeu a vorbit în multe feluri, dar în chip desăvârşit, prin Fiul. […] Numai Hristos a deschis urechea omului la înţelegerea misterelor, a rupt peceţile Cărţii şi a dezlegat enigmele profeţilor (cf. Apocalipsa 5, 5).  Pentru Ieronim, e vorba de un singur mesaj al lui Dumnezeu pe care omul îl aude din cele două Testamente”[16].

12: că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.

„Este cu putinţă ca cineva să grăiască o dată, dar în acea o dată să fie multe cele spuse. […] Pentru a nu nedreptăţi, este bună frica; iar pentru cel ce a alunecat o dată în păcat, ca să nu cadă în deznădejde, îi este bună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Puterea este a lui Dumnezeu, iar mila tot de la El”[17].


[1] SEP 4/I, p. 168

[2] BBVA, p. 682

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 2

[4] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 35

[5] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 20

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 2

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 3

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 3

[9] BBVA, p. 682

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 4

[11] BBVA, p. 682

[12] SEP 4/I, p. 169

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 4

[14] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 125

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 5

[16] SEP 4/I, p. 170

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 5

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 60

PSALMUL 60 – Pentru sfârşit: printre cântările lui David.

„Rugăciunea unui pribeag. Theodoret spune: În psalmul precedent profetul ne-a spus să ne întoarcem la Dumnezeu, iar în aceasta ne arată ce rugăciune să-I înălţăm; Îl vesteşte pe Hristos şi prevesteşte întoarcerea păgânilor”[1].

1: Ascultă, Dumnezeule, la ruga mea,

la rugăciunea mea ia aminte.

2: De la marginile pământului către Tine am strigat

întru mâhnirea inimii mele;

Tu pe piatră m-ai înălţat,

Piatra ar fi, conform BJ, „stânca templului, obiectul nostalgiei psalmistului”[2].  „Părinţii fac legătura cu I Corinteni 10, 4 (Stânca era Hristos)”[3].

3: Tu m-ai călăuzit, că Tu Te-ai făcut nădejdea mea,

turn de tărie în faţa vrăjmaşului.

„Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar. Smerita cugetare este turn tare dinspre faţa vrăjmaşului[4].

4: În locaşul Tău voi locui pe veci,

cu acoperământul aripilor Tale mă voi acoperi.

Locaşul: SEP 4 are cortul. „Origen aminteşte Psalmul 14 în care se spune că cel desăvârşit va locui sub acest cort. Este locuirea Treimii: cine locuieşte acolo e ocrotit sub aripile lui Dumnezeu”[5].

5: Că Tu, Dumnezeule, mi-ai ascultat rugăciunile;

celor ce se tem de numele Tău le-ai dat o moştenire.

Moştenire: pentru Origen, ea înseamnă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12); pentru Ilarie, ea este viaţa, împărăţia, locuirea cu Dumnezeu”[6].

6: Zile vei adăuga la zilele regelui,

anii lui până-n zile din neam în neam;

7: în veac va rămâne el în faţa lui Dumnezeu.

Cât despre mila şi adevărul Său, cine le va pretinde?

Primul stih, în SEP 4: Va dăinui în veac înaintea lui Dumnezeu: „după exil, cei eliberaţi fac această rugăciune pentru Zorobabel; dar, după interpretarea lui Theodoret, menţionarea veşniciei nu se poate referi decât la Hristos, pentru că este Fiul care era cu Tatăl din veşnicie. Aşadar, Zorobabel este prefigurarea lui Hristos, care îi va aduce înapoi în Patrie pe cei eliberaţi”[7].

„Aici ekzeteo înseamnă a reclama, a pretinde. Sensul textului: mila şi adevărul lui Dumnezeu sunt daruri, ele nu pot fi pretinse ca fiind un drept al cuiva”[8].

8: Aşa voi cânta numelui Tău în veacul veacului,

pentru ca zi de zi să-mi plinesc făgăduinţele.

Rugăciunea însoţeşte permanent lucrarea dreptului.


[1] SEP 4/I, p. 167

[2] PSALM, p. 387

[3] SEP 4/I, p. 167

[4] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 25

[5] SEP 4/I, p. 167

[6] SEP 4/I, pp. 167-168

[7] SEP 4/I, p. 168

[8] BBVA, p. 681

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 59

PSALMUL 59 – Pentru sfârşit: cu privire la (stihurile) ce se cântă cu schimbul; mai departe, pentru o inscripţie pe stâlp a lui David, când el a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană şi s-a întors Ioab şi l-a bătut pe Edom, douăsprezece mii, în Valea Sărată.

Istoria e cuprinsă în II Regi, capitolul 8.  Cât priveşte cuvintele introductive, explicaţiile sunt similare cu cele aflate în preambulul Psalmului 44.  Psalmul este o „rugăciune a poporului asuprit de duşmani ca urmare a păcatului; acum el cere ajutor în lupta împotriva vrăjmaşilor”[1].

1: Dumnezeule, Tu ne-ai lepădat şi ne-ai doborât,

Tu Te-ai mâniat şi Tu ai avut milă de noi.

„Augustin interpretează: Ne-ai nimicit ca să ne zideşti iarăşi; ai dărâmat zidirea veche pentru a o înlocui cu cea a omului nou”[2].

„Lepădat-ai pe măsura păcatelor lor pe cei ce s-au depărtat de Tine. Nimicit-ai mulţimea răutăţii noastre, pentru că ne-ai făcut bine din pricina slăbiciunii noastre”[3].

2: Tu ai cutremurat pământul şi l-ai răvăşit.

Vindecă-i dărâmăturile, că de cutremur a fost cuprins.

3: Lucruri aspre ai arătat poporului Tău,

cu vinul umilinţei ne-ai adăpat.

4: Celor ce se tem de Tine datu-le-ai un semn,

ca să poată fugi din faţa arcului,

Semn: „Părinţii văd în acesta semnul cu care am fost însemnaţi pentru a fi scăpaţi de osândă, prefigurat de sângele mielului la ieşirea din Egipt (cf. Ieşirea 12, 7). Atanasie vede în acesta şi lumina pentru a deosebi binele de rău. Eusebiu şi Theodoret amintesc şi de semnul Tau din Iezechiel 9,4, echivalat cu σφραγίς, semnul crucii”[4].

„Moisi a însemnat pragurile caselor israeliţilor cu sânge de oaie, iar Tu ne-ai dat nouă semn însuşi sângele Mielului celui nevinovat, Care S-a junghiat pentru păcatele lumii”[5].

5: pentru ca cei iubiţi ai Tăi să fie izbăviţi;

mântuieşte Tu cu dreapta Ta şi auzi-mă!

„Mulţi Părinţi comentează: dreapta Tatălui este Hristos”[6].

6: Dumnezeu a grăit în locul Său cel sfânt:

„Bucura-mă-voi şi voi împărţi Sichemul,

iar valea Sucot o voi măsura;

În locul Său cel sfânt: „Unii Părinţi interpretează gr. εν τω αγίω în Sfântul Său, adică Dumnezeu ne răspunde în Hristos (Eusebiu, Atanasie, Ilarie, Augustin). Pentru Theodoret, aceasta înseamnă că Dumnezeu a vorbit prin Duhul Său Sfânt, care se foloseşte de profet ca de un instrument”[7].

Sichem: primul oraş canaanean vizitat de Avraam (Facerea 12, 6). Oraşul a fost distrus de Simeon şi Levi, fiii lui Iacov, din cauza necinstirii surorii lor, Dina (Facerea 34). Oraşul a devenit cetate a leviţilor şi apoi, la împărţirea regatului, a devenit capitala lui Ieroboam. Sichem a fost numit Neapolis de către romani, iar din această denumire provine numele actual al oraşului aflat în teritoriile palestiniene: Nablus”[8].

Valea Sucot (Valea Corturilor): vale unde era localizată cetatea Sucot, care aparţinea tribului Gad”[9].

7: al Meu este Galaadul, al Meu este Manase,

iar Efraim este coiful Meu;

Iuda e regele Meu,

Galaad: fiul lui Machir, nepotul lui Manase. Ca toponim, Galaad este o regiune la estul râului Iordan”[10].

Manase şi Efraim: fiii lui Iosif[11] şi Asenath. Atunci când Iacov i-a binecuvântat, acesta şi-a încrucişat mâinile în aşa fel încât binecuvântarea[12] nu a căzut asupra lui Manase, întâiul născut, ci asupra lui Efraim. Aceste nume proprii denumesc triburile întemeiate de cei doi fraţi, precum şi teritoriile în care aceste triburi locuiau”[13].  Efraim şi Manase evocă Regatul de nord, iar Iuda, pe cel de sud. E anticipată o unire a acestora, în viitor.

8: Moab, iezerul nădejdilor Mele!;

spre Idumeea Îmi voi întinde sandala,

străinii Mie Mi s-au supus”.

„Aruncarea sandalelor asupra unei ţări simbolizează luarea ei în stăpânire”[14].

Moab: „fiul lui Lot şi al fiicei mai mari a acestuia. Ţara unde locuiau moabiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Moab”[15].

Moabiţii, ne amintim, erau socotiţi necuraţi şi excluşi din adunarea Domnului. „Totuşi, pentru că botezul dă iertare de păcate şi este prilej de lipsă de grijă pentru datornici, psalmistul arată răscumpărarea prin botez şi apropierea de Dumnezeu când zice (aceasta)”[16].

9: Cine mă va duce la cetatea-ntărită?

Cine mă va călăuzi până la Idumeea?

Idumeea: ţara unde locuiau edomiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Esau, numit şi Edom, fratele lui Iacov”[17].

„După ce a rostit profeţia, profetul vorbeşte în nume propriu: cetatea întărită este Ierusalimul, iar profetul, ştiind că zidurile ei fuseseră distruse, are o dorinţă puternică de a le vedea refăcute. Vrea să-i vadă şi pe locuitorii Idumeii supuşi lui Dumnezeu (Theodoret). Pentru alţi Părinţi (Eusebiu, Atanasie, Ieronim), cetatea întărită e Biserica; pentru alţii, Ierusalimul ceresc”[18].

Cetatea întărită: „Poate că psalmistul vorbeşte aici de Biserică; îi zice cetate pentru că este o adunare în care se locuieşte în chip legal; îi zice întărită pentru că-i întărită datorită credinţei”[19].  „Mintea care se află, în vremea rugăciunii, înăuntrul cugetării sale, se va afla ca mirele ce stă de vorbă cu mireasa în cămara nunţii. Iar cea care nu e lăsată să intre, stând afară, strigă cu suspine: Cine mă va duce pe mine în cuprinsul cetăţii?”[20].

10: Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce Te-ai lepădat de noi?

Oare nu Tu vei ieşi, Dumnezeule, cu oştile noastre?

11: Dă-ne ajutor să ieşim din necaz,

că deşertăciune este mântuirea de la om.

„În vreme de încercare să nu alergăm la nădejdi omeneşti şi nici să aşteptăm de acolo ajutor, ci să facem cererile noastre cu lacrimi şi suspine, cu rugăciune stăruitoare şi cu priveghere prelungită. Acela primeşte ajutor în necaz, care dispreţuieşte ca deşert ajutorul omenesc şi se sprijină pe nădejdea Celui Ce poate să mântuiască, Iisus Hristos Domnul nostru”[21].

12: Întru Dumnezeu vom face noi fapte viteze,

El îi va nimici pe cei ce ne supără.

„Psalmistul vrea să evoce epoca de aur a războaielor sfinte şi cuceririle regatului lui David”[22].

În înţeles mai înalt: „Aşadar, desăvârşirea prin Hristos şi puterea Tainelor Lui ne face şi înţelepţi şi mai tari ca moartea”[23].


[1] SEP 4/I, p. 165

[2] SEP 4/I, p. 165

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[4] SEP 4/I, p. 166

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[6] SEP 4/I, p. 166

[7] SEP 4/I, p. 166

[8] PSALM, p. 387

[9] PSALM, p. 387

[10] PSALM, p. 387

[11] În text apare, greşit: Iacov.

[12] Pentru întâiul născut.

[13] PSALM, p. 387

[14] SEP 4/I, p. 166

[15] PSALM, p. 387

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[17] PSALM, p. 387

[18] SEP 4/I, p. 167

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[20] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 176

[21] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 5

[22] PSALM, p. 387

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 58

PSALMUL 58 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David pentru o inscripţie pe stâlp, când Saul a trimis şi i-a urmărit casa, ca să-l ucidă.

Istoria e cuprinsă în I Regi 19, 11-12.  Este „rugăciunea unui om încolţit de duşmani. Pentru mulţi Părinţi, David prooroceşte în acest psalm pătimirea lui Hristos. După Augustin, ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hristos se întâmplă şi cu noi: duşmanii, adică diavolul şi îngerii săi, continuă să lucreze. Grigore al Nyssei […] comentează astfel: Acest psalm este foarte adânc. Titlul îl închină Biruitorului îndelung-răbdător (cf. Psalma iuxta Haebreos: Victori ut non disperdas), care nu vrea să nimicească. Preamăreşte răbdarea supremă şi blândeţea Celui care e mereu gata, din iubire, să-i copleşească cu bunuri pe duşmanii care I-au făcut tot răul cu putinţă: nu-i omorî/nimici. După o lungă şi dureroasă rătăcire în căutarea Cuvântului, se vor întoarce seara (v. 6), adică la sfârşitul timpului. Iar în dimineaţa (v. 16) zilei veşnice, fără de sfârşit, voi cânta (este un viitor care se referă la veşnicie) biruinţa şi îndurarea Ta”[1].

1: Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Dumnezeule,

şi de cei ce se scoală împotriva mea mântuieşte-mă;

2: izbăveşte-mă de cei ce lucrează fărădelege

şi de oamenii vărsărilor de sânge mântuieşte-mă!

3: Că, iată, ei mi-au vânat sufletul,

cei tari mi-au stat împotrivă.

Nu-i nici fărădelegea mea, Doamne, şi nici păcatul meu;

Ultimul stih, literal: „Nici nelegiuirea mea, nici păcatul meu. Părinţii atrag atenţia că numai Hristos putea spune aceasta”[2].

4: eu în afara nelegiuirii mi-am îndreptat alergarea;

scoală-Te întru întâmpinarea mea şi vezi.

„Aşadar, fără patimă trupească, să împlinim cu uşurinţă modul de viaţă din ceruri”[3].

5: Şi Tu, Doamne, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel,

ia aminte să cercetezi toate neamurile;

să nu ai milă de nimeni din cei ce lucrează fărădelege.

6: Ei se vor întoarce seara şi vor flămânzi ca nişte câini

şi vor umbla-mprejurul cetăţii;

7: iată, din gura lor urlete vor scoate

şi sabie le este pe buze; căci (zic ei) cine i-a auzit?

„Unii exegeţi cred că aceasta poate fi întrebarea psalmistului. În realitate, ea este o întrebare-blasfemie a oamenilor păcătoşi”[4]. La fel e comentat şi în SEP 4.

8: Iar Tu, Doamne, vei râde de ei,

Tu de nimic vei face toate neamurile.

„Eusebiu pune versetul în paralel cu Psalmul 2, 1-4: oricât s-ar agita duşmanii, Dumnezeu râde de ei”[5].

9: O, Tu, Puterea mea, spre Tine voi veghea,

că Tu, Dumnezeule, Tu eşti ocrotitorul meu.

„Augustin interpretează astfel: Cu cât mă apropii de Tine, sunt mai puternic; cu cât mă îndepărtez de Tine, cu atât mă prăbuşesc. În De Civitate Dei 12, 6, cu privire la îngerii răzvrătiţi, spune că: ei nu au voit să-şi păzească puterea în Dumnezeu.  Ilarie face o apropiere cu cuvintele lui Iisus: Tată, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Luca 23, 46)”[6].

10: O, Dumnezeul meu, mila Ta mă va cuprinde;

Dumnezeu mi-o va arăta în mijlocul vrăjmaşilor mei.

„Aşadar, puterea de a păzi în noi liniştea din minte şi inimă, din care nasc toate virtuţile, ne vine din ajutorul Domnului, care a dat şi poruncile şi care, strigat de noi neîncetat, alungă de la noi uitarea păcătoasă, care strică liniştea inimii, ca apa focul”[7].

11: Să nu-i omori, ca nu cumva să uite ei vreodată legea Ta;

risipeşte-i cu puterea Ta

şi doboară-i, Doamne, Tu, apărătorul meu.

Dumnezeu e chemat asupra vrăjmaşilor dar, totodată, e şi o rugăciune pentru aceştia, ca şi cum s-ar cere o amânare a sfârşitului lor, spre a li se da timp de pocăinţă.  „Grigore al Nyssei (2, XVI): Nu-i ucide, ci scoate-i din adâncurile răului la viaţa în duh! […] Dacă omul ar fi nimicit, lucrarea lui Dumnezeu ar deveni inutilă. Numai păcatul va pieri”[8].

12: Păcat al gurii lor e cuvântul buzelor lor;

fie ei prinşi în trufia lor!;

din blestem şi din minciună se va vesti nimicirea lor,

13: întru mânie le va fi nimicirea, şi ei nu vor mai fi;

şi vor cunoaşte că Dumnezeu este Stăpânul lui Iacob, al marginilor pământului.

14: Ei se vor întoarce seara şi vor flămânzi ca nişte câini

şi vor umbla-mprejurul cetăţii;

„După Grigore al Nyssei (2, XVI), cel care trăieşte în cetate, acela este om, dar cel care, printr-o viaţă nedemnă, se îndepărtează de asemănarea cu Dumnezeu, acela trăieşte afară din cetate, îşi pierde înfăţişarea de om şi se aseamănă cu un animal”[9].

15: se vor împrăştia ca să mănânce,

iar dacă nu se vor sătura, vor murmura.

Acestea sună mai apropiat de un blestem, totuşi.

16: Iar eu îi voi cânta puterii Tale

şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta,

că Te-ai făcut ocrotitorul meu.

Bucuria din zori e referită de mulţi Părinţi la bucuria Învierii lui Hristos”[10].

17: Tu eşti ajutorul meu, Ţie Îţi voi cânta,

că Tu, Dumnezeule, Tu eşti ajutorul meu,

Tu, Dumnezeul meu, Tu eşti mila mea.

Alipirea dreptului de Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 163

[2] SEP 4/I, p. 163

[3] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[4] BBVA, p. 679

[5] SEP 4/I, p. 164

[6] SEP 4/I, p. 164

[7] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 99

[8] SEP 4/I, p. 164

[9] SEP 4/I, p. 164

[10] SEP 4/I, p. 165

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 57

PSALMUL 57 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David pentru o inscripţie pe stâlp.

„Invectivă împotriva judecătorilor nelegiuiţi. Reproşurile şi blestemele sunt exprimate în limbajul colorat al Orientului, dar ele afirmă mai presus de toate că dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi pervertită de ticăloşia omului şi până la urmă se va arăta biruitoare”[1].

1: Grăiţi voi, într-adevăr dreptate?

Judecaţi voi oare drept, fii ai oamenilor?

„În Textul Masoretic întrebarea se adresează unor zei, dumnezei, sau fiinţe divine, dacă ei îi judecă cu dreptate pe fiii omului sau fiii lui Adam, ceea ce face ca traducerile să fie foarte nesigure. Potrivit Septuagintei, întrebarea psalmistului, amară, se referă la incapacitatea omului de a judeca drept; o judecată dreaptă se face în cunoştinţă de cauză; or, numai Dumnezeu este Acela Care cunoaşte şi lăuntrul omului, nu doar aparenţele. În acest sens este construit finalul psalmului”[2].

2: Fiindcă-n inimă fărădelege lucraţi voi pe pământ

strâmbătate mâinile voastre împletesc.

3: Încă din zămislire s-au înstrăinat păcătoşii,

încă din pântece s-au rătăcit, grăit-au minciuni.

SEP 4 traduce: S-au abătut păcătoşii [încă] din sânul [mamei]…: „Chiril al Alexandriei interpretează s-au îndepărtat păcătoşii de la sân – adică de la sânul duhovnicesc, care ar putea da roade bune fiindcă a primit sămânţa de la Dumnezeu. Respinge interpretarea încă din sân pentru că i se pare maniheistă”[3].

„Cei ce se supun, după Sfântul Botez, voii celui rău, şi împlinesc cele voite de el, se înstrăinează de sfântul sân al Botezului”[4].

4: Mânia lor este aceea a şarpelui,

ca a unei aspide surde, care-şi astupă urechile,

„Mânia este iscată uneori de diavoli, pentru care este o principală însuşire, şi prin ea omul ajunge să li se asemene, pe când blândeţea, din contra, îl scoate pe om din starea demonică şi-l apropie de starea îngerească”[5].

5: care nu va auzi glasul celor ce o descântă,

nici nu e vrăjită de vrăjile celui ce farmecă.

Cei ce o descântă: „Pentru Părinţi, aceştia sunt sfinţii care vorbesc în Lege şi Profeţi, precum şi vestitorii Evangheliei, cărora li se opune neascultarea încăpăţânată şi obraznică a şarpelui străvechi (Ilarie). ♦ vipera surdă: conform cunoştinţelor zoologice ale vremii, unii Părinţi explică: şarpele veninos, dacă ascultă cuvintele îmblânzitorului, îşi varsă la pământ veninul şi devine inofensiv. Augustin pune în legătură cu Fapte 7, 57 (călăii lui Ştefan îşi astupau urechile). ♦ farmecelor: gr. φάρμακον înseamnă medicament/otravă[6] şi vrajă. Augustin interpretează ca medicament: Oare medicamentul are glas? Există un medicament care are glas: este medicamentul pe care îl purtăm cu noi; ascultaţi-i glasul şi nu faceţi ca viperele surde, pentru că de acum a venit Hristos să împlinească Legea şi Profeţii”[7].

Cuvântul vrea „să arate pe cei care-şi astupă urechile când li se dau învăţături despre virtute”[8]. Adeseori, „(noi) ne astupăm auzul, ca o viperă surdă care-şi astupă urechile, şi ne ambiţionăm să nu ascultăm de glasul celor ce ne sfătuiesc, ca să nu fim vindecaţi cu doctoriile înţelepciunii cu care se vindecă sufletul bolnav”[9].  Cei ce-şi astupă urechile sufletului „nu aud nicidecum cuvintele Duhului, căci le aud trupeşte cu urechile lor de carne şi cu urechile duhovniceşti ale inimii lor acoperite cu un văl (II Corinteni 3, 15), şi de aceea nu pot să-L audă deloc pe Dumnezeu. Fiindcă nu pot nicicum să ridice de pe ei vălul înfumurării şi al nesimţirii, pentru că şi l-au pus ei înşişi de bunăvoie, şi vor să-şi astupe ochii şi urechile, şi de aceea cred că văd şi aud”[10].

6: Dumnezeu le va zdrobi dinţii din gură,

măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.

„Cine este atât de fără minte încât să creadă că Dumnezeu, menţinând trupurile celor păcătoşi, le va zdrobi doar dinţii?”[11].

7: Ca o nimic pieri-vor, ca apa ce trece;

El Îşi va întinde arcul până ce ei vor slăbi.

8: Precum ceara ce se topeşte vor fi nimiciţi;

căzut-a foc peste ei şi n-au văzut soarele.

„Tocmai când întreg neamul omenesc zăcea îngropat într-o noapte întunecoasă şi în beznă adâncă din pricina ispitirii nelegiuiţilor diavoli şi uneltirii duhurilor celor vrăjmaşe, atunci S-a arătat El odată pentru totdeauna şi a dezlegat multele lanţuri ale nelegiuirilor ca o ceară care se topeşte când se apropie de foc”[12].

9: Înainte ca spinii voştri să-şi cunoască ghimpii,

încă de vii îi va înghiţi El întru mânie.

„Adică: încă în stare crudă, înainte de a atinge maturitatea”[13].  „Poate aici este o aluzie la o expresie devenită proverbială. Tradiţia patristică interpretează: mai înainte ca spinii voştri, adică păcatele, să ajungă în culmea răutăţii, mai înainte de a ajunge faptă, mânia dumnezeiască vă va pedepsi” (cf. Mortari, nota ad loc.)”[14].

10: Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor,

mâinile şi le va spăla în sângele păcătosului.

„Părinţii atrag atenţia că drepţii se bucură nu pentru pieirea păcătoşilor, ci pentru instaurarea dreptăţii divine. Chiril al Alexandriei spune despre spălarea mâinilor în sânge că este o metaforă inspirată din vechiul vocabular războinic”[15].

„Smerenia răzbună şi veseleşte pe cel drept, căci zice (Psalmistul): Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea, care este dispariţia mândriei lipsite de Dumnezeu. Arătând aceasta, proorocul adaugă: Şi-şi va spăla mâinile în sângele păcătosului. Fiindcă în dispoziţia slavei deşarte – căci aceasta o arată sângele păcătosului -, dreptul are inima sa curată – fiindcă aceasta înseamnă îşi va spăla mâinile – rămânând nevăzut în această viaţă din pricina lipsei slavei deşarte şi aşteptând să se arate împreună cu Hristos din pricina lucrării sale ascunse de oameni, din pricina smereniei”[16].  „Spune acestea nu ca şi cum s-ar bucura de răul altuia, ci pentru că abia în astfel de clipe ajung ei să înţeleagă cât de sănătoasă este viaţa virtuoasă a celor drepţi, întrucât prin cuvintele spuse ni se dă să înţelegem că deosebirea dintre oamenii cinstiţi şi cei răi ne aduce un spor de bucurie şi de putere. De aceea vorbele mâinile sale îşi va spăla în sângele păcătosului tocmai acest înţeles îl arată, că viaţa şi faptele lui curate sunt puse în lumină îndeosebi prin pierzania păcătosului. Doar însuşi cuvântul a spăla ne duce cu gândul la o lucrare de curăţire. Pe de altă parte, nimeni nu are obicei să se spele în sânge, pentru că atunci se pătează mai tare, aşa încât vădeşte şi mai limpede că aici se înfăţişează tocmai deosebirea dintre opusul virtuţii şi al fericirii”[17].

11: Şi va zice omul: „Dacă într-adevăr este o roadă pentru cel drept,

da, este un Dumnezeu Care-i judecă pe pământ”.

Credinţa şi nădejdea noastră sunt adeseori întărite de dreptatea divină manifestată şi în viaţa de aici.


[1] SEP 4/I, p. 161

[2] BBVA, p. 679

[3] SEP 4/I, p. 161

[4] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 216

[5] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 2

[6] Din farmakon provine cuvântul farmacie.

[7] SEP 4/I, pp. 161-162

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII, 4

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XX

[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, LII

[11] Metodiu de Olimp, Aglaofon sau despre înviere, I, XXIV

[12] Eusebiu de Cezareea, op. cit., X, 4, 13

[13] BBVA, p. 679

[14] SEP 4/I, p. 162

[15] SEP 4/I, p. 162

[16] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, XIV, 9

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 56

PSALMUL 56 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David, când a fugit el în peşteră din faţa lui Saul.

Istoria cu David fugind de Saul e cuprinsă în I Regi, capitolul 22.  Psalmul este „rugăciunea unui om încolţit de duşmani”[1].

„Cuvintele introductive: Indicaţie pentru dirijor: al tashkheit[2] ([după melodia] nu distruge). Această precizare apare în Septuaginta ca: μη διαφθείρης (nu distruge, nu devasta)”[3].

1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă,

că în Tine s-a încrezut sufletul meu

şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui

până va trece fărădelegea.

„După Atanasie, profetul înalţă această cântare în numele omenirii. Pentru Ilarie, Hristos este cel care vorbeşte. Pentru Augustin, e glasul lui Hristos şi glasul nostru: trebuie să răbdăm până la sfârşit, până trece fărădelegea”[4].

„Având încredere în Dumnezeu şi asigurarea clară că va primi ca o arvună mila Lui, cântăreţul nostru cere cu credinţă să i se împlinească cererea până va trece fărădelegea[5], adică până la restaurarea omului în Hristos.

2: Striga-voi către Dumnezeul Cel-Preaînalt,

către Dumnezeu Care mi-a făcut bine.

3: Trimis-a din cer şi m-a mântuit,

spre ocară i-a dat pe cei ce mă călcau în picioare.

Trimis-a Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său

Trimis-a Tatăl pe Fiul Său din cer, „ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe”[6].

4: şi mi-a izbăvit sufletul din mijlocul puilor de lei;

m-am culcat să dorm ca un ins tulburat.

Cât despre fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi,

iar limba lor e sabie ascuţită.

M-am culcat să dorm ca un ins tulburat: „mulţi Părinţi pun expresia în legătură cu spusele lui Iisus din grădina Măslinilor: Întristat e sufletul Meu până la moarte (Marcu 14, 34; Matei 26, 38)”[7].

Dinţii lor sunt arme şi săgeţi: „Dar iubitorii de argint nu muşcă cu dinţii. Dare-ar Dumnezeu să muşte cu dinţii, şi nu cu săgeţile lăcomiei, care-s mai dureroase decât dinţii. Dinţii lor, arme şi săgeţi, spune Scriptura”[8].  „Într-adevăr, primele greşeli mi-au fost ca nişte pui de lei, adică nişte lei mai tineri, care printr-un căscat înfiorător şi prin labe puternice stăteau gata să spintece prada. Dar au venit ajutoarele, mila şi adevărul, această frumoasă pereche, căci nici mila nu se dă fără judecată şi nici adevărul nu-i fără milă. Iată de ce prin mijlocirea acestor virtuţi mă simt degajat chiar şi când mă distrez cu nişte pui de lei. Fiarele de felul acesta sunt şi ele, vorba psalmistului, ca un fel de fii ai oamenilor, ai căror dinţi sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită. Nu se ştie dacă în structura organismului aceste săgeţi ale simţurilor sunt anume aşezate ca să ţină loc dinţilor din gurile oamenilor, în schimb, când s-ar face comparaţia ţinând seama de furia unora şi a altora şi s-ar aprecia până unde ar ajunge schimbarea în rău a înclinărilor lor, atunci, pierzând starea firească, animalul respectiv devine fiară. De aceea, aducându-ne aminte de lei, am numit pe fiii oamenilor fiare, ale căror dinţi şi limbă sunt mădulare de luptă”[9].

5: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule,

şi peste tot pământul slava Ta!

„După Ieronim, profetul spune aceasta despre Înălţarea lui Hristos. Ilarie şi Atanasie leagă versetul de Efeseni 4, 9. Fiindcă S-a înălţat, a revărsat peste tot pământul pe Duhul Sfânt (Ilarie)”[10].

„Să nu mai privim de acum înainte spre cele pământeşti, ci să ne legăm fiinţa de mărirea celor mai presus de ceruri”[11].

6: Cursă au gătit pentru picioarele mele

şi sufletul mi l-au împilat;

groapă au săpat înaintea feţei mele

şi au căzut în ea.

„După ce a descris atacurile vrăjmaşilor, ne cere ca, întorcându-ne cu totul de la răutăţile proprii, să nu cădem în gropi”[12].

7: Gata este inima mea, Dumnezeule,

gata-mi este inima;

8: întru slava mea cânta-voi şi-Ţi voi aduce laudă.

Deşteaptă-te, tu, slava mea,

treziţi-vă, voi, psaltire şi alăută!;

în zori mă voi trezi.

„Eusebiu şi Atanasie referă [versetele 7-8] la aşteptarea Duhului Sfânt”[13].  „Conştient de prezenţa Duhului, psalmistul se însufleţeşte şi profeţeşte (Eusebiu). Slava mea este puterea de a profeţi. Rufinus vede în Deşteaptă-te, slava mea o profeţie a Învierii lui Hristos şi, pentru el, dis-de-dimineaţă [în zori – la Anania] e ceasul Învierii”[14].

„Aminteşte de două ori, ca şi cum omul ar fi de două feluri, cel văzut şi cel ascuns; pe amândoi îi cheamă la cântare armonioasă spre preamărire dumnezeiască îndreptând urechea spre cel care le invită. Iar timpul când se execută aceste cântări este dimineaţa, căci mirarea lui Dumnezeu se trezeşte numai spre cei care s-au lepădat cu totul de faptele întunericului”[15].

9: Pe Tine Te voi mărturisi între popoare, Doamne,

Ţie Îţi voi cânta între neamuri,

„Cu toate că-i deopotrivă pentru toţi, harul credinţei se împarte în două, după numele celor două grupuri de oameni, cel către popor şi cel către neamuri, (căci) Dumnezeu nu este numai al iudeilor, ci şi al neamurilor […], pentru aceea, dintr-un curent dublu al binecuvântării dumnezeieşti se toarnă printr-o singură revărsare atât peste popor, cât şi peste neamuri; tot aşa şi proorocia îmbrăţişează atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, aducând în acest chip mulţumire lui Dumnezeu”[16].

10: că pân-la cer s-a mărit mila Ta

şi pân-la nori adevărul Tău.

„Cu toată înmulţirea la nesfârşit a păcătoşeniei, mărimea milei dumnezeieşti este totuşi covârşitoare, ajungând să întreacă până şi înălţimile cerului”[17].

11: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule,

peste tot pământul slava Ta!

„Cu cât sporeşte pe pământ slava lui Dumnezeu, fiind înmulţită prin credinţa celor mântuiţi, tot atât de mult se bucură puterile cereşti de mântuirea noastră, cântând Domnului cuvinte de laudă şi de preamărire”[18].


[1] SEP 4/I, p. 159

[2] אל־תשחת

[3] PSALM, p. 386

[4] SEP 4/I, p. 159

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[6] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 68

[7] SEP 4/I, p. 160

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXI, 3

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[10] SEP 4/I, p. 160

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[13] SEP 4/I, p. 160

[14] SEP 4/I, p. 160

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 55

PSALMUL 55 – Pentru sfârşit: despre poporul care se îndepărtase de la cele sfinte. [Psalm] al lui David, pentru o inscripţie pe stâlp, când cei de alt neam l-au prins la Gat.

„Omul nedreptăţit îşi dă seama că lui Dumnezeu îi pasă de rugăciunea şi de lacrimile oamenilor. Ilarie vede aici descrierea suferinţei lui David, dar şi a lui Hristos”[1].

„Istoria regelui David la Gat: vezi I Regi 21, 10-15. Cât despre cei de alt neam: cuvântul grecesc este allofili, nume prin care, în Septuaginta şi Vulgata, sunt desemnaţi Filistenii”[2].

„Cuvintele introductive: În ebraică: al ionat eilem rekhoqim[3] (după [melodia] porumbelul tăcut al îndepărtării). Această indicaţie pentru dirijorul muzicanţilor a fost tradusă în mod surprinzător în Septuaginta: υπερ του λαου απο των αγίων μεμακρυμμένου (asupra poporului îndepărtat de cele sfinte). Biblia 1688 a tradus după Septuaginta: pentru norodul celor de la sfinte depărtat[4].

1: Miluieşte-mă, Doamne, că omul m-a călcat în picioare;

toată ziua, războindu-se, m-a necăjit.

„După cum, când cineva simte că va fi călcat de un hoţ sau va fi ucis prin jaf, ar chema într-ajutor câţiva prieteni […], tot aşa şi în cazul de faţă cel care a fost părtaş la luptă şi care-i legat de el în toate cele omeneşti (şi când vorbesc de om mă gândesc pe scurt la cele privind slăbiciunile firii) cere ajutorul lui Dumnezeu declarând că, muncit de cel potrivnic, toată ziua războindu-se, m-a călcat omul şi m-a necăjit[5].

2: Toată ziua m-au călcat duşmanii în picioare,

că mulţi sunt cei ce de pe înălţimi se luptă cu mine.

De pe înălţimi (literal: din înălţime) se poate referi la dealurile înalte din preajma Ierusalimului. În sens figurat: semeţia duşmanului care te priveşte de sus”[6].

3: Ziua-ntreagă nu mă voi teme, că-ntru Tine voi nădăjdui.

„Cel care a făcut ziua, Acela a făcut-o pentru ca omul să nădăjduiască în lumină, căci din clipa în care apare lumina, în acea clipă dispare şi întunericul”[7], sau, de îndată ce-L chemăm pe Dumnezeu, încep să fugă şi să slăbească puterile vrăjmaşe.

4: Întru Dumnezeu îmi voi lăuda cuvintele de-a lungul zilei,

în Dumnezeu mi-am pus nădejdea, nu mă voi teme:

Ce-mi va face mie insul materialnic?

Întru Dumnezeu îmi voi lăuda cuvintele: „Poetul e conştient că psalmii săi (cuvintele sale) merită laudă, dar nu pentru că ar fi opera lui, ci pentru că sunt inspiraţi de Duhul Sfânt: de aceea lauda sa este întru Dumnezeu[8]Ce-mi va face mie insul materialnic?: „Literal: Ce-mi va face mie carnea? La fel în Versiunea Ebraică. Ideea e constituită pe opoziţia spirit-materie: omul care se încrede în puterea (eminamente spirituală) a lui Dumnezeu nu are a se teme de cei ce se încred în materialitatea puterii lor (arme, armate, cetăţi, bani etc.). Vezi aceeaşi idee în Psalmul 19,7-8”[9].

5: Ei toată ziua mi-au urât cuvintele,

toate gândurile lor sunt spre rău împotriva mea.

6: Locui-vor aproape şi se vor ascunde,

ei îmi vor urmări călcâiul aşa cum mi-au aşteptat şi sufletul.

Vorbeşte despre vrăjmaşii care ne pândesc călcâiul, adică sfârşitul nostru, când ar vrea să ne aibă sub stăpânire.

7: Cu nici un chip îi vei mântui,

întru mânia Ta popoare vei surpa, Dumnezeule.

„Întreagă înşiruirea logică a Psaltirii e legată de ideea mântuirii omului, al cărui centru neşters este fapta împotriva celui potrivnic, după cum şi ideea de bază a iubirii faţă de Dumnezeu aduce aminte făpturilor că toate sunt datoare să preamărească pe Dumnezeu”[10].

8: Viaţa mea Ţi-am povestit-o Ţie,

lacrimile mele pune-Ţi-le înainte.

9: Precum în făgăduinţa Ta,

întoarce-i îndărăt pe vrăjmaşii mei

în orice zi Te voi chema;

iată, am cunoscut că Tu eşti Dumnezeul meu.

10: Întru Domnul voi lăuda graiul,

întru Domnul voi lăuda cuvântul;

11: în Dumnezeu mi-am pus nădejdea, nu mă voi teme:

Ce-mi va face mie materia?

12: În mine, Dumnezeule, sunt făgăduinţele pe care le voi aduce-ntru lauda Ta,

13: că Tu mi-ai izbăvit sufletul din moarte,

picioarele din alunecare,

aşa ca eu să-I fiu bineplăcut lui Dumnezeu în lumina celor vii.

„Pentru Eusebiu, lumina celor vii este Hristos care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9)”[11].

„Prin alunecare înţelegem abaterea de la drumul poruncilor, pentru care (abatere) trupul omului a ajuns să fie numit cadavru. Drept aceea, prin răscumpărarea din moarte şi prin restaurarea lui din păcat, omul devine iarăşi chip al lui Dumnezeu”[12].


[1] SEP 4/I, p. 157

[2] BBVA, p. 677

[3] על־יונת אלם רחקים

[4] PSALM, p. 386

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[6] BBVA, p. 677

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[8] BBVA, p. 677

[9] BBVA, p. 677

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[11] SEP 4/I, p. 159

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 54

PSALMUL 54 – Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David.

„Strigătul unui om prigonit tocmai de cei apropiaţi. Începând cu Părinţii, creştinii au văzut în autorul psalmului o prefigurare a lui Hristos trădat de ai Săi, rugându-Se în agonie etc.”[1].

1: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea,

ruga mea n-o trece cu vederea;

2: ia aminte la mine şi mă ascultă.

Mâhnitu-m-am întru tânguirea mea

3: şi m-am tulburat de glasul vrăjmaşului

şi de apăsarea păcătosului,

căci ei au abătut fărădelege asupra mea

şi cu mânie m-au duşmănit.

4: Inima mea s-a tulburat întru mine

şi frica morţii a căzut asupra mea,

Se pare că David a scris acest psalm când Absalom ajunsese în Ierusalim, dar psalmul pare potrivit tuturor celor ajunşi în necazuri, datorită păcatelor din trecut, ale căror urmări se prelungesc mult după săvârşirea lor. Conform psalmistului, unica soluţia în atare situaţie este rugăciunea rostită cu zdrobirea inimii.

5: teamă şi tremur au venit peste mine

şi întuneric m-a acoperit.

„Sfântul Atanasie cel Mare tâlcuieşte: Înainte de Întruparea Domnului, moartea era înspăimântătoare chiar pentru sfinţi, care-şi plângeau moartea ca pe o nimicire. Acum însă, de vreme ce Domnul a înviat cu trupul, moartea nu mai înspăimântă; toţi cei ce cred în Hristos o tratează ca pe o nimic-toată şi preferă să moară decât să-şi tăgăduiască credinţa în El”[2].

6: Şi am zis: „Cine-mi va da aripi ca de porumbel

ca să zbor şi să mă odihnesc?”

„Pentru Origen, aripile sunt contemplaţia prin care se trece de la creaţie la odihna în Dumnezeu”[3].

„Prin aripi se arată acoperământul lui Dumnezeu şi marea Lui purtare de grijă”[4].  „Ce este mai liniştit decât o privire nevinovată? Cine este mai slobod decât cel ce nu posteşte nimic pe pământ? Aşadar, omul trebuie să se ridice mai presus de orice făptură şi să se lepede cu desăvârşire de sine însuşi şi, într-un avânt al sufletului, să vadă că Tu, Ziditorul tuturor, nu ai nimic asemenea cu făpturile Tale”[5].   „Omul are voinţa să fie curat, fără prihană, neîntinat, fără răutate, şi să fie pururea cu Dumnezeu, dar nu are puterea să împlinească acest lucru. Desigur, el vrea să zboare în văzduhul cel dumnezeiesc şi în totalitatea Duhului Sfânt, dar de nu primeşte aripile (Duhului) nu poate. Să rugăm, deci, pe Dumnezeu să ne dea aripile de porumbel ale Duhului Sfânt, ca să zburăm şi să ne odihnim la El şi să îndepărteze şi să înceteze din sufletul şi din trupul nostru vântul cel rău, care sălăşluieşte în mădularele sufletului şi ale trupului nostru, adică păcatul”[6].

7: Iată, am fugit departe

şi m-am sălăşluit în pustie.

„De este cu putinţă, în nici un chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta”[7].  Reluând întregul text de până aici, un alt comentariu arată: „Desigur, prin cuvântul său, psalmistul arată oboselile luptelor, mâhnirea, bârfeala şi tulburarea inimii […], la toate acestea nerămânând decât un singur gând, cel de mai bine şi de desăvârşire: să-şi ia aripi ca de porumbel ca să zboare în văzduh şi să se odihnească în tărâmurile unde se înalţă, căci pentru cei îndumnezeiţi până şi pustietatea e de preferat oricăror tărâmuri nelegiuite”[8].

8: L-am aşteptat pe Cel ce mă mântuieşte

de nevolnicie şi vifor.

9: Aruncă-i, Doamne, în adâncul mării

şi împarte limbile lor,

că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.

10: Ziua şi noaptea se rotesc pe zidurile ei;

în mijlocul ei: fărădelege şi trudă şi nedreptate;

11: din uliţele ei n-au plecat camăta şi vicleşugul.

12: Că, dacă vrăjmaşul m-ar fi ocărât, aş fi răbdat;

şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi năpustit asupra mea cu gură mare, m-aş fi ascuns de el.

13: Dar tu, omule cu sufletul întocmai ca al meu,

tu, povaţa mea şi apropiatul meu,

14: tu, cel ce împreună cu mine te-ai îndulcit de bucatele mele,

cu tine în acelaşi gând am umblat eu în casa lui Dumnezeu;

Cuvintele se pot aplica lui Iuda Iscarioteanul (şi, desigur, nu numai lui): „Căci, fiind de un suflet egal şi cunoscut şi comesean şi nelipsindu-i nimic din cele ce-l puteau apropia, a devenit vânzătorul Mântuitorului, deşi era unul ce fusese numărat între ceilalţi Sfinţi ucenici, care aveau acelaşi scop ca Mântuitorul şi străbăteau ţara iudeilor, făcându-se slujitori grabnici ai minunilor şi grăbindu-se să facă toate cele spre cinstea şi slava Lui. Dar cel astfel cunoscut, şi de un suflet egal cu ei, a schimbat harul Celui ce l-a cinstit, prin porniri urâte”[9].

15: moarte să vină peste unii ca aceştia

şi de vii să se pogoare ei în iad,

că vicleşug se află în sălaşele lor, în mijlocul lor.

„Ieronim consideră că vorbirea în chip de blestem e folosită de psalmist pentru a-şi arăta mai bine durerea inimii; imaginile sunt preluate din istorisirea despre Datan şi Abiron (Numeri 16, 23)”[10].

16: Dar eu către Dumnezeu am strigat

şi Domnul m-a auzit.

17: Seara şi dimineaţa şi-n amiazăzi voi povesti,

voi vesti şi El va asculta glasul meu.

18: Cu pace îmi va mântui El sufletul de cei ce se apropie de mine,

că în multe lucruri erau cu mine.

„E vorba de vechii prieteni ai psalmistului, care l-au trădat”[11].  „Faptul că peste atâţia vrăjmaşi David s-a dovedit superior, numai prin aceea că şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, ne ajută să înţelegem că, printr-un fel de uitare a tuturor suferinţelor, el a dobândit curaj chiar faţă de cei mai puternici şi mai întăriţi dintre potrivnicii lui”[12].

19: Dumnezeu îi va auzi şi îi va smeri,

El, Cel ce este mai înainte de veci.

Că-n ei nu se află îndreptare,

fiindcă nu s-au temut de Dumnezeu.

Cel ce refuză să se smerească va fi smerit de către Dumnezeu, dar acea smerire nu-i va fi de nici un folos.

20: El Şi-a întins mâna să plătească,

ei I-au pângărit făgăduinţa;

21: risipiţi au fost de mânia feţei Sale

şi inimile lor mi s-au apropiat;

buzele li s-au făcut mai moi decât untdelemnul,

dar ele sunt lănci.

„Adică: După ce şi-au dat seama că au greşit (în urma pedepsei lui Dumnezeu), prietenii mei de ieri şi duşmanii de acum încearcă să mi se înfăţişeze din nou ca prieteni”[13].

22: Aruncă-ţi grija spre Domnul, şi El te va hrăni;

El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine.

„Sfântul Ioan Damaschin ilustrează acest vers cu exemplul Mariei, sora Martei, care asculta cuvintele lui Iisus (Luca 10, 41-42)”[14].

„Cu cât îşi pune cineva mai mult nădejdea într-Însul în toate cele ale sufletului şi ale trupului său, cu atât Îl află pe Acela mai mult purtând grijă de el, încât se socoteşte pe sine mai jos decât toată zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, arătate şi nearătate, sufleteşti şi trupeşti”[15].  „De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii”[16].  „Aşa ne-a voit Dumnezeu să fim: nepătimitori, fără griji şi având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adică să lăudăm fără sfârşit şi veşnic pe Făcătorul şi să ne desfătăm numai de privirea Lui din singura cercetare a făpturilor Lui”[17].

23: Dar Tu, Dumnezeule, îi vei pogorî în groapa stricăciunii;

oamenii sângeroşi şi vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor,

dar eu, Doamne, voi nădăjdui întru Tine.

Nu întotdeauna păcătoşii sunt pedepsiţi cu scurtimea vieţii, însă zilele lor rămân oricum neîmplinite, ca un răstimp de care nu s-au folosit spre a dobândi fericirea veşnică.


[1] SEP 4/I, p. 154

[2] BBVA, p. 675

[3] SEP 4/I, p. 155

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIV, 3

[5] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XXI, 1

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, II, 3

[7] Evagrie Ponticul, Schiţă monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim, 6

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[10] SEP 4/I, p. 156

[11] BBVA, p. 676

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[13] BBVA, p. 676

[14] BBVA, p. 676

[15] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[16] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, V

[17] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 13