Archive for noiembrie 2010

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 143

PSALMUL 143 – Al lui David; cu privire la Goliat.

 

Istoria lui David şi Goliat e relatată în I Regi, capitolul 17.  Referirea la Goliat apare doar în Septuaginta.

 

1: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul meu,

Cel ce-mi învaţă mâinile pentru luptă

şi degetele pentru război.

„Se ştie că David l-a lovit pe Goliat cu praştia, după care i-a smuls sabia din teacă şi i-a tăiat capul. Fericitul Ieronim, interpretând alegoric, spune că diavolul a fost omorât cu propria sa armă”[1].

2: El e Mila mea şi Scăparea mea,

Ocrotitorul meu şi Izbăvitorul meu,

Apărătorul meu; în El am nădăjduit,

în El, Cel ce pe poporul meu sub mine îl supune.

3: Doamne, ce este omul, că i Te-ai făcut cunoscut?

sau fiul omului, că-l iei în seamă?

„Cassiodor interpretează: Dumnezeu i S-a făcut cunoscut omului când i-a apărut în smerenia Întrupării”[2].

4: Omul cu deşertăciunea se aseamănă,

zilele lui ca umbra trec.

5: Doamne, apleacă cerurile şi Te pogoară;

atinge-Te de munţi, şi ei vor fumega.

„Fericitul Ieronim: Doamne, Tu nu poţi mântui acest lucru nevrednic, care este omul, decât dacă Tu Însuţi Îţi asumi nevrednicia lui. Oaia Ta cea rătăcită nu poate fi îngrijită dacă Tu n-o vei purta pe umeri”[3].  „După interpretarea lui Eusebiu, Cuvântul Însuşi a coborât (cf. Ioan 1, 14), fiindcă omul, chiar dacă Dumnezeu îl învaţă să lupte, nu are destule puteri împotriva vrăjmaşilor săi”[4].

„Deci M-am pogorât, zice, plecând cerurile. Căci nu se putea aştepta să urcaţi voi acolo. Dar în timp ce rabd să fiu şi să convieţuiesc cu voi, prindeţi-vă mai repede de viaţă, curăţiţi-vă prin credinţă, până când este prezent Cel ce ştie şi poate să miluiască. Căci voi pleca şi Mă voi sui iarăşi acolo unde voi nu puteţi să veniţi. Căci, chiar de veţi căuta pe Dăruitorul mântuirii, nu-L veţi afla, odată ce aţi lăsat să treacă timpul potrivit, prin întârzierea voinţei”[5]. Cuvântul ne cere să nu amânăm a pune început vieţuirii în Hristos; altfel, Mântuitorul e prezent până la sfârşitul istoriei şi în lumea de aici, în Biserica Sa.

6: Cu fulger fulgeră-i şi risipeşte-i!

Săgeţile Tale trimite-le, şi-i vei tulbura.

7: Dintru înălţime trimite-Ţi mâna,

scoate-mă şi izbăveşte-mă din ape multe,

din mâna fiilor străinilor,

„Atanasie, Ilarie, Augustin spun că mâna aceasta este Hristos”[6].

8: a căror gură deşertăciune a grăit

şi a căror dreaptă e dreapta nedreptăţii.

„Deşertăciune: după Theodoret, e vorba de hule; în Septuaginta, termenul desemnează adesea idolii”[7].

„Strânge la Tine simţurile mele; fă-mă ca să uit toate cele lumeşti, dă-mi ca să alung degrab şi să dispreţuiesc închipuirile ticăloşilor”[8].

9: Dumnezeule, cântare nouă îţi vom cânta,

în psaltire cu zece strune Îţi vom cânta, Ţie.

„Cântarea nouă este expresie de recunoştinţă (Ioan Gură de Aur, Theodoret). Pentru Eusebiu şi Cassiodor, e simbolul vieţii noi”[9].

10: Celui ce regilor le dai mântuire,

Celui ce pe David, robul Tău, îl mântuieşti de sabie rea.

11: Izbăveşte-mă şi mă scoate din mâna fiilor străinilor,

a căror gură deşertăciune a grăit

şi a căror dreaptă e dreapta nedreptăţii,

12: ai căror fii sunt ca nişte mlădiţe

adânc răsădite în propria lor tinereţe,

ale căror fiice sunt înfrumuseţate,

împodobite precum un chip în templu.

13: Cămările lor sunt pline,

vărsându-se din una în alta;

oile lor, cu mulţi miei, umplu porţile când ies,

14: boii lor sunt graşi,

gard căzut nu se află, nici vreo scurgere,

nici vreo strigare în uliţele lor.

„(Fiii) lor… (fiicele) lor… etc.: Textul Masoretic are noştri/noastre, descriind prosperitatea poporului israelit ca urmare a eliberării de duşmani şi a binecuvântării lui Dumnezeu. În Septuaginta perspectiva este total schimbată: prosperitatea celor nelegiuiţi este pusă în contrast cu fericirea poporului care Îl are ca unică avuţie pe Domnul, lucru afirmat în versetul 15”[10].

15: Ei l-au fericit pe poporul care o duce astfel;

dar fericit e poporul al cărui Dumnezeu e Domnul.

Poporul Domnului dobândeşte bunuri netrecătoare, chiar dacă în viaţa de aici ne pare uneori că belşugul s-ar fi dăruit celor ce nu-l meritau. Dar toate cele ale lumii acesteia vor trece, pe când darurile duhovniceşti nu se vor lua în veci de la noi.


[1] BBVA, p. 780

[2] SEP 4/I, p. 336

[3] BBVA, p. 780

[4] SEP 4/I, p. 336

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 3

[6] SEP 4/I, p. 336

[7] SEP 4/I, p. 336

[8] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, XLVIII, 5

[9] SEP 4/I, p. 336

[10] SEP 4/I, p. 337

 

Reclame

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 142

PSALMUL 142 – Un psalm al lui David; când fiul său îl urmărea.

 

Referirea este la Abesalom, fiul lui David; prezentă doar în Septuaginta.  Psalmul reprezintă „plângerea celui sărman şi prigonit, care aşteaptă mântuirea de la Dumnezeu. Al şaptelea psalm de pocăinţă”[1].

 

1: Doamne, auzi rugăciunea mea,

întru adevărul Tău ascultă-mi cererea,

întru dreptatea Ta auzi-mă!

2: Şi să nu intri la judecată cu robul Tău,

că-n faţa Ta nimeni din cei vii nu va fi drept.

Nu va fi drept sau „nu se va îndreptăţi: nimeni nu se poate face pe sine drept, nimeni nu-şi poate câştiga mântuirea; aceasta e darul iubirii lui Dumnezeu (cf. Romani 3, 20 sq.; Galateni 2, 16)”[2].

„Tu, Cel bogat în îndurări şi iubitor de oameni prin fire, să nu intri la judecată cu mine, robul Tău! Căci ce voi putea spune eu, care sunt păcat? Ce voi zice cumva eu, cel osândit, care din pântecul maicii mele am greşit fără măsură şi până acum sunt nesimţit faţă de sufletul Tău mare, care de zeci de mii de ori am fost târât în adâncul iadului şi am fost tras afară de acolo de bunătatea Ta dumnezeiască, care mi-am întinat mădularele sufletului şi trupului meu ca nimeni altul dintre cei aflaţi în viaţă, eu, îndrăgostitul nebun şi neruşinat de plăceri, ticălos şi viclean prin răutatea sufletului, care n-am păzit în întregime nici măcar o singură poruncă, Hristoase? Ce-ţi voi răspunde? Ce-ţi voi spune?”[3].

3: Că vrăjmaşul mi-a prigonit sufletul,

cu tălpile calcă pe viaţa mea;

aşezatu-m-a în întuneric ca pe morţii cei din veac,

4: şi s-a mâhnit întru mine duhul meu,

întru mine inima mi s-a tulburat.

S-a mâhnit întru mine duhul meu: SEP 4 traduce: Ostenit-a în mine duhul meu; „ostenit-a: gr. ακηδιάω, a-şi pierde puterile, a fi sfârşit, a fi cuprins de angoasă. Augustin trimite la Matei 26,38 (Întristat e sufletul Meu până la moarte…)”[4].

„Adică: n-a ieşit la iveală supărarea mea, ci s-a potolit ca un val care se sparge de ţărmuri. Linişteşte-ţi inima mânioasă şi înfuriată! Pasiunile să se ruşineze la apariţia judecăţii tale, ca şi obrăznicia copiilor la apariţia unui bărbat venerabil”[5].

5: Adusu-mi-am aminte de zilele de odinioară,

la toate lucrurile Tale am cugetat,

la faptele mâinilor Tale am gândit.

Zilele de odinioară: SEP 4 a tradus prin: zilele de demult: „pentru Grigore cel Mare, e vorba de zilele din Paradis, înainte de căderea omului”[6].

6: Spre Tine mi-am întins mâinile;

sufletul meu era însetat după Tine ca un pământ fără apă.

„Mi-am întins mâinile: Ioan Gură de Aur atrage atenţia că διεπέτασα, literal: mi-am desfăşurat în afară, sugerează un mare elan, ca şi cum omul ar voi să iasă din trup pentru a alerga spre Dumnezeu”[7].

7: Degrab auzi-mă, Doamne,

duhul meu a slăbit;

să nu-Ţi întorci faţa de la mine,

ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă.

8: Fă să aud dimineaţa mila Ta,

că în Tine mi-am pus nădejdea.

Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge,

că la Tine mi-am ridicat sufletul.

„Dimineaţa: pentru Grigore cel Mare, este ziua fără apus, învierea viitoare, când Se va arăta Hristos, Viaţa noastră (Coloseni 3, 4). Aceeaşi idee la Atanasie, Ilarie, Augustin”[8].

9: Scapă-mă de vrăjmaşii mei, Doamne,

că la Tine am alergat să scap.

10: Învaţă-mă să fac voia Ta,

că Tu eşti Dumnezeul meu.

Duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptăţii.

Dreapta socoteală ne fereşte de căderi; dar aceasta nu o vom dobândi fără ajutorul dumnezeiesc.

11: De dragul numelui Tău, Doamne, mă vei via;

întru dreptatea Ta îmi vei scoate sufletul din necaz

12: şi întru mila Ta îi vei stârpi pe vrăjmaşii mei

şi-i vei nimici pe toţi cei ce-mi necăjesc sufletul,

că eu sunt robul Tău.

Mântuirea, răsplăţile drepţilor, osânda vrăjmaşilor Domnului.


[1] SEP 4/I, p. 334

[2] SEP 4/I, p. 334

[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXV

[4] SEP 4/I, p. 334

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, X, 5

[6] SEP 4/I, p. 334

[7] SEP 4/I, p. 334

[8] SEP 4/I, p. 335

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 141

PSALMUL 141 – Învăţătură a lui David, când era el în peşteră, rugându-se.

 

„Fuga lui David, urmărit de Saul, şi ascunderea lui într-o peşteră sunt relatate în I Regi 22; acelui eveniment îi este dedicat şi Psalmul 56. El trebuie citit din perspectiva psalmistului refugiat în grotă. Fericitul Ieronim îi acordă însă şi o dimensiune simbolică: Saul este diavolul, David este Domnul, peştera e lumea de acum, a cărei lumină e imperfectă în raport cu aceea a lumii viitoare. Venind să aducă lumină – şi pe Sine drept Lumină -, Domnul a acceptat să intre în îngustimea acestei lumi şi să sufere prigoană”[1].  Sau, cu alte cuvinte: „Un om hăituit, pe care toţi îl părăsesc, strigă spre Domnul. Îndărătul lui se profilează chipul lui Hristos în pătimirea Sa”[2].

 

1: Cu glasul meu către Domnul am strigat,

cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

2: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea,

necazul meu înaintea Lui îl voi spune.

3: Când duhul meu se istovea în mine,

atunci Tu îmi cunoşteai cărările.

În calea aceasta, în care am umblat,

ei mi-au întins o cursă.

„Când David nu mai contează pe puterile proprii, atunci Dumnezeu este Acela care îl îndrumează”[3].

4: Luat-am seama spre dreapta şi m-am uitat

şi nu era nimeni care să mă cunoască.

Fuga mea a luat sfârşit

şi nu mai era nimeni care să-mi fugărească sufletul.

„Duşmanii trec pe lângă fugar, dar Dumnezeu lucrează asupra urmăritorilor în aşa fel încât el să le pară un necunoscut oarecare”[4].  „Celor ce vor să meargă pe calea sfinţeniei şi desăvârşirii, vrăjmaşul, întinzându-le curse, nu ascunde în nici o altă parte laturile poticnirii, decât tocmai pe drumul urmat de (aceştia), după cum spune fericitul David. Astfel, tocmai pe această cale a virtuţilor pe care mergem, ne prăbuşim împiedicaţi de lanţurile vanităţii. Aşa se face că noi, care n-am putut fi biruiţi în lupta cu duşmanul, suntem învinşi de strălucirea triumfului nostru”[5].

5: Strigat-am către Tine, Doamne,

zis-am: – Tu eşti nădejdea mea,

partea mea eşti în pământul celor vii.

Începutul aceluiaşi verset, în SEP 4: Luam seama în dreapta şi priveam,/că nu era nimeni să mă cunoască. „La dreapta este locul apărătorului (cf. Psalmi 15, 8 b). Părinţii referă pasajul mai ales la trădarea[6] lui Petru”[7].

6: Ia aminte la rugăciunea mea,

că umilit sunt foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc,

că s-au făcut mai tari decât mine.

7: Scoate din temniţă sufletul meu,

ca să se mărturisească numelui Tău, Doamne;

drepţii cu răbdare mă vor aştepta

până ce Tu îmi vei da răsplata.

Şi aici, sunt anticipate atât învierea drepţilor, cât şi răsplăţile vieţii celei de veci.


[1] BBVA, p. 778

[2] SEP 4/I, p. 333

[3] BBVA, p. 778

[4] BBVA, p. 778

[5] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XI, 6

[6] Lepădarea.

[7] SEP 4/I, p. 333

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 140

PSALMUL 140 – Un psalm al lui David.

 

„Psalmii 140 şi 141 sunt foarte populari prin aceea se cântă la începutul vecerniei; Doamne strigat-am  e un punct de reper tipiconal”[1].  „Psalm foarte folosit, mai ales în rugăciunea liturgică de seară. Credinciosul se roagă să fie ferit de ademenirile făcătorilor de rele (cf. Matei 26, 41: Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită). Ioan Gură de Aur spune că este un psalm obscur pe care toţi îl cântă fără să-l înţeleagă, dar Părinţii au hotărât să-l rostească seara pentru leacul de purificare ce se află în el şi nu numai datorită cuvintelor jertfă de seară”[2].

 

1: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă;

ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine.

2: Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta;

ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.

„Ridicarea mâinilor (Textul Masoretic: palmelor): gest de rugăciune. ♦ Jertfa (Textul Masoretic: ofranda) de seară, nesângeroasă, însoţită de rugăciune şi tămâiere, se aducea în fiecare seară în Templu (cf. III Regi 18, 29; Daniel 9, 21)”[3].

„A ridica mâinile: aceasta înseamnă a ridica faptele şi acţiunile către Dumnezeu, a nu avea acţiuni aruncate jos şi zăcând la pământ, ci plăcute lui Dumnezeu şi ridicate la cer”[4].

„Despre jertfele de seară ce trebuie să mai spunem, de vreme ce chiar în Vechiul Testament sunt consfinţite prin legea mozaică să fie necontenit aduse? Aici s-ar putea înţelege mai cu sfinţenie că este vorba chiar de acea adevărată jertfă de seară, fie cea pe care Iisus a încredinţat-o El Însuşi apostolilor seara la cină, când a făcut începutul Tainelor preasfinte ale Bisericii (cf. Matei 26, 26), fie cea prin care, în ziua următoare, S-a oferit El Însuşi Tatălui ca jertfă de seară, adică la sfârşitul veacurilor, prin ridicarea mâinilor Sale pentru mântuirea lumii întregi”[5].

„Deci, rugăciunea mea, care este o alcătuire subţire de gânduri subţiri ale unei inimi subţiate (când inima noastră nu se îngreuiază), când este înălţată, atunci se aseamănă cu tămâia care urcă spre Dumnezeu”[6].  „Căci, aşa cum tămâie pregătită din multe feluri de materii mirositoare revarsă o singură bună-mireasmă compusă, tot aşa şi sufletul care-şi modelează diferitele virtuţi se adună la sine însuşi în gândul unic al iubirii”[7].   „La creştini, inima fiecăruia e ca un altar de pe care se înalţă în duh şi adevăr, precum se înalţă un miros de bună mireasmă, rugăciunile unei conştiinţe curate”[8].  „Dacă ridic aceste mâini (ale trupului), dar las să atârne în jos nesimţitoare mâinile sufletului meu, în loc să le ridic şi pe ele prin săvârşire de fapte sfinte şi bune, atunci nu-i adevărat ceea ce cânt”[9].  „Mai întâi ascultă ce spui când înalţi cântare de rugăciune către Dumnezeu! […] Când din tine şi din faptele tale nu iese tămâie, ci fum şi miros urât, ce osândă nu meriţi?”[10].

3: Pune, Doamne, strajă gurii mele

şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.

„Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii (Proverbe 18, 21). Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36). Aşadar, pază gurii! Uşa de îngrădire sugerează meterezele ce străjuiesc de jur-împrejurul cetăţii”[11].

„Cel ce nu ia aminte la cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, nici nu pune uşă de îngrădire împrejurul buzelor, nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă (Psalmi 118, 37) şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţii goi şi dezbrăcaţi înaintea Lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani?”[12].  „Despre jertfele de seară ce trebuie să mai spunem, de vreme ce chiar în Vechiul testament sunt consfinţite prin legea mozaică, să fie necontenit aduse? Aici s-ar putea înţelege mai cu sfinţenie că este vorba chiar de acea desăvârşită jertfă de seară, fie cea pe care Iisus a încredinţat-o apostolilor seara la cină, când a făcut începutul tainelor preasfinte ale Bisericii (cf. Matei 26, 26), fie cea prin care, în ziua următoare, S-a oferit El Însuşi Tatălui ca jertfă de seară, adică la sfârşitul veacurilor, prin ridicarea mâinilor Sale pentru mântuirea lumii întregi”[13].

4: Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug

ca să mă dezvinovăţesc cu dezvinovăţiri în păcate,

cu oameni care lucrează fărădelegea,

cu ai căror aleşi nu mă voi însoţi.

„Omul are tendinţa de a-şi scuza păcatul prin vorbe meşteşugite, viclene, aruncându-l pe seama altui păcătos ori pe seama împrejurărilor”[14].

„Fericitul David arată că neînfrânarea limbii este cea mai mârşavă dintre boli. De altfel, el a făcut rugi pentru aceasta […]. (Iar) eu aş spune că este un lucru vrednic de toată răsplata a vrea să cugeţi în chip înţelept cele ce se cuvin, să le cugete cei care au cu adevărat mintea bine întemeiată şi, pe deasupra, a te folosi de cuvinte ce nu pot fi criticate”[15].

5: Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra,

dar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu.

Că încă şi rugăciunea mea este întru bunăvrerile lor,

Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra: „Fericitul Ieronim: Dacă chemi un doctor şi-i arăţi rana şi el îţi va spune că nu-l priveşte, vei crede despre el că e un om crud, fără inimă. Dacă însă el ţi-o cauterizează sau o supune bisturiului şi-i stoarce puroiul, atunci vei spune despre el că e un om milos, fiindcă a salvat o viaţă”[16].   Dar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu: „Fericitul Augustin: Păcătosul care-ţi unge capul este linguşitorul ce te laudă fără măsură şi trezeşte-n tine păcatul mândriei. Fereşte-te de el!”[17].

6: lângă stâncă înghiţiţi au fost judecătorii lor;

auzi-vor graiurile mele, că s-au îndulcit,

„Ioan Gură de Aur interpretează: au căzut precum piatra aruncată în apă care nu se mai vede”[18].

7: ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ,

risipitu-s-au oasele lor lângă iad.

8: Căci către Tine-s, Doamne, Doamne, ochii mei,

în Tine am nădăjduit, sufletul să nu mi-l iei.

9: Păzeşte-mă de cursa pe care ei mi-au pus-o,

şi de pietrele de poticnire ale celor ce lucrează fărădelegea.

10: Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii,

dar eu deoparte sunt până ce voi trece.

„Aceştia sunt, înainte de alţii, cei ce strâmbă cele drepte şi strecoară în cei mai simpli cuvântul pricinuitor de pieire, abătându-i spre cugetări rele şi la învăţătura strâmbă despre Dumnezeu”[19].    „În timp ce păcătoşii cad în propria lor capcană, eu, însinguratul, cel ce m-am separat de ei, voi trece pe-alături fără s-o ating”[20].

Voi trece: gr. παρέρχομαι. Augustin atrage atenţia că este cuvântul Paştelui (cf. Ieşirea 12, 23)”[21].


[1] BBVA, p. 777

[2] SEP 4/I, p. 331

[3] SEP 4/I, p. 331

[4] Origen, Omilii la Exod, XI, 4

[5] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, III

[6] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVIII, 10

[7] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, II, 21

[8] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 17

[9] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIII, 3

[11] BBVA, p. 777

[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[13] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, III

[14] BBVA, p. 777

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, V

[16] BBVA, p. 777

[17] BBVA, p. 777

[18] SEP 4/I, p. 332

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[20] BBVA, p. 778

[21] SEP 4/I, p. 333

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 139

PSALMUL 139 – Pentru sfârşit. Un psalm al lui David.

 

În situaţiile frecvente de asuprire şi violenţă, cel sărman îşi află ocrotire la Dumnezeu. I se potriveşte lui David şi oricărui credincios, dar mai cu seamă lui Iisus (Ilarie)”[1].

 

1: Scapă-mă, Doamne, de omul rău,

izbăveşte-mă de bărbatul nedrept,

„Cf. Ioan 17, 15 (Nu-Ţi cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău)”[2].

2: de cei ce-n inima lor uneltesc nedreptate

şi-n toată ziua războaie pun la cale.

3: Limba şi-au ascuţit-o precum a şarpelui;

sub buzele lor, venin de aspidă.

„Din pricina păcatului, omul a devenit mai primejdios decât toate vietăţile (Ioan Gură de Aur)”[3].

4: Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului;

scapă-mă de oamenii nedrepţi,

de cei ce uneltesc să-mi împiedice paşii.

5: Cei mândri mi-au ascuns o cursă,

din funii făcut-au laţ picioarelor mele,

pietre de poticnire mi-au pus în cărare.

„Fericitul Augustin: Prin expresia cei mândri, psalmistul înţelege întregul corp de armată al diavolului (păcatul acestuia fiind mândria)”[4]

Într-o altă traducere: aproape de cărare mi-au pus mie capcane. „Deci, se cuvine ca acela care şi-a propus să intre în viaţă prin poarta cea strâmtă şi prin calea cea îngustă să se ferească pe sine de orice îndepărtare şi abatere de la poruncile Domnului, împlinind ceea ce s-a scris: să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Fapte 4, 27)”[5].

6: Zis-am către Domnul: – Tu eşti Dumnezeul meu,

pleacă-Ţi auzul, Doamne, spre glasul rugăciunii mele!

7: Doamne, Doamne, Tu, puterea mântuirii mele,

Tu mi-ai umbrit capul în zi de război.

„Ioan Gură de Aur spune că a umbri e un cuvânt concret pentru a exprima o ocrotire plină de iubire. Dumnezeu îi dă nu numai ocrotire, ci şi odihnă”[6].

8: Din pricina poftei mele, Doamne,

nu mă da pe mâna păcătosului;

sfat au făcut împotrivă-mi,

nu mă părăsi, ca nu cumva ei să se umple de trufie.

Începutul versetului e tradus diferit în SEP 4: Să nu mă dai, Doamne, pe mâna păcătosului, aşa cum pofteşte: „traducerea este una dintre soluţiile posibile (literal: de la pofta de mine), adoptată de unii Părinţi, ca Ioan Gură de Aur; altă soluţie care s-a propus: din pricina poftei mele (Augustin: tu cu pofta faci loc diavolului). Dezavantajul este că versetul trebuie pus în gura unui păcătos, în vreme ce majoritatea Părinţilor pune întregul psalm în rostirea lui Hristos în pătimirea Lui. Atanasie şi Ilarie interpretează: Duşmanul să nu mă târască departe de dorul meu de mântuire. Textul Masoretic vorbeşte clar despre dorinţele nelegiuitului; literal: Să nu dai curs dorinţelor celui nelegiuit, planul lui nu îngădui să se înalţe. Theodoret şi alţi Părinţi încearcă să salveze ambivalenţa: dorinţa celui care se roagă de a mântui şi dorinţa duşmanului de a distruge (cf. Mortari, nota ad loc.)”[7].

9: Capul ce li se-nvârte

şi dezgustul buzelor lor să-i acopere.

„E vorba de gândurile ce se rotesc în mintea păcătosului, pentru ca ele să devină fapte rele prin mijlocirea buzelor. E un ecou al textului din Psalmul 17, 16: durerea lui se va întoarce pe capul său, pe creştetul său nedreptatea lui se va coborî”[8].

10: Cărbuni aprinşi vor cădea peste ei;

în foc îi vei arunca,

în necazuri pe care să nu le poată duce.

11: Omul limbut nu va călca drept pe pământ,

omul rău, vânat va fi de rele spre pieire.

„Limbut: certăreţ, vorbitor de rău (Atanasie); obraznic, cel care scoate la iveală păcatele aproapelui (Ioan Gură de Aur)”[9].

12: Eu ştiu că Domnul îi va face săracului judecată

şi sărmanului dreptate;

„Pentru Ilarie, cel sărman este prin excelenţă Hristos, iar cei săraci sunt cei care au îmbrăţişat sărăcia pentru Dumnezeu, cei care se află sub altar (cf. Apocalipsa 6, 10)”[10].

13: iar drepţii vor mărturisi numele Tău,

împreună cu faţa Ta vor locui cei drepţi.

„Cu adevărat aceştia cheamă sincer numele lui Dumnezeu şi se mărturisesc Lui, fiindcă le şi place să stea de vorbă cu El, iubindu-L pururea”[11].  „Împreună cu faţa Ta vor locui cei drepţi, căci vei lua un chip (o formă) (cf. Galateni 4, 18) în inima lor dreaptă şi împreună cu chipul (forma) Ta ei vor locui în Tine, Hristoase al meu. O, minune, o, uimitor dar al bunătăţii! Oamenii să ajungă să fie în chipul (forma) lui Dumnezeu (cf. Filipeni 2, 6)  şi în ei să ia chip (formă) Cel necuprins pentru toţi şi toate, Dumnezeul Cel neschimbabil, Cel nemutabil prin fire, Care vrea să locuiască în toţi cei vrednici, Care vrea ca fiecare să aibă înăuntrul său întreg pe Împăratul, însăşi Împărăţia şi cele ale Împărăţiei”[12].


[1] SEP 4/I, p. 329

[2] SEP 4/I, p. 329

[3] SEP 4/I, p. 330

[4] BBVA, p. 776

[5] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 241

[6] SEP 4/I, p. 330

[7] SEP 4/I, p. 330

[8] BBVA, p. 777

[9] SEP 4/I, p. 331

[10] SEP 4/I, p. 331

[11] Isichie Sinaitul, op. cit., 169

[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, I

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 138

PSALMUL 138 – Pentru sfârşit. Un psalm al lui Zaharia în diaspora.

 

Un psalm al lui Zaharia în diaspora: menţiune în Codex Alexandrinus”[1].  „Laudă plină de uimire adusă atotştiinţei lui Dumnezeu. El cunoaşte adâncurile fiinţei omului, pentru că El l-a plăsmuit; trecutul, prezentul şi viitorul nu au nici o taină pentru El. Conştiinţa privirii continue a lui Dumnezeu îndreptată asupra omului îl înspăimântă la început pe psalmist, ca şi pe Iov (cf. 7, 17 sq.; 23-24), însă felul în care Dumnezeu se îngrijeşte de om îi trezeşte acestuia o uimire plină de bucurie, apoi seninătate. Augustin referă psalmul la Hristos, ca, de altfel, majoritatea Părinţilor, dar pe alocuri şi la istoria fiului risipitor, adică a oricărui om”[2].

 

1: Doamne, Tu m-ai pus la încercare şi m-ai cunoscut;

2: Tu mi-ai cunoscut şederea şi scularea,

gândurile mele Tu de departe le pricepi.

3: Tu mi-ai cercetat cărarea şi culcuşul

şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut,

„Deci, preştiind toate şi privind cele viitoare ca şi cum ar fi prezente, pe lângă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvântul dumnezeiesc a prevestit de mai înainte şi că se va pierde cel pus între ucenici. În orice caz, preştiinţa nu a fost o voinţă şi o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut în ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, şi a uneltirii împotriva Mântuitorului, ci a fost mai degrabă un îndemn de abţinere de la ea. Pentru cel ce o ştia, dacă voia, era mai degrabă un îndemn ca să se păzească de a o pătimi, având putinţa pornirii spre ceea ce voia”[3].

4: că-n limba mea nu e cuvânt viclean.

5: Iată, Doamne, Tu pe toate le cunoşti,

pe cele din urmă şi pe cele dintâi;

Tu m-ai plăsmuit şi mâna Ţi-ai pus-o peste mine.

„Adică (Tu mă cunoşti) de la întocmirea şi plăsmuirea mea, care s-a făcut atunci primejdioasă lui Adam cel nou zidit, care nu putea veni încă la contemplarea şi înţelegerea ei”[4]. Adam ar fi putut sui la contemplare, dar n-a avut răbdare să se statornicească în Dumnezeu, alegând satisfacţia imediată, cu consecinţele cunoscute.

6: Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine;

puternică este, eu n-o pot atinge.

„Sfântul Atanasie cel Mare: Nu degeaba a spus Apostolul: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! (Romani 11, 33). Căci, iată, cu cât mă străduiesc să scriu şi să înţeleg dumnezeirea Cuvântului, cu atât simt că înţelegerea mă părăseşte; mai mult, pe măsură ce cred că înţeleg, pe atât simt că nu pot înţelege şi că scrisul meu nu e decât umbra adevărului ce se află în mine. Aceasta însă nu înseamnă să deznădăjduiesc”[5].

„Deoarece am cunoscut pe Fiul, am cunoscut din El pe Cel ce L-a născut. Fiindcă Unul se face cunoscut prin Altul, precum şi la oameni aceste nume se completează unul pe altul. Căci, prin menţionarea Tatălui, e adus în amintire Fiul, şi înţelesul Fiului se completează cu numele Celui ce L-a născut. Pentru aceasta Fiul e ca un fel de uşă şi cale ce duce la cunoaşterea Tatălui”[6]. Şi „văzând pe Fiul mărit prin minunile mai presus de cuvânt şi împlinind uşor, cu putere dumnezeiască, ceea ce voieşte, ne-am minunat de cunoaşterea Tatălui, înţelegând că aceasta nu e altfel decât a Fiului, Care a provenit din El”[7].

7: De la Duhul Tău, unde mă voi duce?

iar de la faţa ta, unde voi fugi?

8: De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti;

de mă voi pogorî la iad, Tu eşti de faţă;

„Ştim că Dumnezeu este chiar şi în genuni, pretutindeni de faţă, însă prin putere şi stăpânire, şi nedespărţit de El, Fiul este alături [de El] în orice loc”[8].  „Deci dacă nu e loc unde nu este Duhul şi umplându-le toate Duhul, Dumnezeu este Cel ce le umple”[9].  „Iar că Fiul este ca un fel de faţă a lui Dumnezeu Tatăl ne-a ajutat să învăţăm uşor Psalmistul”[10].

9: de-mi voi lua aripile din lumina zorilor

şi-n marginile mării mă voi sălăşlui,

10: chiar şi acolo mâna Ta mă va-ndruma

şi dreapta Ta mă va ţine.

„De tot ce este în lume poţi scăpa, numai de Dumnezeu nu poţi scăpa şi numai pe Dumnezeu nu-L poţi birui cu nici un chip, când vrea Dumnezeu să te ţină şi să te aibă sub mâna Lui. Dumnezeu ajunge pe cei iuţi, încurcă pe cei înţelepţi, răstoarnă pe cei puternici, smereşte pe cei mândri, domoleşte cutezanţa, împilează puterea”[11].  „Căci mâna dumnezeiască cuprinde tot locul şi toată zidirea, susţinând în evidenţă toate făpturile, ţinând în viaţă pe cele ce au nevoie de viaţă şi semănând lumina spirituală celor capabile de înţelegere. Dar nu este în spaţiu […], nici nu rabdă mişcarea de mutare – căci aceasta este proprie corpurilor -, ci, mai degrabă, pe toate le umple ca Dumnezeu”[12].  „Dar dumnezeiescul Psalmist, grăind în Duh tainele adevărate şi ascunse, zice că Fiul nu lasă în afară nici un spaţiu, mărturisind prin aceasta necorporalitatea şi nemărginirea Lui ca Dumnezeu şi că nu e înconjurat de nici un loc”[13].  „Dumnezeirea e doar una şi aceeaşi peste tot şi cuprinde toată făptura fără să mai rămână vreun petic de loc unde să nu fie El, îmbrăţişând deopotrivă toate vietăţile, susţinând şi stăpânirea cu puterea Lui atotcuprinzătoare tot ce există, cum ne învaţă şi proorocul când zice că şi de m-aş duce în cer cu gândul ori aş pătrunde şi aş scruta cu mintea toate adâncurile pământului sau de-aş întinde puterea de înţelegere a judecăţii până la marginea ultimă a lucrurilor, pe toate le văd ţinute cu dreapta Lui”[14].

11: Şi am zis: – Da, întunericul mă va copleşi

şi-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină…,

12: căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric

şi noaptea lumină va fi ca şi ziua;

întuneric şi lumină, la Tine sunt totuna.

„În locul duhului viclean al lumii care rătăceşte şi înlănţuieşte raţiunea sufletului în materie, în cele ale pământului, în răutate şi în tot felul de temeri vătămătoare, acum tronează Duhul bunătăţii lui Hristos, care din cer trage puterea cea curgătoare a sufletului spre tainele negrăite ale lui Dumnezeu şi-l păstrează (sufletul) în toate roadele sfinte ale bunătăţii Duhului. Acum raţiunea locuieşte cu el şi meditaţiile sufletului sunt înşiruite spre dumnezeieştile şi cereştile gândiri ale Duhului, nici una nu mai lucrează ca altădată, când duhul răutăţii înlănţuia sufletul fără voia lui şi-l băga în raţiunile acestei lumi şi ale materiei. Căci şi Duhul (Sfânt) grăieşte adevărat prin Profetul: Cum este întunericul acesteia (al nopţii) tot asemenea este şi lumina ei”[15].

13: Că Tu, Doamne, mi-ai luat în stăpânire rărunchii,

Tu încă din pântecele maicii mele m-ai apărat.

„Pentru că rărunchii sunt în trup părticica care deosebeşte (căci înlătură cele fără de folos şi introduce în fire ceea ce e bun şi folositor şi împarte cu bună rânduială celor ce trebuie să împartă şi cât trebuie) se cuvine să se înţeleagă prin rărunchi dreapta socoteală a minţii. Deci sunt sfinţiţi şi închinaţi lui Dumnezeu rărunchii sfinţilor, adică dreapta socoteală ce-o au în minte. Căci cei ce se dedică lui Dumnezeu sunt ca nişte zarafi pricepuţi şi scrupuloşi, care totdeauna resping ceea ce e fals şi cinstesc prin aprobare preabună ceea ce e folositor”[16].

14: Pe Tine Te voi mărturisi,

că minunat eşti Tu întru cele temute;

minunate sunt lucrurile Tale,

şi sufletul meu le cunoaşte foarte.

15: Oasele mi le-ai făcut întru ascuns,

ele Ţie nu-Ţi sunt ascunse,

şi nici fiinţa mea în străfundurile pământului;

16: eram în devenire, Tu m-ai văzut întreg;

în cartea Ta toţi oamenii vor fi scrişi:

ei ziua se urzesc, dar nimeni printre ei.

Eram în devenire, Tu m-ai văzut întreg:  „Literal: Ochii Tăi mi-au văzut fiinţa când ea era încă neterminată. Imaginea e aceea a unui artist care-şi lucrează opera având în minte forma ei desăvârşită”[17].  Ei ziua se urzesc, dar nimeni printre ei: „Deşi omul se alcătuieşte în timpul zilei, adică în evidenţele exterioare, nici un om nu e martorul devenirii sale intime, căci în omul lăuntric lucrează doar mâna lui Dumnezeu”[18].  „Ziua vor fi plăsmuiţi [SEP 4]: Ieronim, în Commentarioli, îl leagă de I Tesaloniceni 5, 5. ♦ nimeni între ei: text obscur; Părinţii încearcă să-i dea un sens suplinind nimeni dintre ei nu va lipsi (în legătură cu toţi vor fi scrişi), sau nici un păcătos nu va fi printre ei – cf. Mortari, nota ad loc. O interpretare foarte răspândită este şi nu va lipsi nici o zi la socoteala finală (cf. Nesmy, nota ad loc.)”[19].

17: Dar mie, Dumnezeule, în mare cinstire mi-au fost prietenii Tăi,

puternice foarte li s-au făcut stăpânirile.

„Sfântul Grigorie cel Mare: Spusa psalmistului se conjugă cu aceea a Evanghelistului: Celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). În timp ce sfinţii sunt văzuţi în suferinţe şi-n umilinţă, fiinţa lor lăuntrică făureşte regate cereşti”[20].  „Îi cinsteşte [Biserica] pe prietenii Mirelui [Hristos], şi câtă slavă le dă acestora, când evocă faptele lor!”[21].

18: Eu îi voi număra, ei mai mult decât nisipul se vor înmulţi;

m-am trezit, şi încă sunt cu Tine.

18b: „Versetul face parte din cântările creştine din sărbătoarea Învierii. ♦ şi tot cu Tine sunt: Iisus e de-a dreapta Tatălui încă înainte de a veni ca Judecător – interpretează Augustin”[22].

19: O, de i-ai ucide pe păcătoşi, Dumnezeule!

Voi, bărbaţi ai vărsării de sânge, îndepărtaţi-vă de mine,

„Cassiodor: Mai presus de toate, să nu credem că Hristos cere moartea păcătoşilor: El a venit, neîndoielnic, să-i mântuiască (cf. Matei 9, 13) […] Dumnezeu îl ucide pe păcătos făcându-l să moară faţă de păcat ca să trăiască pentru Dumnezeu (cf. Romani 6, 10)”[23]. Toate acestea, însă, dacă şi păcătosul îşi doreşte izbăvirea!

20: că-n gândurile voastre nu-i decât gâlceavă;

cetăţile Tale zadarnic le vor lua.

„Text obscur. Augustin citeşte 19a şi 20b ca pe componentele unei construcţii condiţionale întrerupte de o imprecaţie. ♦ […] cetăţile Tale: Textul Masoretic are areykha, cetăţile Tale, dar Targumul, precum şi Aquila, Symmachos şi Ieronim (Hebr.) au citit ţareykha, potrivnicii Tăi (literele ebraice ain[24] şi ţade[25] sunt foarte asemănătoare). Alţi traducători citesc aleykha, asupra Ta (Lancellotti). Oricum, textul e dificil; s-au dat diverse interpretări: Cei care jură pe Numele Tău pentru a înşela, duşmanii Tăi, fac jurăminte zadarnice (Targum); Cei care vorbesc mincinos împotriva Ta, duşmanii Tăi, s-au ridicat zadarnic (Ieronim şi Symmachos); Pentru că au vorbit despre Tine şi au luat zadarnic cetatea Ta (Peşitta); Ei spun despre Tine lucruri nelegiuite, s-au ridicat în zadar împotriva Ta (Lancellotti); Ei vorbesc despre Tine cu viclenie, socotesc de nimic gândurile Tale (BJ) etc.”[26].

21: Oare nu i-am urât eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc?

oare nu m-am topit eu din pricina vrăjmaşilor Tăi?:

„Să spunem şi noi lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala despre toţi ereticii: pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât! Să ne întoarcem de la aceia de la care şi Dumnezeu Se întoarce!”[27].  E vorba despre mânia sfântă, ce confirmă, iar nu contrazice, starea nepătimitoare.

22: Cu ură desăvârşită i-am urât,

duşmanii mei i-am socotit.

„Pentru Origen, ura desăvârşită este ura celui desăvârşit care urăşte răul şi se îndepărtează de el. Cassiodor spune că ura desăvârşită este să-l iubeşti pe om şi să urăşti viciul, iar după Augustin, ura desăvârşită înseamnă a iubi ceea ce Dumnezeu a creat şi a urî nelegiuirea: în peregrinarea mea pământească, sunt paşnic cu cei care urăsc pacea (cf. Psalmi 119, 7) până când vom ajunge la vederea păcii, care este Ierusalimul ceresc. Când vom ajunge la ţărm, cei buni vor fi despărţiţi de cei răi (cf. Matei 25, 31 sq.); până atunci nu trebuie să rupem năvodul, adică să iscăm dezbinări în Biserică sub pretextul alungării peştilor răi”[28].

„Evagrie Ponticul: Cu ură desăvârşită îi urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta, nici cu gândul, adică acela care stă sub semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri”[29].   „Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui”[30].  Este vorba în cele de mai sus de mânia sfântă, care nu contrazice starea de nepătimire, ci slujeşte dobândirii virtuţilor.

23: Pune-mă la-ncercare, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima:

cercetează-mă şi cunoaşte-mi cărările

24: şi vezi dacă-n mine îşi are nelegiuirea vreo cale;

călăuzeşte-mă Tu pe calea cea veşnică.

Îşi are nelegiuirea vreo cale; SEP 4 traduce: vreo cale a nelegiuirii: „Textul Masoretic are cale a durerii – despre un obicei dăunător sau despre calea pribegiei. Se mai poate înţelege şi calea idolilor cu un omonim oţebh). ♦ [Cuvintele se pot aplica lui Hristos] cf. Ioan 8, 46 (Cine Mă va dovedi de păcat?); 14, 30 (Acum vine stăpânitorul lumii acesteia, dar el nu are nimic în Mine)”[31].

Dreptul nu doar ştie că Dumnezeu cercetează şi cunoaşte ascunzişurile inimii, dar se roagă spre a se face în el această lucrare, spre dobândirea vieţii celei veşnice.


[1] BBVA, p. 775

[2] SEP 4/I, p. 326

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 9

[4] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 6

[5] BBVA, p. 775

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 2

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[8] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XXIII, 4

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VII

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[11] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CVIII

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX, 1

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu

[15] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XVIII, H-4

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[17] BBVA, p. 775

[18] BBVA, p. 775

[19] SEP 4/I, p. 328

[20] BBVA, p. 776

[21] Origen, Omilii la Geneză, III, 4

[22] SEP 4/I, p. 328

[23] SEP 4/I, p. 328

[24] ע

[25] צ

[26] SEP 4/I, p. 329

[27] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI, 10

[28] SEP 4/I, p. 329

[29] BBVA, p. 776

[30] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de Dumnezeiescul Botez

[31] SEP 4/I, p. 329

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 137

PSALMUL 137 – Al lui David.

 

Aducere de laudă şi mulţumire Providenţei divine. După Atanasie, e psalmul chemării universale”[1].

 

1: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,

şi-n faţa îngerilor Îţi voi cânta,

că ai auzit graiurile gurii mele.

„Ilarie comentează: Îngerii sunt de faţă alături de credincioşi. Scriptura afirmă aceasta de mai multe ori (cf. Psalmi 33, 8)”[2].

2: Închina-mă-voi spre locaşul Tău cel sfânt

şi numelui Tău mă voi mărturisi

pentru mila şi adevărul Tău,

că numele cel sfânt Ţi l-ai preamărit peste tot ceea ce este.

„Fericitul Augustin: Cântecul e bucuria mea; cântecul pentru cele de jos îl fac în faţa oamenilor, dar pentru cele înalte îl cânt în faţa îngerilor. Locaşul cel sfânt al Domnului este în mine, aşa cum mărturiseşte Apostolul Pavel (I Corinteni 3, 17). Ştiut este însă că Dumnezeu Îşi are locaşul şi în soborul îngerilor; aşadar, închinându-mă spre locaşul cel sfânt al Domnului, bucuria închinării mele devine cântare în faţa îngerilor”[3].

3: În orice zi Te voi chema, auzi-mă degrab;

spor vei face-n sufletul meu cu puterea Ta.

„Ilarie: Dreptul nu e niciodată lipsit de teamă, dar are siguranţa că va fi întotdeauna ascultat”[4].

4: Pe Tine să Te mărturisească, Doamne, toţi regii pământului,

că au auzit toate cuvintele gurii Tale,

Au auzit toate cuvintele: „Sfânta Scriptură, odinioară ascunsă la iudei, a ajuns la neamuri, după Hristos (Augustin)”[5].

5: şi să cânte ei în căile Domnului,

că mare este slava Domnului.

6: Că înalt este Domnul, dar spre cele smerite priveşte

şi pe cele înalte de departe le cunoaşte.

7: Chiar dacă eu aş umbla prin miezul necazului,

Tu ţine-mă-n viaţă.

Mâna Ţi-ai întins-o peste mânia vrăjmaşilor mei

şi dreapta Ta m-a izbăvit.

Dreapta Ta: „pentru Atanasie, ea simbolizează pe Fiul, care ne-a mântuit”[6].

8: Domnul în locul meu le va răsplăti.

Doamne, mila Ta este în veac,

lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea.

Afirmarea dreptăţii lui Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 325

[2] SEP 4/I, p. 325

[3] BBVA, p. 774

[4] SEP 4/I, p. 325

[5] SEP 4/I, p. 325

[6] SEP 4/I, p. 326