PSALMUL 138 – Pentru sfârşit. Un psalm al lui Zaharia în diaspora.
„Un psalm al lui Zaharia în diaspora: menţiune în Codex Alexandrinus”[1]. „Laudă plină de uimire adusă atotştiinţei lui Dumnezeu. El cunoaşte adâncurile fiinţei omului, pentru că El l-a plăsmuit; trecutul, prezentul şi viitorul nu au nici o taină pentru El. Conştiinţa privirii continue a lui Dumnezeu îndreptată asupra omului îl înspăimântă la început pe psalmist, ca şi pe Iov (cf. 7, 17 sq.; 23-24), însă felul în care Dumnezeu se îngrijeşte de om îi trezeşte acestuia o uimire plină de bucurie, apoi seninătate. Augustin referă psalmul la Hristos, ca, de altfel, majoritatea Părinţilor, dar pe alocuri şi la istoria fiului risipitor, adică a oricărui om”[2].
1: Doamne, Tu m-ai pus la încercare şi m-ai cunoscut;
2: Tu mi-ai cunoscut şederea şi scularea,
gândurile mele Tu de departe le pricepi.
3: Tu mi-ai cercetat cărarea şi culcuşul
şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut,
„Deci, preştiind toate şi privind cele viitoare ca şi cum ar fi prezente, pe lângă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvântul dumnezeiesc a prevestit de mai înainte şi că se va pierde cel pus între ucenici. În orice caz, preştiinţa nu a fost o voinţă şi o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut în ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, şi a uneltirii împotriva Mântuitorului, ci a fost mai degrabă un îndemn de abţinere de la ea. Pentru cel ce o ştia, dacă voia, era mai degrabă un îndemn ca să se păzească de a o pătimi, având putinţa pornirii spre ceea ce voia”[3].
4: că-n limba mea nu e cuvânt viclean.
5: Iată, Doamne, Tu pe toate le cunoşti,
pe cele din urmă şi pe cele dintâi;
Tu m-ai plăsmuit şi mâna Ţi-ai pus-o peste mine.
„Adică (Tu mă cunoşti) de la întocmirea şi plăsmuirea mea, care s-a făcut atunci primejdioasă lui Adam cel nou zidit, care nu putea veni încă la contemplarea şi înţelegerea ei”[4]. Adam ar fi putut sui la contemplare, dar n-a avut răbdare să se statornicească în Dumnezeu, alegând satisfacţia imediată, cu consecinţele cunoscute.
6: Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine;
puternică este, eu n-o pot atinge.
„Sfântul Atanasie cel Mare: Nu degeaba a spus Apostolul: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! (Romani 11, 33). Căci, iată, cu cât mă străduiesc să scriu şi să înţeleg dumnezeirea Cuvântului, cu atât simt că înţelegerea mă părăseşte; mai mult, pe măsură ce cred că înţeleg, pe atât simt că nu pot înţelege şi că scrisul meu nu e decât umbra adevărului ce se află în mine. Aceasta însă nu înseamnă să deznădăjduiesc”[5].
„Deoarece am cunoscut pe Fiul, am cunoscut din El pe Cel ce L-a născut. Fiindcă Unul se face cunoscut prin Altul, precum şi la oameni aceste nume se completează unul pe altul. Căci, prin menţionarea Tatălui, e adus în amintire Fiul, şi înţelesul Fiului se completează cu numele Celui ce L-a născut. Pentru aceasta Fiul e ca un fel de uşă şi cale ce duce la cunoaşterea Tatălui”[6]. Şi „văzând pe Fiul mărit prin minunile mai presus de cuvânt şi împlinind uşor, cu putere dumnezeiască, ceea ce voieşte, ne-am minunat de cunoaşterea Tatălui, înţelegând că aceasta nu e altfel decât a Fiului, Care a provenit din El”[7].
7: De la Duhul Tău, unde mă voi duce?
iar de la faţa ta, unde voi fugi?
8: De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti;
de mă voi pogorî la iad, Tu eşti de faţă;
„Ştim că Dumnezeu este chiar şi în genuni, pretutindeni de faţă, însă prin putere şi stăpânire, şi nedespărţit de El, Fiul este alături [de El] în orice loc”[8]. „Deci dacă nu e loc unde nu este Duhul şi umplându-le toate Duhul, Dumnezeu este Cel ce le umple”[9]. „Iar că Fiul este ca un fel de faţă a lui Dumnezeu Tatăl ne-a ajutat să învăţăm uşor Psalmistul”[10].
9: de-mi voi lua aripile din lumina zorilor
şi-n marginile mării mă voi sălăşlui,
10: chiar şi acolo mâna Ta mă va-ndruma
şi dreapta Ta mă va ţine.
„De tot ce este în lume poţi scăpa, numai de Dumnezeu nu poţi scăpa şi numai pe Dumnezeu nu-L poţi birui cu nici un chip, când vrea Dumnezeu să te ţină şi să te aibă sub mâna Lui. Dumnezeu ajunge pe cei iuţi, încurcă pe cei înţelepţi, răstoarnă pe cei puternici, smereşte pe cei mândri, domoleşte cutezanţa, împilează puterea”[11]. „Căci mâna dumnezeiască cuprinde tot locul şi toată zidirea, susţinând în evidenţă toate făpturile, ţinând în viaţă pe cele ce au nevoie de viaţă şi semănând lumina spirituală celor capabile de înţelegere. Dar nu este în spaţiu […], nici nu rabdă mişcarea de mutare – căci aceasta este proprie corpurilor -, ci, mai degrabă, pe toate le umple ca Dumnezeu”[12]. „Dar dumnezeiescul Psalmist, grăind în Duh tainele adevărate şi ascunse, zice că Fiul nu lasă în afară nici un spaţiu, mărturisind prin aceasta necorporalitatea şi nemărginirea Lui ca Dumnezeu şi că nu e înconjurat de nici un loc”[13]. „Dumnezeirea e doar una şi aceeaşi peste tot şi cuprinde toată făptura fără să mai rămână vreun petic de loc unde să nu fie El, îmbrăţişând deopotrivă toate vietăţile, susţinând şi stăpânirea cu puterea Lui atotcuprinzătoare tot ce există, cum ne învaţă şi proorocul când zice că şi de m-aş duce în cer cu gândul ori aş pătrunde şi aş scruta cu mintea toate adâncurile pământului sau de-aş întinde puterea de înţelegere a judecăţii până la marginea ultimă a lucrurilor, pe toate le văd ţinute cu dreapta Lui”[14].
11: Şi am zis: – Da, întunericul mă va copleşi
şi-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină…,
12: căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric
şi noaptea lumină va fi ca şi ziua;
întuneric şi lumină, la Tine sunt totuna.
„În locul duhului viclean al lumii care rătăceşte şi înlănţuieşte raţiunea sufletului în materie, în cele ale pământului, în răutate şi în tot felul de temeri vătămătoare, acum tronează Duhul bunătăţii lui Hristos, care din cer trage puterea cea curgătoare a sufletului spre tainele negrăite ale lui Dumnezeu şi-l păstrează (sufletul) în toate roadele sfinte ale bunătăţii Duhului. Acum raţiunea locuieşte cu el şi meditaţiile sufletului sunt înşiruite spre dumnezeieştile şi cereştile gândiri ale Duhului, nici una nu mai lucrează ca altădată, când duhul răutăţii înlănţuia sufletul fără voia lui şi-l băga în raţiunile acestei lumi şi ale materiei. Căci şi Duhul (Sfânt) grăieşte adevărat prin Profetul: Cum este întunericul acesteia (al nopţii) tot asemenea este şi lumina ei”[15].
13: Că Tu, Doamne, mi-ai luat în stăpânire rărunchii,
Tu încă din pântecele maicii mele m-ai apărat.
„Pentru că rărunchii sunt în trup părticica care deosebeşte (căci înlătură cele fără de folos şi introduce în fire ceea ce e bun şi folositor şi împarte cu bună rânduială celor ce trebuie să împartă şi cât trebuie) se cuvine să se înţeleagă prin rărunchi dreapta socoteală a minţii. Deci sunt sfinţiţi şi închinaţi lui Dumnezeu rărunchii sfinţilor, adică dreapta socoteală ce-o au în minte. Căci cei ce se dedică lui Dumnezeu sunt ca nişte zarafi pricepuţi şi scrupuloşi, care totdeauna resping ceea ce e fals şi cinstesc prin aprobare preabună ceea ce e folositor”[16].
14: Pe Tine Te voi mărturisi,
că minunat eşti Tu întru cele temute;
minunate sunt lucrurile Tale,
şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
15: Oasele mi le-ai făcut întru ascuns,
ele Ţie nu-Ţi sunt ascunse,
şi nici fiinţa mea în străfundurile pământului;
16: eram în devenire, Tu m-ai văzut întreg;
în cartea Ta toţi oamenii vor fi scrişi:
ei ziua se urzesc, dar nimeni printre ei.
Eram în devenire, Tu m-ai văzut întreg: „Literal: Ochii Tăi mi-au văzut fiinţa când ea era încă neterminată. Imaginea e aceea a unui artist care-şi lucrează opera având în minte forma ei desăvârşită”[17]. Ei ziua se urzesc, dar nimeni printre ei: „Deşi omul se alcătuieşte în timpul zilei, adică în evidenţele exterioare, nici un om nu e martorul devenirii sale intime, căci în omul lăuntric lucrează doar mâna lui Dumnezeu”[18]. „Ziua vor fi plăsmuiţi [SEP 4]: Ieronim, în Commentarioli, îl leagă de I Tesaloniceni 5, 5. ♦ nimeni între ei: text obscur; Părinţii încearcă să-i dea un sens suplinind nimeni dintre ei nu va lipsi (în legătură cu toţi vor fi scrişi), sau nici un păcătos nu va fi printre ei – cf. Mortari, nota ad loc. O interpretare foarte răspândită este şi nu va lipsi nici o zi la socoteala finală (cf. Nesmy, nota ad loc.)”[19].
17: Dar mie, Dumnezeule, în mare cinstire mi-au fost prietenii Tăi,
puternice foarte li s-au făcut stăpânirile.
„Sfântul Grigorie cel Mare: Spusa psalmistului se conjugă cu aceea a Evanghelistului: Celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). În timp ce sfinţii sunt văzuţi în suferinţe şi-n umilinţă, fiinţa lor lăuntrică făureşte regate cereşti”[20]. „Îi cinsteşte [Biserica] pe prietenii Mirelui [Hristos], şi câtă slavă le dă acestora, când evocă faptele lor!”[21].
18: Eu îi voi număra, ei mai mult decât nisipul se vor înmulţi;
m-am trezit, şi încă sunt cu Tine.
18b: „Versetul face parte din cântările creştine din sărbătoarea Învierii. ♦ şi tot cu Tine sunt: Iisus e de-a dreapta Tatălui încă înainte de a veni ca Judecător – interpretează Augustin”[22].
19: O, de i-ai ucide pe păcătoşi, Dumnezeule!
Voi, bărbaţi ai vărsării de sânge, îndepărtaţi-vă de mine,
„Cassiodor: Mai presus de toate, să nu credem că Hristos cere moartea păcătoşilor: El a venit, neîndoielnic, să-i mântuiască (cf. Matei 9, 13) […] Dumnezeu îl ucide pe păcătos făcându-l să moară faţă de păcat ca să trăiască pentru Dumnezeu (cf. Romani 6, 10)”[23]. Toate acestea, însă, dacă şi păcătosul îşi doreşte izbăvirea!
20: că-n gândurile voastre nu-i decât gâlceavă;
cetăţile Tale zadarnic le vor lua.
„Text obscur. Augustin citeşte 19a şi 20b ca pe componentele unei construcţii condiţionale întrerupte de o imprecaţie. ♦ […] cetăţile Tale: Textul Masoretic are areykha, cetăţile Tale, dar Targumul, precum şi Aquila, Symmachos şi Ieronim (Hebr.) au citit ţareykha, potrivnicii Tăi (literele ebraice ain[24] şi ţade[25] sunt foarte asemănătoare). Alţi traducători citesc aleykha, asupra Ta (Lancellotti). Oricum, textul e dificil; s-au dat diverse interpretări: Cei care jură pe Numele Tău pentru a înşela, duşmanii Tăi, fac jurăminte zadarnice (Targum); Cei care vorbesc mincinos împotriva Ta, duşmanii Tăi, s-au ridicat zadarnic (Ieronim şi Symmachos); Pentru că au vorbit despre Tine şi au luat zadarnic cetatea Ta (Peşitta); Ei spun despre Tine lucruri nelegiuite, s-au ridicat în zadar împotriva Ta (Lancellotti); Ei vorbesc despre Tine cu viclenie, socotesc de nimic gândurile Tale (BJ) etc.”[26].
21: Oare nu i-am urât eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc?
oare nu m-am topit eu din pricina vrăjmaşilor Tăi?:
„Să spunem şi noi lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala despre toţi ereticii: pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât! Să ne întoarcem de la aceia de la care şi Dumnezeu Se întoarce!”[27]. E vorba despre mânia sfântă, ce confirmă, iar nu contrazice, starea nepătimitoare.
22: Cu ură desăvârşită i-am urât,
duşmanii mei i-am socotit.
„Pentru Origen, ura desăvârşită este ura celui desăvârşit care urăşte răul şi se îndepărtează de el. Cassiodor spune că ura desăvârşită este să-l iubeşti pe om şi să urăşti viciul, iar după Augustin, ura desăvârşită înseamnă a iubi ceea ce Dumnezeu a creat şi a urî nelegiuirea: în peregrinarea mea pământească, sunt paşnic cu cei care urăsc pacea (cf. Psalmi 119, 7) până când vom ajunge la vederea păcii, care este Ierusalimul ceresc. Când vom ajunge la ţărm, cei buni vor fi despărţiţi de cei răi (cf. Matei 25, 31 sq.); până atunci nu trebuie să rupem năvodul, adică să iscăm dezbinări în Biserică sub pretextul alungării peştilor răi”[28].
„Evagrie Ponticul: Cu ură desăvârşită îi urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta, nici cu gândul, adică acela care stă sub semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri”[29]. „Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui”[30]. Este vorba în cele de mai sus de mânia sfântă, care nu contrazice starea de nepătimire, ci slujeşte dobândirii virtuţilor.
23: Pune-mă la-ncercare, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima:
cercetează-mă şi cunoaşte-mi cărările
24: şi vezi dacă-n mine îşi are nelegiuirea vreo cale;
călăuzeşte-mă Tu pe calea cea veşnică.
Îşi are nelegiuirea vreo cale; SEP 4 traduce: vreo cale a nelegiuirii: „Textul Masoretic are cale a durerii – despre un obicei dăunător sau despre calea pribegiei. Se mai poate înţelege şi calea idolilor cu un omonim oţebh). ♦ [Cuvintele se pot aplica lui Hristos] cf. Ioan 8, 46 (Cine Mă va dovedi de păcat?); 14, 30 (Acum vine stăpânitorul lumii acesteia, dar el nu are nimic în Mine)”[31].
Dreptul nu doar ştie că Dumnezeu cercetează şi cunoaşte ascunzişurile inimii, dar se roagă spre a se face în el această lucrare, spre dobândirea vieţii celei veşnice.
[1] BBVA, p. 775
[2] SEP 4/I, p. 326
[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 9
[4] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 6
[5] BBVA, p. 775
[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 2
[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX
[8] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XXIII, 4
[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VII
[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V
[11] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CVIII
[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9
[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX, 1
[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu
[15] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XVIII, H-4
[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI
[17] BBVA, p. 775
[18] BBVA, p. 775
[19] SEP 4/I, p. 328
[20] BBVA, p. 776
[21] Origen, Omilii la Geneză, III, 4
[22] SEP 4/I, p. 328
[23] SEP 4/I, p. 328
[24] ע
[25] צ
[26] SEP 4/I, p. 329
[27] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI, 10
[28] SEP 4/I, p. 329
[29] BBVA, p. 776
[30] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de Dumnezeiescul Botez
[31] SEP 4/I, p. 329
Ana Usca 
Comentarii recente