Archive for Septembrie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 102

PSALMUL 102 – Al lui David.

„Cântare a iubirii lui Dumnezeu”[1].

1: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul,

şi toate cele dinlăuntrul meu

(să binecuvinteze) numele cel sfânt al Lui.

Toate cele dinlăuntrul meu = adâncurile cele mai intime ale fiinţei mele, străfundul inimii. Aceasta înseamnă participarea totală a insului la actul rugăciunii”[2].

O atenţionare: „Dacă nu a fost dată la o parte acea grăsime care acoperă cele lăuntrice ale tale, ca toate cele lăuntrice ale tale să fie curăţite”[3] nu vei putea aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu.

2: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul,

şi nu uita toate răsplătirile Lui;

„Prin răsplătirile Lui nu trebuie înţeleasă aici o răsplată pe cere Dumnezeu i-o dă omului pentru faptele lui bune (fiindcă ele niciodată nu vor fi îndeajuns de bune), ci tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine. Că nu e vorba de o răsplată în înţelesul obişnuit al cuvântului se vede din versetul 8”[4].

„Punând înaintea ochilor tăi binefacerile de care te-ai împărtăşit de la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti, zăboveşte cu gândul la ele. Fă aceasta pentru ca inima ta să ţi se mişte cu uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste, ca să-I întorci în schimb, după putere, o viaţă curată, o petrecere virtuoasă, o conştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă, un cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poţi dărui întreg lui Dumnezeu”[5].

3: pe Cel ce Se milostiveşte de toate fărădelegile tale,

pe Cel ce vindecă toate bolile tale,

„Sufletul are tot atâtea boli câte păcate. Femeia care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicicum să se ridice (Luca 13, 11) e imaginea unei boli sufleteşti; când cineva are o boală pricinuită de o stare a sufletului, el devine gârbov, se uită numai în jos şi zăreşte doar ţărâna, în neputinţa sa de a privi spre cer (Fericitul Ieronim)”[6].

4: pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta,

pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări,

„Sfântul Ioan Hrisostom: Prin har noi am devenit iubiţii lui Dumnezeu, dar nu ca slugi, aşa cum eram înainte, ci în calitate de fii şi prieteni. Slugi eram sub Legea Veche, dar fii am devenit prin Iisus Hristos: din plinătatea Lui noi toţi am primit, şi har peste har; căci Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit (Ioan 1, 16-17). Băgaţi de seamă cum harul i se opune legii şi cum verbul au venit i se opune lui s-a dat; acesta din urmă aparţine unei succesiuni de mişcări, când cineva a primit ceva de la altcineva, iar pe acel ceva l-a transmis mai departe către cel căruia i se poruncise să-l transmită, în timp ce harul şi adevărul au venit din partea unui Împărat Care are autoritatea de a ierta păcatele şi de a-i încununa pe beneficiarii acestei iertări”[7].

5: pe Cel ce umple de bunătăţi dorirea ta;

înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.

„După o credinţă populară, vulturul, ajuns la bătrâneţe, îşi schimbă penele şi reîntinereşte. Theodoret vede aici o metaforă a botezului, iar Augustin, a învierii”[8].

„Domnul face ca milostiviri mici şi neînsemnate faţă de raţiunea firii create de El să ajungă mari şi minunate, arătând prin ele bunătatea Sa. Căci Dumnezeu a binevoit ca şi noi să ne împodobim cu îmbelşugare de bunătăţile Lui şi de aceea ne numeşte dumnezei şi lumină şi cu numele oricărei alte bunătăţi”[9].  „Deci Hristos ne modelează din nou prin Duhul după chipul Său şi întipăreşte sufletelor celor binecredincioşi, în mod spiritual şi negrăit, frumuseţea firii Lui”[10].

6: Cel ce face milostenie, Domnul,

şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.

7: Cunoscute i-a făcut căile Sale lui Moise,

fiilor lui Israel voile Sale.

8: Îndurat şi milostiv este Domnul,

îndelung-răbdător şi mult-milostiv.

9: Nu până în sfârşit Se va iuţi,

nici în veac Se va mânia.

10: Nu după păcatele noastre S-a purtat cu noi,

nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit,

11: ci după cât e cerul de-nalt de la pământ,

într-atât Şi-a întărit Domnul mila spre cei ce se tem de El;

„Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-I slujesc de aici înainte numai Lui prin vieţuire curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?”[11].

12: pe cât de departe sunt răsăriturile de apusuri,

într-atât a-ndepărtat El de la noi fărădelegile noastre;

„Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri şi cerul de pământ, şi pe cât e mai presus sufletul de trup, pe atât e mai presus lucrarea cea primită şi harul, de cea săvârşită prin fire”[12].

13: în ce chip îi miluieşte tatăl pe fii,

aşa i-a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;

„Aceasta nu înseamnă că la atât se mărgineşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu; David a întrebuinţat această pildă pentru că noi nu cunoaştem un alt exemplu de dragoste mai mare decât dragostea tatălui faţă de fiu”[13].

14: că El ne-a cunoscut alcătuirea,

adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem.

„Dar nu spunem prin aceasta că dispreţuieşte slava sfinţilor Cel ce îi slăveşte pe ei. Dar era necesar şi raţiunea cerea ca El să arate câtă deosebire este între firea dumnezeiască şi negrăită a Lui şi cele supuse morţii şi coruperii”[14].  Cum s-a arătat deja, faptul că suntem ţărână nu e pricină să deznădăjduim:  „Numai tu să nu te depărtezi şi să nu fugi de la Cel ce te-a ales pe tine ca să cânţi şi să te rogi. Ci lipeşte-te de El toată viaţa ta, fie prin îndrăzneală curată, fie prin ne-ruşinare cucernică şi prin mărturisire fermă. Şi El te va curăţi cu bunăvoinţa Lui”[15].

15: Omul: ca iarba sunt zilele lui;

ca floarea câmpului, aşa va înflori;

Gândul la moarte face pe dreptcredincios să nu risipească timpul, ci să se folosească de fiecare clipă ca şi cum de ea ar atârna mântuirea sa.

16: că adiere a trecut prin el, şi el nu va mai fi,

şi nici locul nu i se va mai cunoaşte.

„Sfântul Grigorie de Nazianz: Omul vine din nefiinţă în fiinţă şi după ce fiinţează se topeşte, aşa cum se spune şi în cartea lui Iov: Ca pe un vis ce zboară, nu-i chip să-l mai găseşti, / ca o nălucă-a nopţii în beznă s-a topit. Aceasta e condiţia fragilă a omului, pe care şi Ecclesiastul o deplânge: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (1, 2), pentru ca tot el, ceva mai la vale, să conchidă: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile (12, 13). Acesta din urmă e singurul câştig al omului de pe urma existenţei sale efemere; cu alte cuvinte, de la cele ce se văd, trecătoare, să meargă spre cele ce nu se văd, netrecătoare (II Corinteni 4, 18), şi dintr-o existenţă a celor ce se schimbă prin zdruncinare să intre şi să rămână în cele ce sunt de nezdruncinat (Evrei 12, 27)”[16].

17: Dar mila Domnului e din veac în veac spre cei ce se tem de El,

18: şi dreptatea Lui peste fiii fiilor,

spre cei care-I păzesc legământul

şi-şi aduc aminte să-I plinească poruncile.

„Căci toate s-au umplut de Hristos, în El S-a arătat nouă Dumnezeu”[17].

19: Domnul în cer Şi-a pregătit tronul,

iar împărăţia Lui pe toţi îi stăpâneşte.

20: Binecuvântaţi pe Domnul, voi, toţi îngerii Lui,

cei puternici în tărie, care-I pliniţi cuvântul

şi auziţi glasul cuvintelor Lui;

„La început, Duhul îndemna sufletul omului să-L binecuvânteze pe Dumnezeu, iar acum, după ce a vorbit despre lăcaşurile cereşti pregătite credincioşilor, trece în chip firesc la duhurile cereşti, pentru că ele se veselesc pentru fiecare păcătos care se căieşte (Eusebiu)”[18].

21: binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate puterile Lui,

slujitorii Lui care faceţi voia Lui;

„Îngerii lui Dumnezeu fac voia lui Dumnezeu. În Tatăl nostru noi spunem: Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ! Aşadar, precum voia Ta, Doamne, este făcută în îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne! (Sfântul Chiril al Ierusalimului)”[19].

„Se cere să înţelegem pentru care pricină ne-am obişnuit să numim toate fiinţele îngereşti Puteri cereşti?  Căci nu se poate spune, fiindcă se zice îngeri, că toate au calitatea ultimului ordin şi, prin aceasta, calitatea de sfinte Puteri. Dar se poate spune că fiinţele mai înalte se împărtăşesc în întregime de lumina cea sfântă, iar cele din urmă nicidecum, asemenea acelora. De aceea toate minţile dumnezeieşti se numesc Puteri cereşti, dar nicidecum Serafimi şi Tronuri şi Domnii. Căci cele din urmă nu se împărtăşesc de însuşirile întregi ale celor mai presus de ele. Dar Îngerii şi, înainte de Îngeri, Arhanghelii şi Începătoriile şi Stăpâniile fiind aşezaţi de Scriptură după puteri, sunt numiţi de noi deseori, împreună cu celelalte Sfinte fiinţe, Puteri cereşti”[20].

22: binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate lucrurile Lui,

în tot locul stăpânirii Lui;

binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul!

„Victoriile Lui nu sunt mici, ci depăşesc cuvântul, mintea şi înţelegerea omenească. În fiecare zi le propovăduiesc profeţii, fiecare vestind, în alt chip, victoriile cele mari ale lui Dumnezeu. […] Din pricina asta nu suntem chemaţi numai noi, oamenii şi toţi cei de pe pământ, să le lăudăm, ci şi îngerii şi arhanghelii şi popoarele cerurilor”[21].


[1] SEP 4/I, p. 255

[2] BBVA, p. 731

[3] Origen, Omilii la Levitic, V, 4

[4] BBVA, p. 731

[5] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 6

[6] BBVA, p. 731

[7] BBVA, pp. 731-732

[8] SEP 4/I, p. 255

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  9

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, III

[11] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 2

[12] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 68

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, I, 5

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[15] Ioan Carpatiul, Cuvânt ascetic şi foarte mângâietor

[16] BBVA, p. 732

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[18] SEP 4/I, p. 256

[19] BBVA, p. 732

[20] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XI, 1

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIX, 9

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 101

PSALMUL 101 – Rugăciunea unui sărac mâhnit care-şi revarsă rugăciunea înaintea Domnului.

„O rugăciune care nu e doar rostită cu buzele, ci se revarsă pe dinăuntru, din preaplinul inimii”[1].  „Peste rugăciunea unui om sărman şi copleşit de suferinţă se suprapune cea a iudeilor întorşi în patrie după exil. Precaritatea vieţii omului şi a întregii creaţii îl determină pe psalmist să-şi pună toată nădejdea în Dumnezeu, Care poate da un nou început”[2].

1: Auzi-mi, Doamne, rugăciunea,

strigarea mea la Tine să vină!

2: Faţa Ta de la mine să nu Ţi-o întorci;

în ziua necazului meu pleacă-Ţi auzul spre mine,

auzi-mă degrab în orice zi Te voi chema.

3: Că zilele mele s-au stins ca fumul,

iar oasele mele ca nişte uscături s-au mistuit.

4: Sunt bătucit ca iarba şi inima mi s-a ofilit,

că am uitat să-mi mănânc pâinea.

„În nici un alt chip nu vom putea dispreţui plăcerile mâncărilor pământeşti decât dacă mintea, pironită în contemplarea divină, îşi va găsi desfătarea mai degrabă în dragostea de virtuţi şi în frumuseţea hranei cereşti”[3].

5: De glasul suspinului meu

mi s-a lipit osul de carne.

„Unul ca acesta vine degrabă la puţinătatea hranei şi a băuturii. Căci lacrimile i se fac lui Pâine. Şi aşa ajunge să se hrănească cu Duhul sfânt. […] (Cât priveşte cuvintele: mi s-a lipit osul de carne), aceasta înseamnă că toate oasele omului se fac unul; sau toate gândurile omului se fac unul după Dumnezeu. Căci, alipindu-se de carne, aceasta se înduhovniceşte, urmând gândului celui după Dumnezeu. Şi dacă se naşte în inima lui bucuria Duhului, aceasta hrăneşte sufletul şi îngraşă trupul şi le întăreşte pe amândouă, încât nu se mai moleşesc şi nu mai slăbesc în putere”[4].

6: Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,

ajuns-am ca o bufniţă într-o casă dărăpănată,

„Pelicanul acesta este o pasăre. Iar şarpele duşmăneşte mult puii lui. Deci el ce face? Îşi aşează la înălţime cuibul lui, îngrădindu-l din toate părţile din pricina şarpelui. Ce face atunci vicleanul şarpe? Cercetează de unde suflă vântul şi din partea aceea îşi trimite veninul său de-i ucide. Deci vine pelicanul şi vede că au murit puii lui. Atunci priveşte la nor şi zboară la înălţime, întinzându-şi aripile. Acolo îşi găureşte cu ciocul coastele şi prin nor picură în ei din sângele său şi se trezesc. Prin pelican se înţelege Domnul, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este paradisul. Iar şarpele, diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului, le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Domnul şi Dumnezeul nostru S-a înălţat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin nourul Duhului Sfânt”[5].

7: în priveghiul meu sunt ca o vrăbiuţă singuratică pe acoperiş.

8: Cât e ziua de lungă m-au ocărât vrăjmaşii,

iar cei ce mă lăudau se jurau împotrivă-mi.

9: Că-n faţa urgiei şi a mâniei Tale

cenuşă mâncam în loc de pâine

10: şi băutura cu plângere mi-o amestecam;

că după ce m-ai ridicat, m-ai prăbuşit.

„Chiril al Ierusalimului (Cat. 2,12) vede aici [5b-10] o aluzie la David, după păcatul său (II Regi 12, 16-17)”[6].

„Sfântul Ioan Hrisostom: Medicina pocăinţei: să-ţi osândeşti păcatele proprii; să-ţi pui mintea în stare de smerenie; să ai inima zdrobită de păreri de rău; să te rogi cu stăruinţă şi cu lacrimi; să faci fapte de milostenie”[7].

11: Zilele mele ca umbra s-au plecat,

eu ca iarba m-am veştejit.

„Augustin aplică versetul lui Adam, omul creat după chipul lui Dumnezeu şi înălţat de El mai presus de toate făpturile, care apoi ajunge să ducă o viaţă nefericită fiindcă a păcătuit”[8].

12: Dar Tu, Doamne, pururea dăinuieşti

şi pomenirea Ta din neam în neam.

13: Tu Te vei ridica şi vei avea milă de Sion,

că vremea e să Te milostiveşti de El; da, acum e vremea.

14: Că robii Tăi bine s-au simţit în pietrele lui

şi milă le va fi de ţărâna lui.

15: De numele Domnului se vor teme neamurile

şi toţi regii pământului de slava Ta,

16: că Domnul va zidi Sionul

şi Se va arăta întru slava Sa.

„Mai mulţi Părinţi văd aici o aluzie la cele două veniri ale lui Hristos: în prima, El zideşte Biserica, iar la a doua, Se va arăta în slavă”[9].

17: El a căutat spre rugăciunea celor smeriţi

şi cererea lor n-a dispreţuit-o.

18: Să se scrie aceasta pentru neamul ce va să vină

şi poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul,

Poporul ce se zideşte închipuie neamurile venite la credinţa în Hristos, „căci cele în Hristos sunt zidire nouă, după Scripturi”[10].

19: că a privit din înălţimea Lui cea sfântă.

Domnul din cer pe pământ a privit

„Atanasie (De titulis psalmorum, PG 27) pune stihul în legătură cu profeţia lui Isaia citită de Iisus în sinagoga din Nazaret (cf. Luca 4, 18)”[11].

20: ca să audă suspinul celor ferecaţi,

să-i dezlege pe fiii celor omorâţi,

21: să vestească în Sion numele Domnului

şi lauda Lui în Ierusalim,

22: când se vor aduna popoarele laolaltă

şi regii, să-I slujească Domnului.

23: Răspunsu-I-am în felul tăriei Lui:

Vesteşte-mi puţinătatea zilelor mele;

24: nu mă lua la jumătatea zilelor mele;

anii Tăi sunt din neam în neam.

25: Întru-nceput Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat,

şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale;

Cuvântul (Fiul) „este dreapta lui Dumnezeu [Tatăl] şi [împreună cu Duhul iată] cele două mâini prin care a lucrat şi a creat [Dumnezeu]”[12].

26: ele vor pieri, dar Tu rămâi

şi toate ca o haină se vor învechi;

27: ca pe o velinţă le vei împătura şi se vor schimba,

dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.

„Textul din versetele 25-27 va fi citat de Sfântul Apostol Pavel în Evrei 1, 10-12 şi comentat de Sfântul Grigorie de Nyssa în sprijinul dogmei despre dumnezeirea Fiului (devenit Iisus Hristos)”[13].

„Dacă cerurile se vor schimba, înseamnă că ceea ce se schimbă nu piere şi, dacă chipul văzut al acestei lumi trece, urmează că acolo nu poate fi vorba de o pieire totală, nici de o pierdere de substanţă materială, ci doar de o oarecare schimbare de calitate şi de transformare a înfăţişării văzute”[14]Dar Tu acelaşi eşti: „pentru că rămâne acelaşi, Dumnezeu iconomiseşte cele ce din fire sunt schimbătoare, în felul în care însăşi raţiunea cere să fie iconomisite”[15]Anii Tăi nu se vor sfârşi: „Anii Tăi sunt ziua de astăzi. Şi cât de multe zile ale noastre şi ale părinţilor noştri au trecut prin ziua Ta de astăzi şi de la ea am primit măsurile lor şi felul cum au existat, şi vor trece încă mulţi alţii şi vor primi măsuri şi vor exista”[16].  „Anii Tăi nu merg, nici nu vin, căci numai anii noştri merg şi vin, pentru ca toţi să vină. Anii Tăi toţi în acelaşi timp stau, fiindcă stau şi venind nu sunt excluşi de la cei care vin, fiindcă nu trec. Dar aceşti ani ai noştri nu vor fi când toţi nu vor fi. Anii Tăi o singură zi (I Petru 3, 8) şi ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, pentru că ziua Ta de astăzi nu cedează celei de mâine, căci nu urmează pe cea de ieri. Ziua Ta de astăzi este eternitatea […] Tu ai făcut toate timpurile şi înainte de toate timpurile Tu eşti, şi nu era un timp în care să nu fie timp”[17].  „Început în timp nu se poate cugeta pentru Unul-Născut, fiindcă este înainte de vreme şi are existenţa dinainte de veci şi, pe lângă acestea, firea dumnezeiască nu atinge sfârşitul (căci va fi pururi la fel, după spusa din Psalmi: Iar Tu Acelaşi eşti şi anii Tăi nu vor lipsi[18].  „Dacă Fiul, fiind Viaţa prin fire, este de o fire cu cele făcute, pentru că nu este din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, după cuvântul (ereticilor), pentru ce fericitul Psalmist zice că cerurile vor trece şi ca o haină se vor învechi, iar lui Dumnezeu Îi atribuie nesfârşirea: Iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi? Căci, sau va trece şi se va sfârşi şi El cu noi, ca Cel de o fire cu noi, şi nu se va mai înţelege ca fiind Viaţă, sau unirea noastră după fire cu El ne va atrage la capacitatea de-a fi la fel pururea cu El şi la un număr nesfârşit de ani. Dar El va fi acelaşi pururi, iar noi vom trece. Deci, nu e făcut ca noi, ci, fiindcă este din Viaţa după fire, va face şi El, ca Viaţă, vii pe cele ce au nevoie de viaţă”[19].

28: Fiii robilor Tăi vor avea sălaşe

şi seminţia lor în veac va merge pe calea cea dreaptă.

Viziune eshatologică.


[1] BBVA, p. 730

[2] SEP 4/I, p. 252

[3] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, V, 14

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 152-153

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 28

[6] SEP 4/I, p. 252

[7] BBVA, p. 730

[8] SEP 4/I, p. 253

[9] SEP 4/I, p. 253

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[11] SEP 4/I, p. 254

[12] Tertulian, Împotriva lui Hermoghene, XLV, 1

[13] BBVA, p. 731

[14] Origen, Despre principii, I, 6, 4

[15] Origen, Contra lui Celsus, VI, 62

[16] Fericitul Augustin, Mărturisiri, I, 6

[17] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 13

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 1

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 6

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 100

PSALMUL 100 – Un psalm al lui David.

„Programul de guvernare al cârmuitorului ideal: integritatea personală, alegerea sfetnicilor credincioşi, alungarea ticăloşilor de la curte şi lupta împotriva nedreptăţii. Este unul din aşa-numiţii psalmi regali/împărăteşti. În ebraică, toate verbele sunt la o formă care indică acţiune în plnă desfăşurare: s-ar traduce deci fie cu prezentul, fie cu viitorul, ca un angajament. Părinţii văd în acest psalm chipul omului desăvârşit, Hristos”[1].

1: Mila şi judecata le voi cânta pentru Tine, Doamne;

„Dacă, în perspectivă profetică, Iisus este Cel ce-I cântă Părintelui Său, e de reţinut observaţia că mila precedă judecata. Între cele două veniri ale lui Hristos, omenirea se află sub semnul Mielului vestit de Ioan Botezătorul (Ioan 1, 29) şi sub mila lui Dumnezeu, Cel ce face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45); la a doua Sa venire, omenirea va sta sub semnul judecăţii; de abia atunci va lucra securea vestită tot de Ioan Botezătorul (Matei 3, 10), cumplitul deznodământ al judecăţii, la care se referă ultimul verset al acestui psalm”[2].  „Eusebiu subliniază că mila lui Dumnezeu e mai tare ca judecata”[3].

„Începătorul în evlavie nu trebuie să fie dus la împlinirea poruncilor numai de bunătate, ci trebuie să fie şi războit adeseori cu asprime, ca să-şi amintească dreptăţile dumnezeieşti; pentru ca nu numai să iubească cu dor cele dumnezeieşti, ci să se şi reţină cu frică de la păcat. El trebuie să cânte lui Dumnezeu cu dragoste, desfătându-se, dar să deschidă gura spre cântare cu frică”[4].

2: în cale neprihănită voi cânta şi voi înţelege;

când vei veni la mine?

Întru nerăutatea inimii mele umblat-am eu în casa mea.

„Unii interpretează calea fără prihană ca obiect al înţelegerii, dar pentru majoritatea Părinţilor omul înţelege tainele doar dacă păşeşte pe calea neprihănită. Augustin: În afara căii neprihănite, nu poţi nici să psalmodiezi, nici să înţelegi. Dacă vrei să înţelegi, psalmodiază pe calea neprihănită, adică înfăptuieşte cu bucurie lucrările Dumnezeului tău”[5].

„Cel ce păzeşte calea virtuţilor, nevătămată, cu evlavie şi dreaptă cunoştinţă, fără aplecarea într-o parte sau într-alta, îşi va da seama de venirea la el a lui Dumnezeu, prin nepătimire. Cântarea arată fapta virtuoasă; iar înţelegerea, cunoştinţa care se adaugă la virtute, prin care simte venirea lui Dumnezeu cel ce aşteaptă pe Domnul, priveghind prin virtuţi”[6].

3: Lucruri nelegiuite n-am pus în faţa ochilor mei,

pe cei ce calcă legea i-am urât.

4: Inimă îndărătnică nu s-a lipit de mine,

pe omul rău ce fugea de mine nu l-am cunoscut.

SEP 4 are inimă vicleană: „Pentru Eusebiu şi Atanasie, inima vicleană e diavolul”[7].

5: Pe cel ce într-ascuns îşi clevetea vecinul,

pe acela l-am alungat;

cu cel mândru-n căutătură şi nesăţios la inimă,

cu acela n-am mâncat.

Inima strâmbă (sau îndărătnică) :  „Strâmbând simţirea dreaptă a iubirii şi întipărind în inima noastră o mişcare sucită, am corupt nepătimirea ei în adevăr, pervertind-o. Şi astfel ne-am produs, prin ura de bunăvoie, ca un vierme, răul fără de voie şi am săpat în noi prin minciună o simţire şi mai strâmbă, prin care nu ne-am putut uni cu Dumnezeu Cel sincer şi drept”[8].

6: Ochii mei erau peste credincioşii pământului,

ca ei să şadă cu mine;

cel ce umbla pe cale neprihănită,

acela îmi slujea.

Grija divină, nedespărţită de cei dreptcredincioşi.

7: În mijlocul casei mele meşterul trufiei nu va locui;

cel ce lucruri nedrepte grăieşte, drept nu va sta în faţa ochilor mei.

Afirmată sfinţenia Bisericii, în special dacă ne referim la Biserica triumfătoare.

8: În dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pământului,

pentru ca din cetatea Domnului să-i nimicesc pe cei ce lucrează fărădelegea.

„Eusebiu interpretează în sens spiritual: păcătoşii sunt gândurile rele ce nu trebuie tolerate în cetatea lui Dumnezeu, care este sufletul”[9].

„Proorocul numea pământul în chip figurat carne, a cărei dorinţă este vrăjmăşie înaintea lui Dumnezeu (Romani 8, 7), iar ca cetate a lui Dumnezeu e numit sufletul, în sensul că e templul lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 16)”[10].  „Adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră”[11].  „Spre credincioşii pământului să fie osteneala şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge”[12].  „Trebuie să fim nu numai omorâtorii patimilor trupeşti, ci şi pierzătorii gândurilor pătimaşe din suflet […], adică patimile trupului şi gândurile nelegiuite ale sufletului”[13].

„Rupert din Deutz: Aici se termină cei cincizeci de psalmi care îl încurajau pe luptător. Omul e acum liniştit şi psalmii care urmează emană numai iubire desăvârşită; ea a alungat teama”[14].


[1] SEP 4/I, p. 251

[2] BBVA, p. 729

[3] SEP 4/I, p. 251

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 199

[5] SEP 4/I, p. 251

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 198

[7] SEP 4/I, p. 251

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 1

[9] SEP 4/I, p. 252

[10] Origen, Contra lui Celsus, VII,22

[11] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, I

[12] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 98

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., 197

[14] SEP 4/I, p. 252

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 99

PSALMUL 99 – Psalm de laudă.

„La intrarea în Templu, credincioşii îşi strigă bucuria plină de recunoştinţă de a-I aparţine Domnului. Ei cheamă la această bucurie întreg pământul”[1].

1: Cu bucurie strigaţi-I Domnului tot pământul,

2: Domnului slujiţi-I întru veselie,

cu bucurie veniţi-I înainte!

3: Cunoaşteţi că Însuşi Domnul este Dumnezeu,

că El ne-a făcut pe noi, iar nu noi înşine,

că noi suntem poporul Său şi turma păşunii Sale.

„După Theodoret, imaginea turmei şi a păşunii nu indică numai stăpânirea, ci şi grija, ocrotirea”[2].

„Tot ce vom spune se cuvine să fie spre lauda Celui Preaînalt. Lui să-I închinăm fiecare cuvânt, fiecare clipă a vieţii noastre, fiecare act de recunoştinţă necurmată, căci prin Darul Lui vorbim şi trăim. El ne-a făcut pe noi, iar nu noi singuri pe noi. Domnul nostru, El ne-a făcut pe noi, ba încă ne-a înnoit de la începutul începutului, prin toată lucrarea mâinilor, prin fiecare cuvânt al sfinţilor Săi, spre a noastră mântuire”[3].

4: Cu laude intraţi pe porţile Lui,

cu cântări în curţile Sale!

5: Lui să-I aduceţi laudă, numele Lui lăudaţi-L,

că bun este Domnul, că în veac este mila Lui

şi din neam în neam adevărul Său.

Veşnicia bunătăţilor dumnezeieşti.


[1] SEP 4/I, p. 250

[2] SEP 4/I, p. 250

[3] Sf. Paulin de Nola, Harul şi mântuirea, 2

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 98

PSALMUL 98 – Un psalm al lui David.

„Ultimul dintre psalmii Împărăţiei. Dumnezeu este proclamat sfânt de trei ori (vv. 3; 5; 9) – cf. Isaia 6, 3. Gr. αγιος traduce ebr. qadhoş, care, la origine, înseamnă separat, pus deoparte; aşadar, în sens strict, se referă numai la Dumnezeu ca fiind Cel cu totul Altul, transcendent; în sens mai larg, despre om, ca pus deoparte pentru Dumnezeu şi apoi despre obiectele şi construcţiile sacre. Dumnezeul cel nevăzut, necuprins, neajuns cu mintea, intră totuşi în legătură cu oamenii, le vorbeşte şi le ascultă rugăciunile”[1].

1: Domnul S-a împărăţit; să se mânie popoarele;

El şade pe heruvimi: să tremure pământul.

„Fericitul Augustin observă că trei sunt psalmii care încep cu cuvintele Domnul S-a împărăţit: 92, 96 şi 98, dar ceea ce urmează imediat e diferit, şi nu fără o anumită noimă. În primul caz: Domnul întru podoabă S-a îmbrăcat, ceea ce exprimă măreţia Sa de creator al întregii lumi; în al doilea: să se bucure pământul, ceea ce înseamnă bucuria celor ce cred în El şi-I urmează căile; în cazul de faţă: să se mânie popoarele exprimă starea de spirit a celor ce, la sfârşitul veacurilor, îşi vor vedea necredinţa şi tăgada contrazise de evidenţa lui Iisus Hristos şi a judecăţii pe care El urmează s-o facă”[2]. Sau: „fericitul David arată lămurit mânia nelegiuită faţă de Hristos a celor din Israel”[3].   Să tremure pământul: „Nu e vorba de un cutremur de pământ, ci de o tremurare a lui, adică de tot ceea ce e pământesc în noi şi care nu poate fi vindecat dacă nu tremură. De îndată ce e tulburat şi scuturat, îşi redobândeşte sănătatea (Fericitul Ieronim). Tremurul înainte de vindecare ar fi ca efectele imediate şi deseori neplăcute, tulburătoare, ale unui vaccin”[4].

2: Mare este Domnul în Sion

şi înalt peste toate popoarele;

3: ele să-Ţi mărturisească numele Tău cel mare,

că de temut e şi sfânt;

şi cinstea Împăratului iubeşte judecata.

4: Tu ai pregătit îndreptar,

Tu ai făcut judecată şi dreptate în Iacob.

Îndreptar: totalitatea normelor după care se face o judecată şi se împarte dreptatea; fiind pregătit de Dumnezeu, el are caracter absolut, perfect, negreşelnic”[5].

5: Înălţaţi-L pe Domnul, Dumnezeul nostru,

şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui,

că sfânt este!

„Evident, Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul omului spre a se înălţa. De altfel, expresia a-l înălţa pe Dumnezeu înseamnă a-I înălţa imne de laudă şi preamărire; astfel înălţându-L pe Dumnezeu, omul îşi acordă sieşi şansa de a se înălţa”[6].

6: Moise şi Aaron printre preoţii Săi

şi Samuel printre cei ce cheamă numele Lui.

Ei L-au chemat pe Domnul, iar El i-a auzit,

„Moise e numit aici preot probabil datorită rolului său de mijlocitor. ♦ După Augustin, psalmistul îi numeşte pe Moise, Aaron şi Samuel preoţi fiindcă vrea să descoperim în ei prefigurări ale lui Hristos, adevăratul Preot”[7].

7: în stâlp de nor le grăia,

fiindcă ei păzeau mărturiile Lui

şi poruncile pe care El le dăduse lor.

8: Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat;

Dumnezeule, bun şi iertător Te-ai făcut lor

şi pentru toate faptele lor i-ai răsplătit.

9: Înălţaţi-L pe Domnul, Dumnezeul nostru,

şi vă închinaţi în muntele Său cel sfânt,

că sfânt este Domnul, Dumnezeul nostru!

„Muntele cel sfânt, însufleţit, al lui Dumnezeu, este Născătoarea de Dumnezeu”[8].


[1] SEP 4/I, p. 249

[2] BBVA, p. 728

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VI

[4] BBVA, p. 728

[5] BBVA, p. 728

[6] BBVA, p. 728

[7] SEP 4/I, p. 249

[8] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 34

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 97

PSALMUL 97 – Un psalm al lui David.

„Text cu viziune eshatologică; parţial, variantă a Psalmului 95”[1].  „Psalm al Împărăţiei. Dumnezeu este lăudat pentru faptele Sale minunate, care strălucesc până la marginile pământului. De aceea toţi oamenii şi întreaga creaţie sunt chemaţi să se bucure, fiindcă stăpânirea Domnului instaurează în sfârşit dreptatea. Unii Părinţi (Eusebiu, Theodoret etc.) văd aici o profeţie despre cele două veniri ale lui Hristos”[2].

1: Cântaţi-I Domnului cântare nouă,

că lucruri minunate a făcut Domnul;

mântuire I-au făcut Lui dreapta Sa

şi braţul Său cel sfânt.

„Pentru Augustin, braţul Domnului este Hristos şi minunea Lui este că a mântuit lumea întreagă”[3].

2: Cunoscută Şi-a făcut Domnul mântuirea,

înaintea neamurilor Şi-a descoperit dreptatea.

Dar propovăduirea la neamuri s-a făcut prin Sfinţii Apostoli: „Aceştia au dus neamurilor pe Hristos, ierurghisind Evanghelia (făcând lucrarea sfântă a propovăduirii Evangheliei) şi propovăduindu-L în tot pământul de sub cer ca pe Dumnezeu şi Domnul şi ca piatră aleasă, nepreţuită de păstorii spirituali ai legii, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu şi aşezată în capul unghiului”[4].

3: Lui Iacob i-a amintit de mila Sa

şi casei lui Israel de adevărul Său;

toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru.

„Origen comentează în sens spiritual: pentru a-L vedea pe Mântuitorul, trebuie să stăm la marginile pământului, adică să trăim nu după trup, ci după spirit”[5].

4: Strigaţi-I lui Dumnezeu cu bucurie tot pământul,

cântaţi şi bucuraţi-vă şi cântaţi,

5: cântaţi-I Domnului cu alăută,

cu alăută şi în sunet de psaltire,

6: cu trâmbiţe ferecate şi-n glasul trâmbiţei de corn

strigaţi cu bucurie-n faţa Domnului, Împăratul nostru.

„După Origen, trâmbiţele de metal din care evreii sunau când erau biruitori în luptă sunt aici simbolul victoriei. După Atanasie, sunetul de corn vestea începutul unei noi domnii”[6].

7: Să tresalte marea cu toată plinătatea ei,

lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa;

8: râurile-mpreună vor bate din palme,

munţii se vor bucura,

că vine să judece pământul;

9: lumea o va judeca întru dreptate

şi popoarele în ceea ce e drept.

În ceea ce e drept (en evthiteti) poate însemna şi: de-a dreptul; pe faţă; la lumina zilei; fără ocolişuri sau artificii de procedură (spre deosebire de instanţele omeneşti)”[7].


[1] BBVA, p. 727

[2] SEP 4/I, p. 247

[3] SEP 4/I, p. 247

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VI

[5] SEP 4/I, p. 248

[6] SEP 4/I, p. 248

[7] BBVA, p. 728

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 96

PSALMUL 96 – A lui David; când pământul i-a fost înapoiat. Fără titlu la Evrei.

Psalm al Împărăţiei, care descrie în imagini pline de măreţie manifestarea puterii lui Dumnezeu. Mântuirea arătată ca o venire a lui Dumnezeu trimite cu gândul la partea a doua din Cartea lui Isaia. Unii Părinţi (Eusebiu, Efrem, Theodoret) văd aici şi o descriere a Judecăţii de Apoi”[1].

Cât priveşte titlul, „nu cunoaştem un fapt istoric la care s-ar putea referi această menţiune. Fericitul Augustin crede că, în perspectivă profetică, pământul înapoiat (restituit) nu e altceva decât Învierea lui Hristos, prin care trupul (făcut din pământ) a fost restaurat în puritatea, dumnezeirea şi nemurirea de la început”[2].

1: Domnul S-a împărăţit, să se bucure pământul,/ insule multe să se veselească.

Insule multe poate fi o aluzie la textul din Facerea 10, 32: (din triburile fiilor lui Noe) s-au răspândit insulele neamurilor pe pământ după potop. Termenul e acelaşi: nesos = insulă. Aşadar, insule multe: popoare multe, concept de universalitate a împărăţiei lui Dumnezeu. De altfel, Sfântul Atanasie cel Mare, într-o predică de Paşti, notează că, dacă acest psalm este un imn de bucurie al poporului lui Israel în urma unei victorii oarecare, el este şi o prefigurare a bucuriei noastre pascale, dobândită prin victoria lui Hristos asupra morţii”[3].

2: Nor şi negură împrejuru-I,

dreptatea şi judecata sunt temeiul tronului Său.

„După Theodoret, norul arată că natura divină nu poate fi văzută; […] norul şi negura amintesc că Hristos este acelaşi Domn de pe Sinai”[4].

3: Foc va merge înainte-I

şi de jur-împrejur îi va arde pe vrăjmaşii Săi.

4: Strălucire arătară lumii fulgerele Lui,

pământul a văzut şi a tremurat.

„Nu spunem că a pomenit de un fulger produs de ploaie. Ci, […] prin numele de fulger, a dat de înţeles lucirea luminii spirituale”[5].

5: Munţii precum ceara s-au topit la faţa Domnului,

la faţa Domnului a tot pământul.

6: Cerurile I-au vestit dreptatea,

popoarele toate I-au văzut mărirea.

7: Să se ruşineze toţi cei ce se închină la chipuri cioplite

şi se laudă cu idolii lor.

Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui!

8: Sionul a auzit şi s-a veselit

şi fiicele Iudeii s-au bucurat

de dragul judecăţilor Tale, Doamne.

„Pentru Theodoret, fiicele Iudeii sunt Bisericile răspândite pe tot pământul”[6].

9: Că Tu eşti Domnul Cel-Preaînalt peste tot pământul,

înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii.

„Prin cuvântul dumnezei noi nu înţelegem pe cei ce sunt adoraţi de către păgâni, pentru că noi am învăţat că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli (Psalmi 95, 5), ci înţelegem nişte dumnezei care, potrivit cuvântului profetic, formează un fel de comunitate, un fel de adunare, pe care Dumnezeu îi judecă, dar fiecăruia îi împarte câte o atribuţie”[7].

10: Voi, cei ce-L iubiţi pe Domnul, urâţi răul!

Domnul păzeşte sufletele sfinţilor Săi,

din mâna păcătoşilor îi va izbăvi.

Psalmistul „îi vede că, şi după ce au început să iubească pe Dumnezeu, răutatea încearcă să-i atragă şi să li se strecoare în suflet. De aceea, pe bună dreptate şi foarte potrivit, le porunceşte celor ce iubesc pe Domnul şi au ajuns la această stare să fie încă cu luare aminte şi să urască răutatea. Iar dacă nu v-aţi învăţat să o urâţi, trebuie să vă temeţi încă”[8].

11: Celui drept i-a răsărit lumină,

veselie celor drepţi la inimă.

„Dar dacă a răsărit (lumină) celui ce o are şi nu are nevoie de ea, e de prisos (să-i răsară). Iar dacă lumina îi răsare celui ce nu o are, Lumină e numai Unul-Născut, iar creaţia e participantă şi, de aceea, e de altă fire”[9]

12: Voi, cei drepţi, veseliţi-vă întru Domnul

şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui!

Iarăşi bucuria drepţilor, ce nu se va lua de la ei.


[1] SEP 4/I, p. 246

[2] BBVA, p. 726

[3] BBVA, p. 726

[4] SEP 4/I, p. 246

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, III

[6] SEP 4/I, p. 247

[7] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 3

[8] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 45

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 8