Archive for Octombrie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 130

PSALMUL 130 – O cântare a treptelor.

 

„Des întrebuinţat în Biserica creştină în rugăciunile pentru morţi, care nu sunt o lamentare, ci o rugă”[1].  Psalmul evocă „liniştea celui smerit, care se încrede în Dumnezeu”[2].

 

1: Doamne, inima nu mi s-a semeţit,

nici ochii nu mi s-au trufit,

nici n-am umblat în lucruri prea mari

şi nici în cele ce sunt cu mult mai presus de mine.

„Sfântul Ioan Casian: Trufia nu este doar un păcat care i se opune smereniei, ci un viciu care, în fapt, distruge toate celelalte virtuţi. De obicei, ea nu-i pândeşte pe oamenii de rând, ci pe cei ce deja au ajuns în poziţii înalte; dacă aceştia, precum psalmistul-rege, îşi păstrează măsura, calea mântuirii le e deschisă”[3].

Răsturnat, textul ar suna astfel: Doamne, s-a înălţat inima mea şi s-au împrăştiat ochii mei. „Unul ca acesta trebuie să ia aminte ca nu cumva şi el, după ce a ajuns la atâta înălţime, să pătimească din negrijă sau din mândrie ceea ce a pătimit acela, şi să nu mai fie poate în stare să se pocăiască asemenea aceluia. Fiindcă păcatul e la îndemâna chiar şi a celor foarte drepţi; iar pocăinţa nu e tuturor la îndemână, pentru faptul că moartea este aproape şi, înainte de ea, deznădejdea. Bine este deci să nu cădem, sau să cădem şi să ne ridicăm”[4].

2: Dacă n-aş fi fost cu gândul în smerenie,

ci, dimpotrivă, sufletul mi l-aş fi semeţit

precum e pruncul înţărcat de maică,

aşa i-ai fi răsplătit sufletului meu.

Din nou amintită virtutea smereniei.  „Dacă n-aş fi fost smerit ci…: Textul Masoretic are Ci/Dimpotrivă, mi-am aşezat şi mi-am liniştit sufletul ca un prunc înţărcat la sânul mamei sale, ca un prunc înţărcat este în mine sufletul meu. Traducătorii mai vechi par a vedea pruncul înţărcat ca pe o imagine a calmului! Comentatorii şi traducătorii moderni, mai buni cunoscători ai realităţilor familiale, interpretează că e vorba fie de un copil înţărcat care s-a agitat, a plâns, dar în cele din urmă s-a liniştit pe lângă mama sa, fie că este vorba de un copil sătul de supt care a adormit. În greacă, textul pare a căpăta un alt sens, deoarece expresia ebraică im lo’, dimpotrivă, care marchează o opoziţie faţă de cele spuse mai înainte, a fost tradusă în părţile sale componente, dacă nu, ceea ce a produs o condiţională a cărei regentă pare a fi stihul d. Atunci ideea ar fi: dacă m-aş fi trufit, dacă m-aş fi agitat ca un prunc înţărcat, atunci răsplata (adică pedeapsa) ar fi fost tocmai această tulburare sufletească. Într-un mod asemănător interpretează Ioan Gură de Aur, care separă 2d, considerându-l însă un fel de concluzie la tot ce s-a spus (aşa să-mi plătească Dumnezeu dacă nu e adevărat ce am spus) – cf. I Regi 3, 17”[5]

3: Să nădăjduiască Israel în Domnul

de acum şi până-n veac!

Toţi au lipsă de curăţirea prin pocăinţă şi iertarea greşelilor, chiar dacă unii din ei ar fi buni la purtări”[6].


[1] PSALM, p. 398

[2] SEP 4/I, p. 315

[3] BBVA, p. 768

[4] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[5] SEP 4/I, p. 315

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

 

Anunțuri

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 129

PSALMUL 129 – O cântare a treptelor.

 

„Alături de Psalmul 50, este poate unul din cei mai folosiţi psalmi în liturgica tuturor riturilor. Aşteptarea plină de speranţă a Dumnezeului mântuitor îl face foarte potrivit pentru slujba Vecerniei; în ritul latin e intonat şi la toate ceremoniile pentru răposaţi. Este totodată unul dintre cei şapte psalmi de pocăinţă”[1].

 

1: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne;

Doamne, auzi glasul meu!

„Fericitul Augustin: Iona se afla nu numai sub valurile mării, ci şi în pântecele chitului; de acolo a strigat către Domnul, iar Acesta l-a auzit pentru că Iona Îl avea pe Dumnezeu în inima sa. Pentru noi, adâncul este însăşi viaţa aceasta trecătoare, şi din ea strigăm către Dumnezeu, atunci când nu gemem şi nu suspinăm. Cei ce nu strigă dintru adânc sunt foarte adânciţi în adâncuri; neavându-L în inimă pe Cel ce este deasupra oricăror adâncuri, nu sunt în stare să strige. Aşadar, să ne rugăm lui Dumnezeu”[2].

„Dintru adâncuri: pentru Ioan Gură de Aur, expresia înseamnă cu o dorinţă aprinsă şi cu un mare elan al duhului; astfel de rugăciuni sunt foarte puternice şi diavolul nu poate face nimic împotriva lor”[3].

Sau, aici ne vom gândi la acelea câte, „în Legea divină, au fost cufundate în adânci taine, pentru care trebuie să spunem în rugăciune: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne”[4].

2: Fie urechile Tale cu luare-aminte

la glasul rugăciunii mele.

3: De Te vei uita la fărădelegi, Doamne,

Doamne, cine va suferi?

„Sfântul Ioan Hrisostom: Cât de multe pot fi fărădelegile noastre? Să lăsăm la o parte păcatele mari, grele, deja cuibărite în conştiinţa noastră, şi să cugetăm numai la faptul că zilnic ne rugăm cu mintea împrăştiată la tot felul de lucruri lumeşti şi necuvioase, fără să-I acordăm lui Dumnezeu nici cel puţin respectul pe care un ostaş i-l acordă ofiţerului, sau un funcţionar şefului său. Nu sunt acestea adevărate insulte la adresa lui Dumnezeu?”[5].

„Dacă vrei chiar să cerci adevărul spuselor profetului, n-ai nevoie să cercetezi cu de-amănuntul viaţa fiecărui om – nici nu-i cu putinţă să ştii cele săvârşite de fiecare -, ci să aducem înaintea ochilor noştri numai acele păcate pe care neîndoielnic le săvârşim, şi ele ne vor arăta lămurit că, dacă am fi pedepsiţi pentru fiecare păcat săvârşit, de mult am fi pierit!”[6].  „Se arată, cât se poate de limpede, că nici cei ce luptă bărbăteşte nu rămân fără pată. Chiar şi lucrul care ni se pare că l-am făcut bine nu se va arăta nepărtaş de mustrare şi de vină când îl va cerceta şi cerca Dumnezeu”[7].

4: Că la Tine este iertarea.

Iertarea: „ilasmos = ispăşire; iertare obţinută în urma unei penitenţe. Sfântul Ignatie al Antiohiei tâlcuieşte: Să nu fim nesimţitori faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Că dacă ar fi ca El să ne plătească după faptele noastre, noi am înceta să mai existăm. De aceea spune psalmistul: Că la Tine este iertarea”[8].  SEP 4 traduce cu împăcarea: „Părinţii văd în împăcare (gr. ιλασμός, îmblânzire, împăcare, ispăşire, iertare) o trimitere la Hristos, citând multe locuri din Noul Testament (I Ioan 2, 2; Romani 5, 10; Evrei 9; Tit 2, 14 etc.)”[9].

5: De dragul numelui Tău, îndelung Te-am aşteptat, Doamne,

îndelung aşteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău,

De dragul numelui Tău sau pentru numele Tău: SEP 4, urmând ediţiei Rahlfs, traduce primul vers prin: Pentru Legea Ta Te-am aşteptat, Doamne. Anania a urmat Codicilor Vaticanus şi Sinaiticus, traducând prin de dragul numelui Tău, aşa cum au preferat să lectureze şi Origen, Atanasie şi Theodoret. „Atanasie spune că sunt cuvintele celui care vine nu de nevoie, ci de dragul Celui vrednic de cinstire.  Ioan Gură de Aur ia în considerare trei lecţiuni, într-un unic sens: pentru îndurarea Ta, pentru Numele Tău, pentru Legea Ta am aşteptat mântuirea. Dacă aş fi făcut altfel, aş fi căzut în deznădejde. Dar astfel, sunt cuprins de o speranţă vie în aşteptarea cuvântului Tău”[10].

6: nădăjduit-a sufletul meu spre Domnul.

Din straja dimineţii până-n noapte,

din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul.

7: Că la Domnul este mila

şi la El e multă mântuire

8: şi El va mântui pe Israel

de toate fărădelegile lui.

Nădejdea fermă în mântuire, prezentată aici deja drept răscumpărare din păcate (cf. Matei 1, 21).


[1] SEP 4/I, p. 314

[2] BBVA, p. 768

[3] SEP 4/I, p. 314

[4] Origen, Omilii la Exod, IV, 2

[5] BBVA, p. 768

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, I, 7

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[8] BBVA, p. 768

[9] SEP 4/I, p. 314

[10] SEP 4/I, p. 314

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 128

PSALMUL 128 – O cântare a treptelor.

 

Psalm pentru cei care se căiesc şi poartă în sine nădejdea”[1].  „Un om, sau poporul întreg, îşi aduce aminte de nenumăratele necazuri îndurate în timp şi din care Dumnezeu l-a scăpat. Aceasta îi dă încredere pentru viitor”[2].

 

1: De multe ori, din tinereţile mele, s-au luptat ei cu mine

– s-o spună astăzi Israel -,

2: de-atâtea ori, din tinereţile mele, s-au luptat ei cu mine

şi nu m-au biruit.

„Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu a voit ca evreii să fie când învinşi, când învingători, pentru ca aceasta să le slujească drept învăţătură, dar n-a îngăduit niciodată ca acest popor ales să fie nimicit. ♦ Pentru Theodoret, tinereţea e timpul robiei lui Israel în Egipt şi al eliberării lui; este vorba însă şi despre Biserică”[3].

Vrăjmaşii pornesc lupta asupra noastră încă din tinereţile noastre, adică de îndată ce am cunoscut învăţăturile mântuitoare, străduindu-se să nu ne lase să înaintăm în acestea.

3: Prin spatele meu au uneltit păcătoşii,

pe-acolo şi-au prelungit nelegiuirea.

Au uneltit: „tekteno (folosit numai aici în Cartea Psalmilor), la figurat: a complota, a face maşinaţii (pe seama cuiva). În tâlcuire, Fericitul Ieronim: Ori de câte ori cineva îşi defaimă fratele, o face prin spate. În spatele meu şi-au zidit păcătoşii minciunile, dar eu nu le-am băgat în seamă capcanele. În spatele meu au uneltit împotrivă-mi, dar mi-am ţinut ochii spre cer. Ei, păcătoşii, laţuri au împletit împotrivă-mi, dar eu m-am mistuit de dorul cununii celei neveştejite”[4].  „Ioan gură de Aur observă că expresia poate avea două sensuri în funcţie de accepţiunile verbului τεκταίνω, a lucra, a făuri – ceea ce s-ar referi la violenţe sau poveri puse în spatele drepţilor, sau a lucra, a urzi, care s-ar referii la calomnii, uneltiri făcute pe la spate (apud Mortari, nota ad loc.)”[5].

Dar păcătoşii pot lucra şi făţiş, nu doar pe ascuns:  „Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Altminteri nu-şi vor mai face păcătoşii mendrele în spatele tău, ci în faţa ta. Şi vei fi ţintă de batjocură în vremea rugăciunii, târât şi purtat de ei în gânduri nechibzuite”[6].

4: Domnul e drept; grumajii păcătoşilor i-a retezat.

SEP 4, în loc de grumajii, preferă cerbicea, simbolul încăpăţânării în comentariile Părinţilor latini: „Pentru Ilarie, cerbicile îi simbolizează pe cei ce dispreţuiesc jugul Domnului”[7].

5: Ruşinaţi să fie şi întorşi îndărăt

toţi cei ce urăsc Sionul;

6: facă-se ca iarba pe acoperişuri,

care se usucă mai-nainte de-a fi smulsă,

Pentru verbele din versetele 1-5, „unii traducători redau aceste verbe la indicativ viitor, socotind că propoziţiile sunt profetice şi nu imprecatorii (cf. Lancellotti, nota ad loc.)”[8]. Opinia noastră este alta în acest caz.

7: care n-a umplut mâna celui ce seceră

şi nici braţul celui ce adună snopii,

8: asupra căreia trecătorii nu vor zice:

„Binecuvântarea Domnului fie peste voi!”

sau: „Întru numele Domnului v-am binecuvântat”.

„Theodoret aminteşte despre obiceiul de la ţară de a chema binecuvântarea asupra secerătorilor. Cf. Rut 2, 4”[9].

E o formă indirectă de blestem, prin retragerea binecuvântării. Prin Sion vom înţelege Biserica lui Hristos, devenind evident cine sunt cei ce urăsc Sionul.


[1] PSALM, p. 398

[2] SEP 4/I, p. 313

[3] SEP 4/I, p. 313

[4] BBVA, p. 767

[5] SEP 4/I, p. 313

[6] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 148

[7] SEP 4/I, p. 313

[8] SEP 4/I, p. 313

[9] SEP 4/I, p. 313

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 127

PSALMUL 127 – O cântare a treptelor.

 

Psalmul vorbeşte despre „fericirea familiei care trăieşte în frica lui Dumnezeu”[1].

 

1: Fericiţi sunt toţi cei ce se tem de Domnul,

cei ce umblă în căile Sale.

„Ilarie explică în ce constă teama de Domnul: ea nu e simplă frică în momente grele, ci izvorăşte din iubire, iar deplinătatea acestei temeri este iubirea desăvârşită, care alungă orice frică. Dovada temerii de Dumnezeu este ascultarea de El”[2].

2: Tu vei mânca rodul muncii tale;

fericit eşti, şi bine-ţi va fi.

„Fericitul Ieronim: Aşa cum trupul muritor are nevoie de hrană pieritoare, tot astfel sufletul nemuritor are nevoie de hrană nepieritoare. Însuşi Iisus a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea (Ioan 4, 34). Cât despre om, ne-o spune însuşi psalmistul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (33, 8)[3].  „Ajungând la încetarea totală a păcatului, ne vom desfăta de bunătăţile de sus, fiind înlăturată orice osteneală, aflând cu îmbelşugare, fără sudori, tot ce ne este de folos”[4].

3: Femeia ta va fi ca o vie roditoare

în laturile casei tale;

fiii tăi, ca nişte tinere odrasle de măslin

împrejurul mesei tale.

„Pentru toţi comentatorii, viţa care se întinde pe laturile casei e o metaforă pentru o prezenţă binefăcătoare ce umple casa. Viţa şi măslinul sunt în Biblie metaforele păcii şi prosperităţii”[5].

„Despre aceste ramuri aminteşte şi fericitul Psalmist, cântând lui Hristos, Mântuitorul tuturor, şi zicând despre mireasa ce Şi-a unit-o Sieşi; adică despre Biserică şi despre copiii ei în credinţă. Căci ne umplem de viaţă prin împărtăşirea cu Duhul şi stând la masa lui Hristos după ce am primit credinţa în El”[6].

4: Iată, aşa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul.

„Căci ne umplem de viaţă prin împărtăşirea de Duhul şi stând la masa lui Hristos, după ce am primit credinţa în El”[7].  „Acesta, primind Sfânta Împărtăşanie, se învredniceşte de marele har al împreunării cu Dumnezeu, fiindcă el (omul care se teme de Domnul) nu priveşte la evlavia şi la mângâierea sa însăşi, ci, mai presus de orice evlavie şi mângâiere, el caută mărirea şi cinstea lui Dumnezeu”[8].

5: Domnul te va binecuvânta din Sion

şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului

în toate zilele vieţii tale;

Bunătăţile Ierusalimului: „pentru Ioan Gură de Aur, sunt toate bunurile mesianice”[9].

„Acolo este mulţimea cea mare a îngerilor, adunarea celor întâi-născuţi, tronurile apostolilor, scaunele întâistătătoare ale profeţilor, sceptrele patriarhilor, cununile mucenicilor, laudele drepţilor”[10].

6: şi-i vei vedea pe fiii fiilor tăi.

Pace peste Israel!

Hristos dăruieşte pacea sa minţii văzătoare de Dumnezeu.

Psalmul are şi înţelesul simbolic al căminului ca receptacul al credinţei care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu”[11].


[1] SEP 4/I, p. 312

[2] SEP 4/I, p. 312

[3] BBVA, p. 766

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[5] SEP 4/I, p. 312

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[8] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, IV, XV, 4

[9] SEP 4/I, p. 312

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XIII, 8

[11] PSALM, p. 398

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 126

PSALMUL 126 – O cântare a treptelor.

 

Psalmul cuprinde „formulări de tip paremiologic referitoare la deşertăciunea efortului omenesc fără Dumnezeu (1-3) şi la binecuvântarea de a avea copii (3-5). Psalmul e atribuit lui Solomon, pentru că el a construit casa Domnului; tonul sapienţial poate fi pus şi el în legătură cu regele înţelept”[1].

 

1: De n-ar zidi Domnul casa,

în zadar s-ar osteni ziditorii;

de n-ar păzi Domnul cetatea,

zadarnic ar veghea-o paznicul.

„Iisus va spune: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Pe de altă parte, Sfântul Atanasie cel Mare va descoperi aici un sens de mare subtilitate: Pe Hristos trebuie să-L vedem din ambele laturi: Cuvântul dumnezeiesc Se coboară în Maria şi devine una cu cel din Maria, alcătuindu-Şi astfel o locuinţă în pântecele fecioresc. Şi, întrucât Cuvântul este numit şi Înţelepciune, vom aduce în sprijin textul din Proverbele lui Solomon 9, 1: Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă”[2].  Pentru primele două stihuri, „Origen trimite la Facerea 11, 4 sq (turnul Babel). ♦ 1 c-d: interpretare hristologică la Augustin: Domnul vă păzeşte când vegheaţi şi când dormiţi. El a dormit o singură dată, pe cruce; S-a trezit şi nu va mai dormi”[3].

„Cu aceasta el nu a vrut să ne întoarcă gândul de la zidire şi nici nu a vrut să ne înveţe că n-ar trebui să priveghem ca să păzim cetatea, ci prin aceasta ne învaţă că ceea ce s-a zidit fără Dumnezeu şi ceea ce nu e sub paza Lui în zadar a fost zidit şi degeaba a fost păzit, căci Dumnezeu e descris pe bună dreptate ca maestru al zidirii, ca stăpân al lumii şi conducător al celor ce păzesc cetatea”[4].  „Casă zideşte oricine progresează în virtute, iar grijă de paza cetăţii arată cel desăvârşit. Dar zadarnică este munca ziditorului şi zadarnică veghea păzitorului, dacă nu va veni Domnul însuşi să zidească şi să păzească”[5].  „Cel ce voieşte să-şi biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă”[6]. Însă „nu se învredniceşte cineva numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu, fără să aducă şi lacrimile sale, de înaintarea desăvârşită; dar nici nu ajunge numai prin sârguinţa şi puterea sa, fără să ajute şi harul, la măsura desăvârşită a libertăţii şi curăţiei”[7].  „Nu se învredniceşte cineva de desăvârşire doar prin intermediul puterii şi al harului divin, dacă nu adaugă şi eforturile proprii; nimeni nu ajunge la măsura libertăţii desăvârşite şi la curăţie doar prin efortul şi puterea sa, dacă nu este ajutat de mâna cea divină, de sus”[8].  „Chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său”[9].  „Un suflet care nu-i pregătit să ţină piept chinurilor poftei, iute este biruit. Trebuie să avem inimă de oţel, ochi neadormit, răbdare mare, ziduri puternice, alte ziduri care să le împrejmuiască pe acestea şi zăvoare puternice; trebuie să avem paznici treji şi viteji, dar mai presus de toate trebuie să avem ajutorul de sus, ajutorul lui Dumnezeu”[10].   „Deci trebuie să aducem de la noi înfrânarea, deprinzându-ne în iubirea de Dumnezeu, ca să ne arătăm tari în dorinţa noastră de mântuire, şi aşa să cerem cele de la Dumnezeu şi ajutorul de sus, dorind să se întărească bărbăţia prin înarmarea neînfrânată în toate. Odată ce ne-a dăruit harul Său şi ne-a întărit spre aceasta Dumnezeu, putem combate puterea ce luptă împotriva noastră şi putem birui mâna diavolului, dacă nu voim să ascultăm de cel ce ne cheamă spre plăceri, sau la vreun alt mod de păcate”[11].  „În tot ce săvârşim, aşa cum spune Autorul mântuirii noastre, se cuvine nu numai să simţim, dar chiar să mărturisim: Eu nu pot să fac, zice, de la Mine nimic (Ioan 5, 30), ci Tatăl, Care rămâne în Mine, face lucrurile Lui (Ioan 14, 10)”[12].

2: Zadarnic vă sculaţi de dimineaţă,

voi, cei ce mâncaţi pâinea durerii;

sculaţi-vă după ce v-aţi odihnit,

atunci când El le-a dat iubiţilor Săi somnul.

Putem sui doar după ce ne-am odihnit de la lucrarea pătimaşă. Altfel, nu vom zidi nimic, oricât efort am depune.

În ultimul stih al versetului, „la un prim nivel de lectură, acest iubit s-ar putea referi la Solomon (cf. II Regi 12, 25), iar Somnul, la visul de la Gabaon (cf. III Regi 3, 5) – cf. BJ, nota ad loc.”[13].

3: Iată, fiii sunt moştenirea Domnului,

răsplata rodului pântecelui.

„Moştenirea Domnului se referă de obicei la Pământul făgăduinţei sau la poporul ales”[14].

„Deci s-au dat lui Emanuil ca o răsplată cei ce au crezut din cei din sângele lui Israil şi din cealaltă mulţime, adică din cea a neamurilor. Iar numind Domn pe Iisus, a spus că El se va face şi rod al pântecelui, pentru că S-a făcut asemenea nouă. Căci S-a născut din femeie şi S-a arătat rod al pântecelui feciorelnic”[15].

4: Ca nişte săgeţi în mâna viteazului,

aşa sunt fiii părinţilor aprigi.

Fiii părinţilor aprigi a fost tradus de SEP 4 prin fiii celor alungaţi: „probabil este vorba de cei exilaţi, pe care oamenii i-au respins, dar ar fi ca nişte săgeţi în mâinile lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor. Textul Masoretic are însă fiii tinereţilor. Traducătorul Septuagintei a raportat cuvântul ebraic la o rădăcină omografă”[16].

5: Fericit e omul care-şi va sătura dorul cu ei;

nu vor fi ruşinaţi când le vor grăi duşmanilor în poartă.

În poartă: „la poarta cetăţii, locul unde se tratau afacerile publice”[17].

Fii ai părinţilor aprigi credem că pot fi cei ce urmează sfinţilor; aceia vor birui cursele vrăjmaşului.


[1] SEP 4/I, p. 311

[2] BBVA, p. 766

[3] SEP 4/I, p. 311

[4] Origen, Despre principii, III, 1, 19

[5] Origen, Filocalia, XXVI, 7

[6] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XV, 20

[7] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 1

[8] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Alte şapte omilii, II, 1

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVII,25

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 27

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 9

[12] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII,17

[13] SEP 4/I, p. 311

[14] SEP 4/I, p. 311

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[16] SEP 4/I, pp. 311-312

[17] SEP 4/I, p. 312

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 125

PSALMUL 125 – O cântare a treptelor.

 

Psalmul cântă „bucuria întoarcerii”[1] din robie.

 

1: Când i-a întors Domnul din robie pe cei din Sion,

devenit-am ca nişte oameni ai alinării.

E vorba despre întoarcerea din robia babiloniană, comparabilă cu scăparea de sub jugul păcatului.

SEP 4 traduce finalul versetului prin am fost mângâiaţi: „literal: ca mângâiaţi. Textul Masoretic are eram ca unii care visează. Eusebiu cunoaşte ambele lecţiuni: Această viziune a libertăţii noastre nu era încă deplină; va fi adevărată numai când şi restul fraţilor noştri se vor întoarce din robie.  Ilarie interpretează: nu avem încă mângâierea deplină, căci toată făptura aşteaptă arătarea fiilor lui Dumnezeu… (cf. Romani 8, 19-21). ♦ După Theodoret, psalmul este cântat de cei întorşi din exil pentru a celebra cultul la Ierusalim, în timp ce alţi iudei se află încă la Babilon (cf. v. 4)”[2].

2: Atunci ni s-a umplut gura de bucurie

şi limba de veselie;

atunci se zicea între neamuri:

„Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!”

„Între neamuri: minunea întoarcerii israeliţilor din exil îi face pe păgâni să recunoască măreţia Domnului”[3].  Repetarea formulei mari lucruri a făcut Domnul: „această repetare exprimă intensitatea bucuriei. Prin simpla lui existenţă, acest popor dădea mărturie pentru Dumnezeu şi-L vestea (Ioan Gură de Aur)”[4].

3: Mari lucruri a făcut Domnul cu noi,

iar noi eram atunci bucurându-ne.

4: Întoarce-i, Doamne, pe cei robiţi ai noştri

aşa cum se întorc pâraiele în miazăzi.

„Vântul de la miazăzi aducea ploile care trezeau la viaţă pâraiele, acestea devenind izvoare de fertilitate”[5].  Aici, „Textul Masoretic are şuvoaiele din Negheb. Negheb este ţinutul deşertic din sudul Iudeii; acest toponim se foloseşte şi pentru a desemna sudul ca punct cardinal. În această zonă, venirea anotimpului ploios transformă brusc văile secate în torenţi”[6].

5: Cei ce seamănă cu lacrimi,

cu bucurie vor secera.

„Expresie proverbială. Cf. Matei 5, 5 (Fericiţi cei care plâng); Ioan 16, 20 (Veţi plânge…, dar durerea voastră se va preschimba în bucurie)”[7].

6: În mergerea lor mergeau şi plângeau

aruncându-şi seminţele,

dar în venire cu bucurie vor veni

purtându-şi în seceră snopii.

„Sârguieşte-te să intri în Ierusalim, cetatea sfântă a păcii şi prea înaltă, unde se află raiul. De aceste lucruri sfinte şi minunate nu te vei învrednici altfel, decât dacă vei vărsa lacrimi ziua şi noapte. Într-adevăr, lacrima care izvorăşte din multă durere şi din inima zdrobită, din cunoaşterea adevărului şi mistuirea măruntaielor, este hrană pentru suflet, pâine dăruită de Însăşi Pâinea cea cerească”[8].


[1] SEP 4/I, p. 310

[2] SEP 4/I, p. 310 – Am face aici menţiunea că evreii rămaşi în Babilon nu mai puteau fi robiţi, ei nedorind să se întoarcă în patrie.

[3] SEP 4/I, p. 310

[4] SEP 4/I, p. 310

[5] BBVA, p. 766

[6] SEP 4/I, p. 310

[7] SEP 4/I, p. 311

[8] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXV, 7

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 124

PSALMUL 124 – O cântare a treptelor.

 

„Un psalm despre Ierusalim ca simbol al siguranţei celor credincioşi”[1].

 

1: Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului:

în veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim.

„Origen trimite la Evrei 12, 22 (V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu…)”[2].  „Sfântul Ioan Hrisostom: Cu cât sfântul e mai legat în lanţuri, asemenea Apostolului Pavel în temniţă, cu atât devine mai puternic. Când răcneşte leul, pune animalele pe fugă; când răcneşte sfântul, toţi diavolii o iau la goană. Armele leului sunt coama păroasă, ghearele puternice şi dinţii ascuţiţi; armele sfântului sunt înţelepciunea duhovnicească, cumpătarea, răbdarea, dispreţul pentru bunurile acestei lumi. Sfântul este asemenea muntelui Sion, de care vorbeşte psalmistul; el rămâne de neclintit pentru că toată încrederea lui este în Domnul, Cel ce a făcut muntele şi-l stăpâneşte”[3].

2: Munţi se află împrejuru-i

şi Domnul este împrejurul poporului Său

de acum şi până-n veac.

Observaţia topografică e exactă pentru Ierusalimul vechi, cetatea lui David, situată pe colina mai puţin înaltă numită Ofel sau Sion, la sud de actuala esplanadă a Templului (cf. Lancellotti, nota ad loc.). ♦ Pentru imaginea lui YHWH ca zid în jurul poporului – cf. Zaharia 2, 9. Ilarie leagă expresia de Matei 28, 20 (Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii)”[4].

3: Că Domnul nu va îngădui ca toiagul păcătoşilor

să fie peste moştenirea drepţilor,

ca nu cumva drepţii

întru fărădelegi să-şi întindă mâinile.

„Fericitul Augustin: Uneori, prin îngăduinţa sau pedagogia lui Dumnezeu, necredincioşii – păcătoşii – devin puternici, stăpânitori, şi-i obligă pe cei drepţi să le recunoască puterea, şi chiar s-o laude. Ştiind că omul e slab şi poate ceda, psalmistul speră că Dumnezeu nu va îngădui o astfel de situaţie în care drepţii să-i implore pe cei nelegiuiţi”[5].  Primul stih, „în Textul Masoretic: Căci nu se va odihni sceptrul răutăţii. Ar putea fi vorba de un monarh nelegiuit sau, mai degrabă, de o putere străină, sub care ar fi pericolul ca poporul să decadă spiritual. ♦ Theodoret interpretează: nu cumva drepţii asupriţi să considere că totul se petrece din întâmplare şi nu există nici o cârmuire divină în lume”[6].

4: Fă-le bine, Doamne, celor buni

şi celor drepţi cu inima;

5: Dar pe cei ce se abat pe căi strâmbe

îi va duce Domnul cu cei ce lucrează fărădelege.

Pace peste Israel!

Pacea lui Hristos pogoară peste mintea văzătoare de Dumnezeu.  „Psalmul prefigurează venirea erei mesianice”[7].


[1] SEP 4/I, p. 309

[2] SEP 4/I, p. 309

[3] BBVA, p. 765

[4] SEP 4/I, p. 309

[5] BBVA, p. 765

[6] SEP 4/I, p. 309

[7] PSALM, p. 397