Pictură de Monica Vasiloaia
.
CAPITOLUL 9 – Pământul cel nou. Mesia. Restaurarea lui Israel.
Capitolele 9-14: „În vreme ce primele opt capitole datează evenimentele, cuprind viziuni, se referă la personaje anume: profetul Zaharia, marele preot Iisus/Iosua, prinţul Zorobabel, vorbesc despre reconstruirea Templului, aceste ultime şase capitole cuprind teme mai generale, uneori fără o continuitate explicită de la un segment de text la altul. Ele reiau teme care se găsesc deja la profeţii mari, Isaia, Ieremia şi Iezechiel, vestind pedepse, dar şi făgăduinţe de izbăvire, cu perspective mesianice”[1].
1: Povara cuvântului Domnului.
În ţara lui Hadad
şi a Damascului,
prinosul său de jertfă;
că Domnul caută spre oameni
şi spre toate triburile lui Israel.
Povara cuvântului Domnului „= sarcina profetică de a primi şi transmite un mesaj divin”[2]. Prinosul său de jertfă: „Theodor al Mopsuestiei foloseşte aici un plural şi interpretează secvenţa ca imagine a păgânilor care aduc jertfe Stăpânului universului. Chiril are în textul său odihnă, pe care o interpretează ca oprire a mâniei lui Dumnezeu după pedepsire”[3].
2: Şi în Hamat, pe ţărmurile lui,
acolo-s Tirul şi Sidonul,
căci ele-au fost preaînţelepte.
„Aici şi în ceea ce urmează: Domnul, după ce S-a reînstăpânit asupra lui Israel, Îşi va extinde stăpânirea şi asupra ţărilor, ţinuturilor şi cetăţilor învecinate, pe care le va cuceri asemenea unui conducător de oşti”[4]. „Părinţii spun că e vorba de trufia cetăţilor amintite, pe care le mai acuză şi de impietate şi idolatrie”[5].
3: Cetatea Tir şi-a zidit întărituri,
şi-a-ngrămădit argint cât praful
şi aur cât noroiul de pe drum.
De aici, un mod de a privi ispita: „La fel şi mintea, înainte de a dori rău, atunci când vede aurul, se va uita negreşit la el ca la un lut, slava o va vedea nu ca pe o slavă, ci ca înfăţişarea unor închipuiri arătate în văzduh, iar bogăţia o socoteşte ca nişte lemne în pustiu, ca nişte frunze zăcând pe pământ”[6].
4: De-aceea Domnul o va lua în stăpânire:
pe apa mării-i va lovi puterea,
cu foc ea fi-va mistuită.
Va lua în stăpânire: „Verbul κληρονομέω este specific Deuteronomului, indicând luarea în posesie a ţării de către Israel; aici este folosit pentru afirmarea puterii Domnului asupra neamurilor”[7]. Cât priveşte apa mării şi focul, „Didim, urmat de Ieronim, atribuie o valoare alegorică încercării prin apă şi foc”[8].
5: Vedea-va Ascalonul şi se va-nspăimânta,
şi Gaza, şi se va-ntrista foarte,
şi Ecronul, că ruşinat a fost pentru greşala lui;
iar regele din Gaza va pieri
şi Ascalonul nu va fi locuit.
6: Şi în Aşdod vor locui străinii
şi voi zdrobi trufia Filistenilor.
Străinii la care se face aici referire sunt cei născuţi dintr-un evreu şi o mamă neevreică, neadmişi în comunitate.
7: Sângele lor din gura lor îl voi lua
şi idolii lor dintre dinţii lor;
aceştia-I vor rămâne, şi ei, Dumnezeului nostru,
şi ei vor fi în Iuda
precum un căpitan peste o mie,
şi Ecronul precum un Iebuseu.
8: Şi casei Mele îi voi pune apărare,
pentru ca ei să nu treacă
şi nici să se întoarcă;
şi nici că peste ei va mai veni
un cineva să-i fugărească,
fiindcă-am văzut acum cu ochii Mei.
9: Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului,
rosteşte-te-n strigare, tu, fiica Ierusalimului:
Iată, Împăratul tău vine la tine
drept şi El Însuşi Mântuitor,
blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr.
„Textul prevesteşte intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim; citat, cu unele nuanţe, de Evanghelistul Matei 21, 5”[9]. „Îndemnul adresat Sionului şi Ierusalimului se găseşte şi în Sofonie 3, 14: motivul este acelaşi, sosirea Domnului, regele lui Israel, în Ierusalim. Din punct de vedere istoric, regele sperat este prinţul davidic Zorobabel, care însă nu a apucat să domnească; în interpretare creştină, vestirea se împlineşte o dată cu intrarea lui Iisus în Ierusalim”[10]. „După Didim, profeţia s-a împlinit prin intrarea lui Iisus în Ierusalim, călare pe o măgăriţă şi pe un mânz, conform relatării din Matei (Duminica Floriilor). În registrul interpretării spirituale, fiica Sionului este sufletul atent la lucrurile bune, îndreptat spre realităţile invizibile şi eterne. Sufletul ajuns la limanul păcii interioare (sau al comuniunii mistice) devine fiică a Ierusalimului”[11].
„Sunt mulţi împăraţi; despre cine vorbeşti, profete? Dă-ne un semn pe care nu-l au alţi împăraţi! Dacă-mi vei spune că împăratul este îmbrăcat cu porfiră, vrednicia îmbrăcămintei a fost luată de alţii mai dinainte. Dacă-mi vei spune că este înconjurat de ostaşi şi că stă în trăsuri aurite şi pe aceasta au luat-o alţii mai nainte. Dă-ne deci un semn specific al Împăratului a cărui venire o vesteşti! Iar profetul răspunde şi zice: Iată împăratul tău vine la tine drept şi mântuind; el este blând şi călare pe asină şi mânz tânăr, nu în trăsură. Ai un semn specific al Împăratului care va veni. Dintre împăraţi numai Iisus a şezut pe un mânz care n-a purtat încă şaua pe el şi a intrat în Ierusalim ca împărat în strigăte de aclamaţie (cf. Matei 21, 7-9; Marcu 11, 7-10; Luca 19, 35-38; Ioan 12, 11-18)”[12]. „Proorocul a arătat prin aceste cuvinte că împăratul acela proorocit este El singur împărat al Sionului. Căci spune Scriptura: Împăratul tău nu este înspăimântător pentru cei ce-L văd pe El, şi nu este de temut sau făptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dajdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos li mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu sine nici o pompă şi slăvire omenească. De aceea El singur este Împăratul drept şi trăind întru dreptate, şi El este blând, având blândeţea în chip deosebit”[13]. „Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe. Întreabă, iubite, pe iudei: Care împărat a venit la Ierusalim călare pe asin? N-are să poată spune de un altul, ci numai de Acesta. Hristos a venit […] călare pe mânz tânăr, vestind mai dinainte cele viitoare. Prin mânzul asinei este arătată aici Biserica şi poporul cel nou, care era altădată necurat, dar a ajuns curat după ce a şezut Iisus pe el. Uită-te cum este împlinită întocmai icoana profeţiei. Ucenicii au dezlegat şi asina şi mânzul ei. Prin apostoli au fost chemaţi şi iudeii şi am fost chemaţi şi noi; prin apostoli am fost aduşi alături de Hristos. Şi pentru că fericirea noastră i-a făcut zeloşi pe iudei, de aceea asina vine în urma mânzului ei. În adevăr, după ce va şedea Hristos pe neamuri, vor veni şi ei [iudeii] plini de zel la Hristos”[14].
Mânz tânăr: „Nu s-a mulţumit să spună numai mânz, ci a adăugat şi tânăr, pentru a arăta tinereţea omenirii în Hristos şi veşnicia fără bătrâneţe însoţită de nevinovăţie”[15].
„Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc înainte de unire[16], pot fi spuse despre El şi după unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească. Dar în nici un caz nu pot fi spuse despre El înainte de unire acelea care I se potrivesc Lui după unire, decât în chip profetic”[17].
10: Şi El va nimici carele din Efraim
şi caii din Ierusalim;
şi arcul de război fi-va nimicit;
şi belşug [va fi] şi pace din partea neamurilor;
peste ape va stăpâni pân-la mare
şi peste râuri pân-la marginile pământului.
„Cei învârtoşaţi la inimă şi nepricepuţi dintre iudei n-au crezut în Mântuitorul nostru pentru că, în calitatea lor de tăiaţi împrejur, au crezut de bine să se ţină de buchea Legii în privinţa proorociilor care li s-au vestit, întrucât ei n-au văzut că în chip real Domnul a frânt şi carele din Efraim şi caii din Ierusalim”[18].
11: Şi Tu întru sângele legământului Tău
i-ai slobozit din groapa făr-de apă
pe-ai Tăi ce-acolo erau prinşi.
„Text cu rezonanţă mesianică. Sângele legământului Tău se poate traduce şi: Sângele testamentului Tău; prin extensie: Sângele legii Tale. Substantivul diatheke[19] = legământ, testament sau, prin extensie, lege este acelaşi cu cel folosit de Iisus la Cina cea de Taină: …acesta este sângele Meu, al Legii (diathikis) celei noi… (Matei 26, 28; Marcu 14, 24; Luca 22, 20). Jertfei lui Hristos i-a urmat învierea, a cărei primă mişcare a fost eliberarea celor ce aşteptau în adâncurile împărăţiei morţilor”[20].
„Pentru Didim, puţul (groapă fără apă) este chiar iadul, din care Iisus i-a răscumpărat pe oameni”[21]. Hristos „a dat drumul celor legaţi ai Lui din groapa care nu are apă”[22].
12: Veţi locui în ţarcuri întărite,
voi, osândiţi ai adunării;
dar pentru-o zi de-nstrăinare
voi răsplăti de două ori pe-atât.
„Profeţia se poate extinde până la apostolii, mucenicii şi mărturisitorii creştini”[23].
13: Fiindcă Eu ca pe un arc te-am încordat
pe tine, Iudo, pentru Mine,
cu el Mi l-am umplut pe Efraim;
pe fiii tăi, Sioane, îi voi ridica
asupra fiilor Elinilor
şi te voi mânui
ca pe o sabie de om războinic.
„Pentru Didim cel Orb şi Chiril al Alexandriei, versetul are un sens alegoric (grecii îi reprezintă pe eretici); pentru Theodoret al Cyrului, versetul este istoric şi evocă războiul împotriva macedonenilor”[24].
14: Şi Domnul fi-va peste ei;
săgeata Sa ieşi-va ca un fulger
şi Domnul, El, Atoateţiitorul
cu trâmbiţa va trâmbiţa
şi va înainta
cu freamătul ameninţării Sale.
„După Didim, săgeata face răni de iubire, provocate de cuvântul lui Dumnezeu, şi trimite la Evrei 4, 12 (cuvântul lui Dumnezeu ca o sabie cu două tăişuri): sabia lui Dumnezeu îi taie pe nelegiuiţi şi dă viaţă aleşilor”[25].
15: Domnul Atotţiitorul îi va apăra,
iar ei îi vor potopi
şi cu pietre din praştie îi vor copleşi;
şi-i vor sorbi precum se soarbe vinul
şi plini de saţ vor fi
ca blidele de la jertfelnic.
„În ebraică, pietrele de praştie îi desemnează pe duşmani, în vreme ce pietrele din cunună din versetul următor[26] îi simbolizează pe fiii Sionului”[27].
16: Şi Domnul, Dumnezeul lor,
în ziua-aceea îi va mântui
– da, pe poporul Său ca pe o turmă -,
căci pietre sfinte se vor da de-a dura
pe-acest pământ al Său.
„Imagine superbă a jubilaţiei finale, când pe pământul mântuit al lui Dumnezeu se vor da peste cap, asemenea copiilor sau tinerilor fericiţi, pietrele preţioase din cununile biruitorilor”[28].
În pietrele sfinte au fost văzuţi Sfinţii Apostoli: „Uneori aseamănă şi cu pietrele ceata venerabilă a sfinţilor”[29]. „Căci sfintele pietre care au străbătut şi au înconjurat toată lumea sunt cei prin care ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână, adică prin Duhul”[30]. „Pentru că dumnezeieştii ucenici au alergat pe tot pământul, ducând neamurilor propovăduirea evanghelică”[31]. „Căci dumnezeieştii ucenici s-au rostogolit în faţa celor de sub cer, revenind mereu în toată lumea şi arătând pretutindeni frumuseţea binecredincioşiei aflate în ei şi predicând mărgăritarul de mult preţ, piatra cea de mare preţ, adică pe Hristos (Efeseni 2, 20)”[32]. Sau pietrele sfinte „sunt cuvintele insuflate de Dumnezeu ale Scripturii, care coboară la noi şi pe care trebuie să le adunăm în adâncul sufletului nostru pentru ca la timpul cuvenit să ne folosim de ele împotriva celor care ne necăjesc, [pietre] ale căror lovituri pot şi nimici pe vrăjmaş, dar e bine ca acestea să ne fie mereu la îndemână. Căci cu piatra înfrânării se înfrâng cugetele neruşinate care prin plăceri sporesc şi mai mult proviziile vreascurilor de pus pe foc, pe care le nimiceşte printr-o lovitură a mâinii care astfel mereu îşi are la îndemână o armă sigură. Şi astfel chiar şi dreptatea devine piatră de aruncat împotriva nedreptăţii, pe care o nimiceşte şi se păstrează în inima celui care o cultivase. Şi în acelaşi fel şi toate celelalte virtuţi care ne îndreaptă spre mai bine, biruiesc relele respective rămânând nedespărţite de promovarea virtuţii. Părerea mea este că tot în acest chip trebuie să aruncăm, din când în când, cu pietre şi iarăşi să le strângem, pentru ca, oricând se cere, să ştim da lovituri bune, prin care să nimicim răutatea şi niciodată să nu ne lăsăm fără de rezervă de astfel de arme”[33].
17: Că orice este bun e-al Lui
şi tot ce e frumos e de la El:
grâu pentru tineri
şi vin înmiresmat pentru fecioare.
„Tipar formularistic frecvent în paralelismele poetice desemnând de fapt două totalităţi: întregul A+B (aici grâu şi vin) pentru întregul X+Y (aici flăcăi şi fecioare = tineretul ţării)”[34].
[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, XXIII
[12] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 10
[13] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XV, 7
[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXVI, 2
[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 15, 2
[16] Acelaşi text l-am redat şi la Miheia 1, 3, unde se arăta că e vorba despre unirea firilor, cum rezultă şi din text, ceva mai jos.
[17] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 18
[18] Origen, Filocalia, I, 8
[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 34
[26] Anania are pietre sfinte.
[29] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV
[30] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 6
[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V
[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Numeri
[33] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII
Ana Usca 
Comentarii recente