Archive for septembrie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 95

PSALMUL 95 – O cântare-laudă; a lui David; când a fost Casa zidită după întoarcerea din robie. Fără titlu la Evrei.

„Face parte din psalmii Împărăţiei. Apare într-o formă aproape identică şi în I Paralipomena 16, 23-33, făcând parte din cântarea de bucurie la aducerea chivotului. Se remarcă universalismul, care face ecou celui din partea a doua şi a treia a Cărţii lui Isaia (e. g. Isaia 66, 18-19)”[1].

„Augustin încearcă să facă o legătură între titlu şi restul psalmului: este vorba de zidirea spirituală, care se ridică pentru că tot pământul e chemat să-I cânte lui Dumnezeu o cântare nouă. Acolo este unitatea Duhului, acolo este o singură piatră făcută din multe; constructorii trebuie să vestească slava Domnului: dacă ş-o vestesc doar pe a lor proprie, atunci sunt doar perete spoit (cf. Iezechiel 13, 10; Fapte 23, 3). Pentru Theodoret, psalmul cântă cele două veniri ale Domnului, precum şi Judecata ce va veni şi mântuirea păgânilor”[2].

1: Cântaţi-I Domnului cântare nouă

cântaţi-I Domnului tot pământul!

„Fiindcă nu se cuvine să petrecem viaţa în Hristos întristaţi şi înlăcrimaţi, ci veseli şi strălucitori”[3].

2: Cântaţi-I Domnului, binecuvântaţi-I numele,

din zi în zi binevestiţi mântuirea Lui.

3: Vestiţi-I între neamuri slava,

între toate popoarele minunile Lui.

„Aici se porunceşte ca toţi cei de pe pământ, care au cunoscut taina aceasta mântuitoare a Lui, adică pătimirea lui Hristos, prin care i-a mântuit, să vină să cânte şi să psalmodieze Dumnezeului şi Părintelui tuturor, cunoscând că El este şi vrednic de laudă şi înfricoşător şi făcător al cerului şi al pământului; El, care a făcut mântuirea aceasta pentru neamul omenesc şi Care, după ce a fost răstignit şi a murit, a fost învrednicit de Dumnezeu să împărăţească asupra întregului pământ”[4].

4: Că mare este Domnul şi lăudat foarte,

de temut este mai presus decât toţi dumnezeii;

5: că toţi dumnezeii păgânilor sunt demoni,

dar Domnul a făcut cerurile;

6: laudă şi frumuseţe sunt înaintea Lui,

sfinţenie şi măreţie în locaşul Său cel sfânt.

7: Voi, urmaşi ai neamurilor, aduceţi-I Domnului,

Domnului aduceţi-I slavă şi cinste;

aduceţi-I Domnului slava datorată numelui Său,

8: aduceţi jertfe şi intraţi în curţile Lui,

în curtea Lui cea sfântă închinaţi-vă Domnului.

„Theodoret spune că, de vreme ce se adresează păgânilor, jertfa cerută e una spirituală (cf. Maleahi 1, 10 sq.)”[5].

9: De faţa Lui să tresalte tot pământul;

spuneţi între neamuri că Domnul S-a împărăţit

La Sfântul Iustin Martirul, o altă variantă a celei de a doua părţi a versetului: Spuneţi întru neamuri că Domnul a împărăţit de pe lemn[6].  Iustin a urmat unor manuscrise ale Septuagintei în care textul aşa se găseşte: απο ξυλου (de pe lemn).

10: pentru că a întărit lumea care nu se va clinti;

El întru dreptate va judeca popoarele.

11: Veselească-se cerurile şi să se bucure pământul,

marea să tresalte cu toată plinătatea ei,

să se bucure câmpurile cu tot ce e pe ele.

12: Atunci toţi copacii pădurii se vor bucura de faţa Domnului,

că vine, vine să judece pământul;

13: lumea o va judeca întru dreptate

şi popoarele întru adevărul Său.

„Omul cu conştiinţa curată nu aşteaptă judecata lui Dumnezeu cu spaimă, ci cu încredere şi bucurie”[7].


[1] SEP 4/I, p. 244

[2] SEP 4/I, p. 244

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[4] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXIV

[5] SEP 4/I, p. 245

[6] Cf. Dialogul cu iudeul Trifon, LXXIII

[7] BBVA, p. 726

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 94

PSALMUL 94 – O cântare-laudă a lui David (fără titlu la Evrei).

„Unul dintre cei mai cunoscuţi psalmi, utilizat liturgic în ritul latin şi, fragmente din el, în ritul bizantin, la începutul oficiului fiecărei zile. Epistola către Evrei comentează pe larg îndemnul la convertire care începe la v. 7: Astăzi (3, 7-4, 11): fiecare zi este astăzi în care omul e chemat să-L laude pe Dumnezeu şi să-I dea ascultare”[1].

1: Veniţi să ne bucurăm întru Domnul,

întru bucurie să-I strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

2: Întru laudă să-I întâmpinăm faţa,

cu psalmi de bucurie să-I strigăm.

Faţa înseamnă aici persoana Mântuitorului, ivirea şi prezenţa Sa printre noi. Să nu aşteptăm acasă până ce El va veni, ci să-I ieşim în întâmpinare cu mulţumiri şi imne de laudă, să-I dăm Fiului cinstirea pe care o dăm Tatălui (Sfântul Nicolae Cabasila)”[2].

3: Că mare Dumnezeu este Domnul,

şi mare Împărat peste tot pământul.

4: Că-n mâna Lui sunt marginile pământului,

înălţimile munţilor ale Sale sunt;

5: că a Lui este marea, El a făcut-o,

şi mâinile lui au plăsmuit uscatul.

6: Veniţi să ne închinăm şi să-I cădem înainte

şi să plângem în faţa Domnului Care ne-a făcut!

„Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire, să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă”[3].

7: Că El este Dumnezeul nostru,

iar noi suntem poporul păşunii Sale

şi turma mâinilor Lui.

O, dacă I-aţi auzi voi astăzi glasul:

„Atâta vreme cât se spune astăzi, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi Împărăţia cerurilor”[4].  „Cuvântul azi se poate spune pentru toată viaţa, chiar pentru bătrâneţe. Pocăinţa nu se judecă după mulţimea anilor, ci după râvna sufletului”[5].

8: „Nu vă învârtoşaţi inimile

ca atunci, la Răzvrătire,

în ziua ispitirii în pustie,

9: unde părinţii voştri M-au ispitit,

M-au pus la-ncercare şi au văzut lucrurile Mele.

„Aluzie la întâmplarea şi cuvintele lui Moise din Ieşirea 17, 2. Versetele 8-12 vor fi citate de Pavel în Evrei 3, 7-11 şi comentate de Sfântul Ioan Hrisostom. Momentele sau locurile de odihnă sunt trei: Ziua a Şaptea, când Dumnezeu, după creaţie, S-a odihnit de toate lucrurile Lui; Ţara Făgăduinţei, unde poporul lui Israel s-a odihnit după lunga sa călătorie prin pustie; Împărăţia cerurilor, unde noi năzuim să ne odihnim după toate ostenelile noastre. Primele două s-au consumat în istorie, aşa că aici nu mai poate fi vorba de ele; rămâne ultima, odihna pe care răzvrătiţii (păcătoşii) n-o vor avea, dar spre care noi ne străduim şi în care nădăjduim”[6].

10: Patruzeci de ani M-am mâniat pe neamul acesta

şi am zis: – Ei pururea rătăcesc cu inima

11: şi căile Mele nu le-au cunoscut,

aşa că juratu-M-am întru mânia Mea:

Întru odihna Mea nu vor intra!”

Nu odihnim decât în căile lui Dumnezeu.  „Odihna este Pământul făgăduinţei (Ieşirea 33, 14-15; Deuteronom 12, 9). Ulterior a căpătat rezonanţă eshatologică. Pentru Origen, în sens istoric e Ţara Sfântă, iar în sens spiritual este cunoaşterea lui Dumnezeu. Atanasie vorbeşte despre trei odihne: sabatul trupesc, Pământul făgăduinţei şi odihna cerească”[7].


[1] SEP 4/I, p. 243

[2] BBVA, p. 725

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIV, 4

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, I

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 6

[6] BBVA, p. 725

[7] SEP 4/I, p. 244

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 93

PSALMUL 93 – Un psalm al lui David; pentru cea de a patra zi a săptămânii.

„Fericitul Augustin explică: Întregul psalm e un îndemn la răbdare faţă de succesele şi propăşirea păcătosului. Pe de altă parte, el este dedicat celei de a patra zi a săptămânii; e vorba de cea de a patra zi a creaţiei, când Dumnezeu a făcut luminătorii cerului (Facerea 1, 14-19). Cheia înţelesului ne-o dă Sfântul Pavel în Epistola către Filipeni: Pe toate să le faceţi fără murmur şi fără socoteli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam sucit şi stricat, în care voi străluciţi ca nişte luminători în lume (2, 14-15)”[1].  „Psalmul este o meditaţie asupra dreptăţii lui Dumnezeu; încurajare pentru cei care se gândesc că Dumnezeu rabdă prea mult fărădelegea”[2].

1: Domnul este Dumnezeul răzbunărilor;

Dumnezeul răzbunărilor a vorbit deschis.

Dumnezeul răzbunărilor este apărătorul celor asupriţi, Cel care pedepseşte silnicia. ♦ […] Ieronim comentează: dacă Dumnezeu e Dumnezeul răzbunărilor, nu te preocupa tu de răzbunare; dacă duşmanului tău îi e sete, dă-i să bea”[3].

„Dumnezeule al răzbunărilor şi, în acelaşi timp, izvorul milelor, Care ne întorci la Tine în mii de moduri”[4].

2: Înalţă-Te, Tu, Cel ce judeci pământul,

dă-le celor mândri ce li se cuvine.

3: Până când păcătoşii, Doamne,

până când păcătoşii se vor făli?

4: Până când vor rosti şi vor grăi nedreptate,

până când vor grăi ei, toţi cei ce lucrează fărădelegea?

5: Pe poporul Tău, Doamne, l-au asuprit

şi moştenirii Tale i-au adus dureri.

6: Pe văduvă şi pe străin i-au ucis

şi pe orfani i-au omorât.

7: Şi au zis: „Domnul nu va vedea,

nici că va pricepe Dumnezeul lui Iacob”…

„Chiar într-o lume în care nu există ateism teoretic, ateismul practic se manifestă prin aceea că omul se comportă cu semenii ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”[5].

8: Înţelegeţi dar voi, cei nemintoşi de prin popor,

iar voi, nebunilor, fiţi şi voi odată înţelepţi!

Nu e de necrezut ca nemintosul să înţeleagă, căci „toate le luminează şi le priveşte Hristos”[6]; condiţia e ca nemintoşii şi nebunii să dorească să-şi depăşească starea (ceea ce se petrece mai rar).

9: Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude?

Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu-nţelege?

„După cum zice proorocul: Cel ce a zidit ochiul şi cel ce a sădit la locul ei urechea, Acelaşi este şi Cel ce a întipărit, potrivit modelelor existente la El, şi puterea acestor simţuri ca nişte semne de recunoaştere specifice firii omeneşti”[7].   „Când deci suntem batjocoriţi pentru El, sau când răbdăm ceva din cele ce ne supără de la cei ce obişnuiesc să lupte împotriva lui Dumnezeu, să credem că Dumnezeu vede şi aude încercarea care ne vine. Căci însăşi firea lucrului şi ceea ce e mai intim în cei ce ne ocărăsc din cauza Lui are sunet puternic în urechile dumnezeieşti”[8].

10: Cel care-i ceartă pe păgâni, oare nu-i va dojeni,

El, Cel care-l învaţă pe om să cunoască?

„Dar cum îl învaţă? Dându-i rugăciune într-o adiere sfântă a Duhului ce suflă pururi în cel ce se roagă”[9].

11: Domnul cunoaşte gândurile oamenilor, anume că sunt deşarte.

Sunt atenţionaţi cei ce socotesc „că pot înşela pe Dumnezeu şi (pot) nesocoti cunoştinţa firii celei negrăite. Dar nimic nu se poate ascunde de Cel cu adevărat prin fire Dumnezeu. Oare nu e o prostie a spune că nu ştie Dătătorul cunoştinţei şi a socoti că nu aude Cel ce a dat acest simţ celor făcuţi de El?”[10].

12: Fericit e omul pe care-l vei certa, Doamne,

şi din legea Ta îl vei învăţa,

„Aici, ca şi în cele mai multe locuri din Sfânta Scriptură, verbul a certa (pedevo) are un sens pedagogic: certarea (sau chiar pedeapsa) pe care părintele sau învăţătorul i-o aplică fiului sau şcolarului, cu scopul de a-l îndrepta”[11].

„Căci acesta este cu adevărat înţelept, ajungând prin povăţuire la credinţă şi învăţând din învăţătura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu”[12].

13: ca să-i dai odihnă-n zile rele

până ce o groapă i se va săpa păcătosului.

„Cu adevărat zile aspre şi rele vor veni peste cei tăiaţi cu dreptate, dar celor certaţi spre îndreptare li se va face Dumnezeu blând. Deci aceia nu vor sfârşi în cele ale judecăţii şi chinurilor, deoarece n-au devenit mlădiţe neroditoare. Strălucirea faptelor să se unească deci cu mărturisirea credinţei şi cu cuvintele lui Dumnezeu. Atunci vom fi ai lui Hristos şi vom afla puterea şi fericirea comuniunii cu El, scăpând de primejdia tăierii [de la El – n. n.]”[13].

14: Căci Domnul nu Se va lepăda de poporul Său

şi moştenirea nu-Şi va părăsi-o

15: până ce dreptatea se va întoarce la judecată

şi toţi cei drepţi cu inima Îi vor fi aproape.

„Dreptatea lui Dumnezeu este Hristos, care va veni să judece lumea (Origen, Chiril al Alexandriei, Atanasie, Theodoret)”[14].

16: Cine se va ridica pentru mine împotriva răufăcătorilor,

sau cine va sta-mpreună cu mine împotriva celor ce lucrează fărădelegea?

17: Că dacă Domnul nu m-ar fi ajutat,

puţin i-ar fi lipsit sufletului meu să-şi afle sălaş în iad.

18: De câte ori am zis: – Piciorul mi-a alunecat…,

mila Ta, Doamne, mi-a stat într-ajutor.

19: Doamne, după mulţimea durerilor din inima mea,

aşa au adus mângâierile Tale veselie-n sufletul meu.

„Sfântul Isaac Sirul: Vrei să te veseleşti de mângâierile lui Dumnezeu? Nu fi răzbunător, ci eliberator; nu căuta cusururi, ci oferă alinare; nu fi trădător, ci martir; nu acuza, ci apără. În numele păcătoşilor roagă-L pe Dumnezeu să-i miluiască, pentru cei drepţi roagă-L să-i păzească întru dreptate. Pe omul rău cucereşte-l prin bunătate şi blândeţe, pe cel zelos fă-l să se minuneze de bunătatea ta. Fă dreptatea să roşească în faţa milostivirii tale. Alături de cel mâhnit să ai şi tu inima mâhnită. Iubeşte-i pe toţi oamenii, dar ţine-te departe de toţi oamenii. Adu-ţi aminte de moarte, pregăteşte-te să ajungi acolo şi înfrumuseţează-ţi alergarea”[15].

„Când suntem muşcaţi de mustrări, să ne aducem aminte de păcatele noastre, până ce Domnul, văzând silinţa noastră, a celor ce ne sârguim, le va şterge pe acestea şi va preface durerea ce ne muşcă în inimă în bucurie”[16].

20: Scaunul fărădelegii să nu aibă părtăşie cu Tine,

cel ce pe temeiul poruncii plăsmuieşte muncă silnică;

Text dificil; SEP 4 traduce: care plăsmuieşte chin asupra poruncii: „După Origen, cel care face porunca să pară chinuitoare este diavolul. Aceeaşi idee la Atanasie”[17].

21: ei vor prinde-n vânătoare sufletul celui drept

şi sânge nevinovat vor osândi.

22: Dar mie Domnul mi s-a făcut scăpare

şi Dumnezeul meu, ajutorul nădejdii mele.

23: Iar lor le va plăti Domnul după a lor nelegiuire

şi după răutatea lor îi va face Domnul Dumnezeul nostru să piară vederii.

Condamnarea vrăjmaşilor Domnului.  Totuşi, „Origen şi Grigore al Nyssei (44) interpretează îi va face drepţi[18]. Desigur, aşa ar fi de dorit, însă experienţa arată că nu toţi voiesc să se îndrepte.


[1] BBVA, p. 723

[2] SEP 4/I, p. 241

[3] SEP 4/I, p. 241

[4] Fericitul Augustin, Mărturisiri, IV, 4

[5] SEP 4/I, p. 241

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[7] Sf Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, VI

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[9] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 21

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[11] BBVA, p. 724

[12] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 81

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[14] SEP 4/I, p. 242

[15] BBVA, p. 724

[16] Sf. Ioan Scărarul, Scara, IV, 35

[17] SEP 4/I, p. 242

[18] SEP 4/I, p. 243

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 92

PSALMUL 92 – O cântare-laudă a lui David; pentru ziua de dinaintea Sâmbetei, când pământul a fost locuit pentru întâia oară.

„Deşi, la creaţie, pământul a fost populat cu tot felul de vieţuitoare, psalmistul socoteşte că a fost cu adevărat locuit doar din ziua a şasea (de dinaintea Sabatului, adică a zilei de odihnă), când Dumnezeu l-a făcut pe om, singura fiinţă pe care El a creat-o după chipul Său şi singura devenită întru suflet viu (Facerea 2, 7)”[1].   „Dumnezeu Îşi arată măreţia prin creaţie, prin Lege (mărturiile) şi prin prezenţa Sa în Templu (Casei Tale…). E unul din psalmii Împărăţiei. Pentru Grigore al Nyssei (2, VIII), Eusebiu, Theodoret, Augustin etc., psalmul cântă misterul biruinţei lui Hristos asupra morţii”[2].

„Psalmul nu are titlu în Textul Masoretic. ♦ ziua dinaintea sabatului: e ziua creării omului, ca o încununare a întregii creaţii. Părinţii au văzut şi o aluzie la noua creaţie: omenirea cea nouă ieşită în Vinerea Mare din coasta străpunsă a Noului Adam”[3].

1: Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat,

îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins,

pentru că a întărit lumea care nu se va clinti.

S-a împărăţit: „Forma reflexivă traduce cel de al doilea sens al verbului vasilevo = a deveni împărat; nu e vorba, aşadar, de o acţiune încheiată, ci de una începută şi care continuă”[4].

Lumea: „literal: lumea locuită. Părinţii au văzut aici o aluzie la Biserica întemeiată pe stâncă pe care puterile iadului nu o vor birui (cf. Matei 16, 18)”[5].

2: De-atunci tronul Tău s-a pregătit, Tu din veşnicie eşti.

„Eusebiu interpretează: Chiar când Te-ai golit pentru a lua chip de rob, tronul Tău era pregătit, pentru că numai Ţie Ţi-a spus Tatăl: Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe duşmanii Tăi scăunel sub picioarele Tale (Psalmi 109, 1)”[6].

3: Ridicat-au râurile, Doamne,

ridicat-au râurile glasurile lor;

4: râurile-şi vor ridica valurile la glas de ape multe;

minunate sunt talazele mării,

minunat e Domnul întru cele înalte.

5: Mărturiile Tale s-au adeverit foarte,

casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne,

întru lungime de zile.

Mărturiile „se referă la poruncile/legile dumnezeieşti. După Theodoret şi Atanasie, tot ce a fost vestit prin profeţi s-a împlinit”[7].

Lungimea de zile închipuie veşnicia.


[1] BBVA, p. 723

[2] SEP 4/I, p. 240

[3] SEP 4/I, p. 240

[4] BBVA, p. 723

[5] SEP 4/I, p. 240

[6] SEP 4/I, p. 240

[7] SEP 4/I, p. 240

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 91

PSALMUL 91 – Un psalm-cântare, pentru Ziua Sâmbetei.

„Imn de laudă şi aducere de mulţumire. Titlul indică faptul că a fost folosit în liturgica sabatului. Talmudul atestă că se cânta la libaţia de vin ce însoţea jertfa primului miel de sabat (Numeri 28, 9) […]. Pentru Chiril al Alexandriei, sabatul este prefigurarea vieţii în Hristos; pentru Atanasie – chipul odihnei viitoare”[1].

1: Bine este a ne mărturisi Domnului

şi a-i cânta numelui Tău, Preaînalte,

„Verbul exolomogheo înseamnă a se mărturisi şi numai în anumite contexte înseamnă a lăuda, a aduce laudă (construit cu dativul). În cazul de faţă, Fericitul Ieronim îi conferă sensul primar şi, notând ordinea în care se desfăşoară mişcările, tâlcuieşte: întâi I te mărturiseşti Domnului, ca să-ţi ierte păcatele; odată despovărat, vei avea şi starea sufletească de a-I cânta”[2].

2: a vesti dimineaţa mila Ta

şi adevărul Tău în toată noaptea

Dimineaţa – când toate merg bine; noaptea – când toate merg rău (Augustin)”[3].

3: pe psaltire cu zece strune, prin cântec de alăută.

4: Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale

şi întru lucrul mâinilor Tale mă voi bucura.

5: Cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne,

cât de adânci sunt gândurile Tale!:

„Augustin, făcând legătura cu versetul 7, comentează: Nici un ocean nu este atât de adânc ca acest mister: cei răi se veselesc şi cei buni suferă”[4].

6: Omul fără minte n-o va cunoaşte

şi cel nepriceput n-o va pricepe.

7: Când păcătoşii răsar ca iarba

şi toţi cei ce lucrează fărădelege iscodesc pe sub gene,

8: o fac spre nimicirea lor în veacul veacului;

dar Tu, Doamne, Preaînalt eşti în veac.

9: Că, iată, vrăjmaşii Tăi, Doamne, vor pieri

şi toţi cei ce lucrează fărădelege se vor risipi,

10: iar fruntea mea se va înălţa ca aceea a inorogului

şi bătrâneţile mele se vor întări cu untdelemn bogat.

„Pentru Atanasie, untdelemnul e o aluzie şi la preoţia împărătească”[5].

11: Şi ochiul meu s-a uitat peste vrăjmaşii mei,

iar urechea mea îi va auzi pe viclenii ce se ridică împotrivă-mi.

Şi a privit, zice David, ochiul minţii mele întru vrăjmaşii mei spirituali; şi întru cei vicleni ce se răscoală împotriva mea va auzi urechea mea. Şi am văzut răsplata păcătoşilor, făcută de Dumnezeu în mine”[6].  „De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungată şi vom avea grijă de partea pătimitoare (pasională) a sufletului, nu vom mai fi atraşi de momelile gândurilor, ci înţelegând mai exact pricinile lor şi, tăindu-le de la noi, vom deveni mai străvăzători”[7].

12: Dreptul ca finicul va înflori

şi ca un cedru de Liban se va înmulţi.

„După Augustin, finicul este ales ca termen de comparaţie deoarece creşte drept spre cer, iar frumuseţea lui e înspre înalt”[8].

„Dreptul cel adevărat (iar dreptul acesta e Domnul), Care pentru noi S-a ridicat din pământ şi Care e finicul acela cu frunziş înalt şi a răsărit din materia firii noastre, Se face munte ce se înmulţeşte prin chedri, celor care îşi au rădăcina în El prin credinţă şi care, când sunt sădiţi în casa lui Dumnezeu, vor înflori în curţile Dumnezeului nostru”[9].

13: Cei ce sunt răsădiţi în casa Domnului

în curţile Dumnezeului nostru vor înflori,

14: la adâncă bătrâneţe ei încă se vor înmulţi

şi fericiţi vor fi să dea de veste

15: că drept este Domnul, Dumnezeul meu,

şi că nedreptate nu se află într-Însul.

E limpede afirmat, ca şi în alte locuri, atributul dumnezeiesc al dreptăţii.


[1] SEP 4/I, p. 238

[2] BBVA, p. 722

[3] SEP 4/I, p. 238

[4] SEP 4/I, p. 238

[5] SEP 4/I, p. 239

[6] Isichie Sinaitul, op. cit., 91

[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 251

[8] SEP 4/I, p. 239

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XIV

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 90

PSALMUL 90 – O cântare-laudă a lui David.

„Siguranţa omului care se adăposteşte la Dumnezeu. Psalm foarte folosit pentru a exprima încrederea totală în Dumnezeu. Faptul că persoana verbului se schimbă foarte des creează unele obscurităţi şi a dat naştere la interpretări variate. La întrebarea: cui se adresează psalmistul? – poate cel mai judicios răspuns este al lui Eusebiu: psalmul se poate aplica oricărui om, credincioşilor care alcătuiesc Trupul lui Hristos, dar mai ales lui Hristos Însuşi în firea Lui omenească”[1].

„O simplă cântare sau o simplă laudă pot fi creaţii laice, dar o cântare-laudă nu poate fi decât dumnezeiască. Acest psalm, cu o mare putere duhovnicească împotriva demonilor şi a spaimelor pe care ei le pricinuiesc, trebuie citit la sfârşitul activităţilor zilei, spre căderea nopţii, pentru ca diavolul să ştie cui anume îi aparţinem noi: lui Iisus Hristos şi Bisericii Sale (Cassiodor). Psalmul e menit să inspire încredere”[2].

1: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt

întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.

„Fericitul Ieronim interpretează: Ajutor este traducerea numelui lui Ezdra, eroul-profet care a stat în fruntea poporului lui Israel la eliberarea sa din robia babilonică şi întoarcerea în Ţara Făgăduinţei (538 î. Hr.). Aplicând metoda tropologică (interpretarea alegorică a figurilor de stil), numele lui Ezdra se traduce Hristos, Cel ce a operat eliberarea din robia păcatului şi ne călăuzeşte spre noua Ţară a Făgăduinţei, Împărăţia Cerurilor. Aşadar, cel ce locuieşte în Iisus Hristos, Fiul Celui-Preaînalt, se va sălăşlui întru (nu sub, ci în interior) acoperământul Tatălui Însuşi, care, prin pana Sfântului Pavel, ne făgăduieşte casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 5, 1)”[3].

2: El Îi va zice Domnului: „Tu eşti ocrotitorul meu şi scăparea mea”;

El este Dumnezeul meu şi într-Însul voi nădăjdui.

3: Că El te va izbăvi de laţul vânătorilor

şi de cuvântul tulburător.

„Se ştie că diavolul este vânătorul (în ebraică păsărarul) care le întinde oamenilor laţuri-capcană (vezi şi Psalmi 123, 7). Cât despre cuvântul tulburător: Atâta vreme cât ne păstrăm în har, sufletul nostru e liniştit; de îndată ce prindem însă a cocheta cu păcatul, sufletul se tulbură, limbajul lui devine un fel de bolboroseală, ca trosniturile unei corăbii izbite de valuri (Fericitul Ieronim)”[4].

4: Cu spatele te va umbri

şi sub aripile lui vei nădăjdui,

adevărul Său ca o pavăză te va înconjura.

„Verbul a umbri (episkiazo) are în Sfânta Scriptură o conotaţie specială: acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane. Moise era umbrit de un nor (Ieşirea 40, 32-35); puterea Celui-Preaînalt a umbrit-o pe Sfânta Fecioară în momentul zămislirii (Luca 1, 35); la schimbarea la faţă a Domnului un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli prezenţi (Matei 17, 5; Marcu 9, 7; Luca 9, 34); bolnavii din Ierusalim, pe margini de uliţe, aşteptau să treacă Petru şi măcar umbra lui să-i umbrească spre a se vindeca (Fapte 5, 15). Aici spatele (lui Dumnezeu), în sensul primar al cuvântului metafrenon, ar fi omoplaţii, adică aria din care pornesc aripile. Vezi stihul următor”[5].  „Pentru Irineu (Adv. Haer. 3, 11, 8), aripile reprezintă darurile Duhului Sfânt”[6].

5: Nu te vei teme de frica de noapte,

de săgeata ce zboară ziua,

6: de lucrul ce umblă în întuneric,

de reaua întâmplare şi de demonul cel de amiazăzi.

Demonul cel de amiazăzi: demonismul lucid, cel ce determină păcatul nu ca pe un accident al simţurilor, ci la nivelul intelectului, în mod elaborat, deliberat, cu o motivaţie aparent logică şi atrăgătoare, asemenea ispitei pe care diavolul, în plină zi, a pus-o în faţa protopărinţilor Adam şi Eva. Asemenea demoni de amiazăzi populează opera lui Dostoievski, ca precursori ai ateismului ştiinţific. Textul Masoretic: de molima ce bântuie în plină amiază, cu explicaţia lui Osty că psalmul ar fi fost inspirat de o epidemie devastatoare, al cărei punct critic e determinat de zăpuşeala amiezii…”[7].  La Evagrie Ponticul, boala demonului de amiază este akedia, lehamitea sau letargia care îi încearcă pe nevoitori, mai ales sub dogoarea soarelui. Akedia e socotită a fi unul dintre cele opt duhuri rele.

7: Cădea-vor dinspre latura ta o mie

şi zece mii de-a dreapta ta,

dar de tine nu se vor apropia.

8: Cu numai ochii tăi vei privi

şi răsplătirea păcătoşilor o vei vedea.

9: Căci Tu, Doamne, Tu eşti nădejdea mea;

pe Cel-Preaînalt ţi L-ai făcut scăpare.

„Acest verset n-ar avea nici un sens dacă nu i s-ar acorda dimensiunea profetică om-Hristos-Dumnezeu”[8].

10: Lucruri rele nu se vor apropia de tine

şi bici nu se va apropia de sălaşul tău.

„Cei mai mulţi nu ştim că toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri de ale lucrurilor sensibile şi lumeşti. Iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea goleşte cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmaşilor şi marele câştig al rugăciunii şi al trezviei”[9].

11: Că îngerilor Săi le va porunci pentru tine

ca să te păzească în toate căile tale;

Psalmistul spune acestea „fiindcă nu el este cel ce biruie pe vrăjmaşi, ci Dumnezeu, Care poartă grijă de el prin credinţă”[10]. Din voia lui Dumnezeu, îngerii ne vor păzi în toate căile noastre, urmând că ne-am putea şi abate de la calea către Dumnezeu: „Deci nu în simpla auzire stă cuvântul mântuirii, nici numai în suflarea lui vie, ci în a păzi ceea ce s-a auzit şi a face din cuvântul dumnezeiesc o normă hotărâtoare a vieţii”[11].

12: pe mâini te vor înălţa,

ca nu cumva piciorul tău să ţi-l izbeşti de piatră;

„Recunoscând valenţa profetică a versetelor 11 şi 12, diavolul însuşi i le va cita lui Iisus în pustie. Fericitul Ieronim observă însă că citatul e incomplet: ispititorul omite stihul 2 al primului verset: ca să te păzească în toate căile tale, ştiind bine că el i se rosteşte împotrivă: dacă Dumnezeu Îl păzeşte pe Fiul Său în toate căile Lui, atunci Îl va păzi şi în împrejurarea de faţă. (De altfel, diavolul nici nu duce citatul până la capăt: el omite şi versetul 13, parte inseparabilă de corpul textului). De aici: citatul trunchiat, cu intenţia de a duce în eroare, e operă demonică”[12].

Mâini: „Umerii, braţele şi mâinile înseamnă puterea făcătoare, lucrătoare şi activă”[13]. Iar prin aceea că suntem purtaţi pe mâini „se poate înţelege că cei ce au primit (dobândit) înscrierea în cer se odihnesc, fără îndoială, în Hristos, Care îi poartă pe umeri şi-i are ca pe nişte copii”[14].

13: peste aspidă şi vasilisc vei merge

şi vei călca peste leu şi peste balaur.

Vasilisc: reptilă fabuloasă în stare să ucidă numai cu privirea sau cu suflarea”[15].

Omul înduhovnicit „calcă peste toată pofta neraţională şi mânia grăbită, ca peste aspidă şi vasilisc, şi calcă peste urgie ca peste un leu şi peste plăcere ca peste un balaur”[16]. La acest război se cuvine să pornim înarmaţi: „De porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată”[17].  După Sfântul Maxim Mărturisitorul, aspida înseamnă neascultarea de cuvintele dumnezeieşti; vasiliscul, primirea gândurilor rele; leul, mânia; iar balaurul, pofta[18].  „Nu vei putea să calci peste aspidă şi vasilisc dacă nu vei primi de la Dumnezeu, prin multă rugăciune, Îngeri apărători, care să te ridice cu mâinile lor şi să te facă să fii mai presus de cugetul trupesc”[19].  „Este imposibil să păşească cineva peste aspidă şi vasilisc şi să calce peste lei şi balauri, dacă mai înainte nu s-a curăţit – pe cât este posibil omeneşte – şi n-a fost întărit de Cel (Puternic)”[20].

14: „Că el în Mine şi-a pus nădejdea, iar Eu îl voi izbăvi;

îl voi adăposti, fiindcă a cunoscut numele Meu.

15: Striga-va spre Mine şi-l voi auzi;

împreună cu el sunt Eu în necaz

şi-l voi scăpa şi-l voi preamări;

„Deci în orice patimă nimic nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu”[21].

16: cu lungime de zile îl voi umple

şi-i voi arăta mântuirea Mea”.

În lungime de zile vedem mai degrabă făgăduirea zilei celei neînserate.  Dar care este mântuirea lui Dumnezeu şi Tatăl? „Dumnezeu Cuvântul, Cel din El, Cel ce S-a făcut în mod iconomic pentru noi ca noi şi în chip de rob”[22].


[1] SEP 4/I, p. 236

[2] BBVA, p. 720

[3] BBVA, p. 720

[4] BBVA, p. 721

[5] BBVA, p. 721

[6] SEP 4/I, p. 237

[7] BBVA, p. 721

[8] BBVA, p. 721

[9] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute., 152

[10] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[12] BBVA, p. 721

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XV, 3

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[15] SEP 4/I, p. 237

[16] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 63

[18] cf. Epistolele, 34

[19] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 28

[20] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXV, 2

[21] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 304

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 89

PSALMUL 89 – O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu.

„Precaritatea existenţei şi a înfăptuirilor omului este luminată şi răscumpărată doar de Dumnezeu”[1].

„Singurul psalm atribuit lui Moise, probabil din cauza asemănării cu principala operă a acestuia. Cartea Facerii prezintă crearea universului, a omului, a omenirii; psalmul 89 înfăţişează natura omului, condiţia sa fragilă şi efemeră în raport cu eternitatea lui Dumnezeu”[2].  „Ca unul care încă nu fusese îndrumat prin Lege, Moise era omul lui Dumnezeu, care va ajunge să dea altora Legea”[3].

1: Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.

„Şi de ce aşa? Fiindcă Tu, zice, eşti mai înainte de zidirea toată (vezi versetul 2) cuprinzând în Tine toată veşnicia. De la Tine şi-a luat început firea timpului, în Tine îşi are sfârşitul acela ce trece. Căci limita unui lucru fără sfârşit este infinită”[4].

2: Mai înainte de a se fi făcut munţii

şi de a se fi plăsmuit pământul şi lumea lui,

din veşnicie până-n veşnicie Tu eşti.

„Munţii erau socotiţi partea cea mai solidă şi mai stabilă a pământului, un fel de schelet al lui. A plăsmui (plasso) = a fasona, a modela, a da o formă; lumea lui (ikumeni) = omenirea. Aşadar, suita: pământul ca osatură, pământul ca formă deplină, pământul cu oameni”[5]Din veşnicie până-n veşnicie: „Literal: din veac până-n veac, ceea ce ar însemna că trebuie citit: din secol până-n secol. Grecescul eon are înţelesul de timp ca durată nedeterminată şi, mai mult, de eternitate (în limbajul filosofiei: ceea ce există din eternitate, entitate divină). În limbajul nostru biblic şi liturgic expresiile în veacul veacului, în veacul vecilor sau în vecii vecilor înseamnă în veşnicie[6].

Din veac şi până-n veac Tu eşti: prin aceste cuvinte Scriptura nu pune hotar existenţei lui Dumnezeu”[7].   „Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit, după înviere. Se numeşte iarăşi veac nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi cu drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice”[8].

3: Să nu-l întorci îndărăt pe om în umilinţă,

Tu, cel ce ai zis: „Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!”

„Atanasie şi majoritatea Părinţilor citesc: Nu-l lăsa pe om pradă înjosirii (cf. Nesmy, ad loc.). Augustin: Nu îngădui ca omul să-şi abată privirea de la cele veşnice pentru a dori şi a gusta ce este pământesc!”[9].

„Acest cuvânt este o învăţătură care are în vedere firea, şi aici este înţeleasă vindecarea relelor. Căci fiind, zice, voi, oamenii, schimbători, aţi alunecat de la bine, dar iarăşi aveţi nevoie de schimbare pentru a ajunge la bine şi a vă întoarce iarăşi de unde aţi căzut, fiindcă, la libera lor alegere, oamenii (pot) să-şi facă parte de ceea ce voiesc, fie aceasta virtutea, fie păcatul”[10].

4: Că o mie de ani în ochii Tăi, Doamne,

sunt ca ziua de ieri care a trecut

şi cât o strajă în noapte.

„O strajă era, în vechime, durata de 3 ore a unei santinele”[11].  De la acest loc şi altele asemănătoare s-au făcut speculaţii asupra a ceea ce-ar însemna timpul înaintea lui Dumnezeu, Cel supratemporal. Socotim astfel de calcule ca fiind riscante; psalmistul subliniind astfel doar distanţa dintre creatură şi Creator.  „Ca ziua de ieri: tot ce este circumscris în limitele timpului trebuie considerat ca fiind deja trecut (Augustin)”[12].

5: Anii lor vor fi ca o nimic;

el se va trece ca iarba dimineaţa,

„Ce învăţătură luăm de aici? Că pentru cel ce s-a trezit şi revine iarăşi la virtute, după întoarcerea de la păcat, ca o mie de ani i se pare mulţimea relelor, iar lui Dumnezeu i se pare o nimic toată, dacă omul se întoarce. Căci ochiul lui Dumnezeu priveşte mereu ceea ce este prezent, neţinând seama de cele trecătoare. Stăruinţa în răutate este considerată de Dumnezeu ca o zi sau ca o seară a nopţii care a trecut şi a pierit, deşi este dispreţuită de cei ce păcătuiesc ca şi cum ar fi nimic. Dar de Dumnezeu este socotită ca o mulţime de ani. Căci zice: Nimicnicie vor fi anii lor. Foarte nimerit şi în înţeles propriu numeşte Psalmistul greşelile nimicnicie, căci în chip firesc cel ce face rău socoteşte greşeala ca nimic, şi găseşte o scuză pentru fiecare faptă rea”[13].

6: dimineaţa va înflori şi se va trece,

în seară va cădea, se va ofili şi se va usca.

„Cuvântul exprimă iarăşi caracterul trecător al firii noastre, ca să dispună şi mai mult spre milă pe Dumnezeu. Căci zice arătându-se care este nefericirea firii noastre, numind tinereţea dimineaţă şi bătrâneţea seară. În zori înverzeşte şi întinereşte şi trece. După aceea, cu vârsta, pierzându-şi seva şi floarea, trecând ceasul creşterii, ceea ce rămâne este numai uscăciune şi stricăciune. […] Aceasta este firea omenească”[14]

7: Că-ntru urgia Ta ne-am istovit

şi-ntru mânia Ta ne-am tulburat.

8: Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta,

veleatul nostru în lumina feţei Tale.

„Termeni de comparaţie: păcatul cu lipsa de păcat, vremelnicia cu veşnicia”[15].  În cuvintele de mai sus, „atrage Psalmistul şi mai mult mila către om zicând că viaţa omului a fost cheltuită în mânie şi viscolită ea (ca) de un vânt de pornirea mâniei. Dar este limpede că prin mânie şi urgie vrea să arate lucrarea de răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu. Căci din mânie vine peste oameni încetarea vieţii şi tulburarea celui ce se linişteşte în seninătate. Iar psalmistul spune că: am pierit de urgia Ta şi de mânia Ta ne-am tulburat. La aceasta adaugă, în următoarele cuvinte (v. 8), că răutatea omenească nu se cuvine să fie privită de Dumnezeu, nici veacul nostru cel întinat cu păcatele nu se cade să apară înaintea feţei Sale neprihănite. Astfel zic cei ce traduc în cuvinte acest gând: Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta. Dacă cineva ar zice, în loc de pus-ai, de ce ai pus?, ar aduce citatul la mai multă claritate, căci acesta este înţelesul citatului, că Tu trebuie să ai mereu sub ochi numai binele, iar fărădelegea nu este vrednică să fie privită de Tine. Aşadar, fă ca firea omenească să nu fie nevrednică de zidirea Ta, ci să se facă veacul nostru vrednic de a se arăta Ţie”[16].

9: Că zilele noastre toate s-au istovit,

întru mânia Ta ne-am istovit,

anii noştri ca un păianjen şi-au depănat povestea.

Şi-au depănat: „Păianjenul e un animal foarte slab, care se trudeşte mult pentru a ţese o pânză subţire, care se rupe uşor; aşa şi înfăptuirile noastre, deşarte şi amăgitoare. De aceea, pentru ele se foloseşte aici acest verb, şi nu a lucra, pentru a spune că anii noştri au trecut fără folos şi fără rod bun (Cassiodor)”[17].

10: Zilele anilor noştri, în durata lor, sunt şaptezeci de ani,

iar de vor fi-n putere, optzeci de ani;

iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere.

Că liniştire s-a aşternut peste noi şi ne vom domoli.

„Spune acestea nu pentru că „viaţa, pentru cel ce trăieşte peste acest termen, este dureroasă, ci fiindcă cea mai mare parte a vieţii, care este atât de scurtă, se trece în osteneală şi durere. Pruncia este durere; tinereţea este osteneală; vârsta mijlocie se cheltuieşte mai mult în durere. Dar mai cu seamă bătrâneţea, prin părul cărunt şi prin riduri dovedeşte excesul în suferinţă. Iarăşi concepe Psalmistul şi un alt mod de a-L face milostiv pe Dumnezeu faţă de oameni, căci aşa se înţeleg aceste cuvinte”[18].

Cuvintele psalmului au fost puse şi în legătură cu vieţuirea Sfântului Antonie cel Mare: „Când deci în toţi cei optzeci de ani, sau chiar în o sută, vom fi stăruit în nevoinţă, nu vom împărăţi numai ani egali cu cei o sută de ani, ci în loc de cei o sută vom împărăţi în vecii vecilor. Şi dacă am luptat pe pământ, nu vom avea moştenirea pe pământ, ci avem făgăduinţele celor din ceruri. Şi după ce am depus trupul stricăcios, îl vom primi iarăşi nestricăcios”[19].  „Dacă vei spune că prin aceste cuvinte David a vorbit în general despre orice viaţă omenească, şi nu despre a lui, atunci susţii mai mult decât doresc. N-am nevoie să spun mai mult, deoarece însuţi mărturiseşti că nu numai viaţa lui David, dar şi viaţa oricărui om are mai multe supărări decât bucurii. După cum însuţi bine spui, David a rostit această sentinţă nu numai după ce a cercetat bine viaţa lui, ci după ce a cercetat temeinic şi viaţa altora”[20].

11: Cine cunoaşte puterea urgiei Tale,

şi-n afara fricii de Tine cine-Ţi va măsura mânia?

„Grămada păcatelor noastre atrage după ea o mare pedeapsă, iar substanţa firii noastre este de nimic (foarte slabă) aşa încât nu dă loc la mânie pe măsura greşelilor. Ci chiar dacă Dumnezeu ne pedepseşte cu blândeţe, este de-ajuns pentru îndreptare celor care suferim pedepse. Căci dacă blândeţea răsplătirii este de-ajuns pentru îndreptare şi pedeapsă, cine va suferi puternica mânie a lui Dumnezeu? Sau ce număr va putea să cuprindă frica din inimă?”[21].

12: Aşa că fă-mi mie cunoscută dreapta Ta,

şi celor ce-n inima lor şi-au cercat înţelepciunea.

„Pentru Augustin şi alţi Părinţi, dreapta lui Dumnezeu este Hristos”[22].

13: Întoarce-Te, Doamne; până când?…

şi mângâie-i pe robii Tăi!

„Nu zice despre robii străini să-i împace, ci despre propriii robi ai lui Dumnezeu”[23]

14: Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta

şi ne-am bucurat şi ne-am veselit

în toate zilele noastre;

15: să ne veselim pentru zilele în care ne-ai smerit,

pentru anii în care-am văzut rele.

Bucuria urmează încercărilor prin care trecem în această viaţă, dacă le-am răbdat pentru Domnul.

16: Caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale

şi călăuzeşte-i pe fiii lor;

17: şi fie peste noi strălucirea Domnului Dumnezeului nostru

şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează.

Biblia 1688: faptele mîinilor noastre îndireptează preste noi şi lucrul mîinilor noastre îndireptează. Altă versiune: Îndreptează pentru noi lucrurile mâinilor noastre şi lucrul mâinilor noastre îl îndreptează. Psalmistul spune acestea, „prin lucruri înfăţişând modurile ascezei săvârşite în trup iar prin lucru însemnând rugăciunea din gândire, şi rugându-se ca amândouă să se îndrepteze, faptele bune săvârşindu-se fără slavă deşartă, iar rugăciunea fără vagabondare”[24].  „Prin cele din urmă cuvinte ale psalmului, cântăreţul uneşte firea omenească cu Dumnezeu prin curăţie, cerând prin rugăciune strălucirea lui Dumnezeu şi rugându-se ca viaţa noastră să strălucească precum fulgerul prin curăţia ei”[25].


[1] SEP 4/I, p. 234

[2] BBVA, p. 719

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[5] BBVA, p. 719

[6] BBVA, p. 719

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, V, 3

[8] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 1

[9] SEP 4/I, p. 234

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[11] BBVA, p. 719

[12] SEP 4/I, p. 234

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[15] BBVA, p. 720

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[17] SEP 4/I, p. 235

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[19] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XVI

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 9

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[22] SEP 4/I, p. 235

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[24] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VI, 9

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7