Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 5

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 5 – A şasea vedenie: secera zburătoare. A şaptea vedenie: femeia în baniţă.

1: Şi m-am întors; şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, o seceră zburând.

Secera “ca simbol al mâniei şi al sfârşitului apare şi în Apocalipsa 14, 14-20”[1].

2: Iar el mi-a zis: Ce vezi?  Şi i-am zis: Văd o seceră zburând, lungă de douăzeci de coţi şi lată de zece coţi.

„Dimensiunile secerei sunt excesive pentru o unealtă, iar în Textul Masoretic ar indica un sul neobişnuit de mare; pe de altă parte, cifrele oferite amintesc de pridvorul Templului (cf. III Regi 6, 3: douăzeci de coţi lungime […] zece coţi lăţime […]). Cotul (gr. πηχυς), vechea măsură babiloniană, avea în mod normal lungimea de 0,495 m; cotul attic era puţin mai scurt (0,444 m)”[2].

3: Iar el mi-a zis: Această seceră este blestemul care iese peste faţa-ntregului pământ; că fiece hoţ – de acum şi pân-la moarte – va fi pedepsit, şi tot cel ce jură strâmb – de acum şi pân-la moarte – va fi pedepsit.

„Seceratul ca pedeapsă şi secera ca instrument al pedepsei, la Ioil 4, 13. În Textul Masoretic: sul (de papirus sau de pergament)”[3].

„Vinovat de impietate şi vrednic de pedeapsă se face şi cel ce s-a hotărât să jure strâmb şi să spună vreun cuvânt hulitor şi urât împotriva slavei supreme şi preaînalte. Primul lucru se bate cu mânia cea mai mare şi cu o pedeapsă nedomolită, căci secera va nimici, cum s-a scris, casa celui ce-a jurat mincinos şi o va surpa din temelie”[4].

4: Şi o voi scoate – zice Domnul Atotţiitorul – şi va intra în casa hoţului şi-n casa celui ce-n numele Meu jură strâmb; şi va rămâne în mijlocul casei lui şi o va nimici, pe ea şi lemnăria ei şi pietrele ei.

Versetele 1-4 sunt tâlcuite pe larg:

„Dumnezeu care a zis: Am înmulţit vedeniile şi în mâinile Proorocilor m-am asemănat (Osea 12, 10), a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite ştiri despre minunata Sa [a lui Hristos] venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne, prin fiecare Prooroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci, dăruind şi marelui Prooroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o seceră. Prin aceasta a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod felurit şi tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuşi cu adevărat şi de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.

Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut şi Cuvântul Tatălui, Cel ce pentru Sine este şi rămâne pururea simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El ştie, prin primirea trupului însufleţit mintal, fără ca prin unirea deplină cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire şi fără ca prin deosebirea deplină faţă de trup după fire să se taie în doi fii. Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârşita neîmpărţire, precum deosebire deplină după fire, desăvârşita necontopire şi neschimbare. Căci taina dumnezeieştii întrupări nu introduce prin deosebirea după fire a celor din care constă şi o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într-o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să primească taina Treimii în adaos; iar al doilea, ca să nu fie după fire nimic de un neam şi de o fiinţă cu dumnezeirea. Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând, în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire.

Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că, în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti, sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo altă deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă raţiunea ei neştirbită. Dar, fie că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie că s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie că unirea într-o singură fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-aş cunoaşte taina întrupării dumnezeieşti, neputând constata după unire o deosebire de natură între trup şi dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup şi dumnezeire (căci nu sunt după fiinţă unul şi acelaşi lucru dumnezeirea şi trupul), aceasta înseamnă că unirea firilor împreunate în El nu s-a făcut pentru a da naştere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privinţa căruia nu aflăm în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Căci, după ipostas, Cuvântul este unul şi acelaşi cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primeşte cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primeşte nici o deosebire, după acel altceva este şi se zice cu evlavie una în tot chipul şi totdeauna.

Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din care constă Hristos după unire, indicând după aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l arătăm neadăugând nici un număr la cuvântul ipostas. Căci, în ceea ce nu se cugetă nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-şi are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul şi acelaşi şi singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea şi identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a văzut minunatul Zaharia zburând în chip de seceră. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea şi neştiinţa.

Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coţi, iar lăţimea ei de zece coţi. Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul, se lărgeşte progresiv sub chipul Providenţei până la zece coţi, adică în cele zece porunci dumnezeieşti ale vieţii active. Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuiesc făcute şi reţinerea de la cele ce nu trebuiesc făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce S-a făcut trup şi S-a întrupat în chip desăvârşit, tot El se lungeşte până la douăzeci de coţi din pricină că trupul se alcătuieşte prin îmulţirea elementelor cu simţurile. Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătuieşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeieştii întrupări este mai presus de toată firea.

Secera a fost văzută zburând, pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, într-o vorbă, pentru scurtimea cuvântului. Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiind că aceasta constă numai în credinţă şi bună cunoştinţă. Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţa şi buna conştiinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să se producă de nici o materie din afară. Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ (Isaia 10, 22; Romani 9, 28).

Acesta este blestemul, pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul. E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n-a lăsat porunca să crească spre a aduce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de-a mai creşte în păcat (Ioan 1, 26; II Corinteni 5, 21; Galateni 3, 13). Căci s-a făcut pentru mine blestem şi păcat, Cel ce a dezlegat blestemul meu şi a ridicat păcatul lumii.

Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era rodul voinţei mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţei mele de bunăvoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu s-a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptăţii; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeieşti prin împlinirea poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit.

Această seceră, adică Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură strâmb şi casa lui o surpă. Dar furul şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean. E fur fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-1 în locul acesta al necazurilor, şi a murdărit icoana slavei dumnezeieşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-şi facă, dintr-o avuţie străină, o avuţie proprie, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâşie şi să le piardă (Ioan 10, 10). Iar jurător […] strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci, făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc (Psalmi 48, 12), făcându-1 să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-1 în haina spurcată a stricăciunii.

Iar casă a acestui fur şi jurător strâmb s-a făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însuşit-o tâlhărindu-1 pe om şi în care i s-a îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe care le ştie Dumnezeu, care l-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinuieşte cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul (Matei 12, 29), a surpat-o, iar lemnele şi pietrele ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuia că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de dumnezeu pocit şi multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiţi. Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-şi închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, care S-a făcut om din iubire de oameni, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jurătorului strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţei adevărate. Şi scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuţiile străine, S-a făcu iarăşi El stăpân peste ai Săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate e fur diavolul fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune şi fiindcă pricinuieşte pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăţi celor ce ascultă de el. Iar casa acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca pietre învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele bune, iar ca lemne, amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeşte lemne, în chip figurat, pofta. Aceasta fiindcă s-a scris că lemnul a corupt prima dată mişcarea ei (Facerea 3, 2), îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin pietre se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, care nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea, împreună cu casa în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa, scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul, care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea si care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanţuri de nesfărâmat şi-i prădează casa, scoţând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoşarea faţă de cele bune (Luca 11, 22).

Sau poate numeşte pietre nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adică nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin lemne [închipuie] râvna faţă de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într-un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică păcatul, şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului. Prin cei de departe a înţeles, cred, mişcările simţirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare (mintale) ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupeşti, unindu-le laolaltă în duh prin virtute (Efeseni 2, 14-17; Coloseni 2, 14). Căci prin peretele din mijloc cred că a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau  păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică al părţii pătimitoare a firii, despărţind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor, neîngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului. Dar venind Cuvântul şi biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desfiinţat afecţiunea faţă de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu şi Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o seceră, având douăzeci de coţi lungime, ca unul ce îmbrăţişează toată lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, şi zece coţi lăţime, întrucât Dumnezeul şi Mântuitorul meu cuprinde toată mişcarea raţională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparţine prin fire numai raţiunii. Iar decada este îmbrăţişarea şi sfârşitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăţişează nu numai puterile simţurilor, ci şi lucrările mintale, ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci şi al celor necorporale.

Iar seceră a fost numit în vedenie nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El L-a semănat şi adună firea pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră şi aşează în hambarele dumnezeieşti pe cei mântuiţi; în sfârşit şi pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuţilor, se uneşte cu puterile făptuitoare ale sufletului.

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane şi două case, pe care le desfiinţează secera. Căci se zice: Şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb în numele Meu. Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavoleşti, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziţii generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conţin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpeşte prin vicleşugul amăgirii cunoştinţa înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e fur, întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la raţiunile duhovniceşti din făpturi şi circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfăţişării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mişcările fireşti, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii şi prin cele părute bune ispiteşte prin plăcere dorinţa sufletului spre cele rele, jură strâmb pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este fur fiindcă răpeşte la sine cunoştinţa firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de neştiinţă a celor amăgiţi. Şi jură strâmb, fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă.

Aşadar diavolul este fur, fiindcă strâmbă cunoştinţa firii şi jură strâmb, fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârşirea virtuţii. Casa furului este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa celui ce jură strâmb este dispoziţia străbătută de necurăţia patimilor de ocară. În acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaş al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoştinţa adevărului în locul rătăcirii şi al neştiinţei şi virtutea şi dreptatea în locul răutăţii şi al vicleniei. În felul acesta îşi face prin ele arătarea în cei drepţi.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia şi aceluiaşi diavol rău, iar prin case, dispoziţiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniţi de diavol.

Dar fur mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, fur este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărei dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile străine. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povesteşti dreptăţile mele şi iei asupra ta legământul meu prin gura ta ? (Psalmi 49, 17).

Şi iarăşi fur este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bună cuviinţă dispoziţia dinlăuntru. Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoştinţei mintea ascultătorilor, la fel fură acesta prin făţărnicia moravurilor simţirea privitorilor. Către aceştia de asemenea se va zice: Ruşinaţi-vă cei ce v-aţi îmbrăcat în veşminte străine, sau: Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea (Isaia 3, 17). Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.

Iar cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului, este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri străine făgăduinţei, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca şi mine, legământul ce şi l-a luat de a duce o viaţă evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb şi mincinos este acela care s-a hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin faţă de viaţa aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-şi păzească cursul vieţii fără de ocară în nevoinţele dumnezeieşti, dar nu a împlinit făgăduinţa şi de aceea nu e deloc vrednic de laudă. Căci lăuda-se-va, zice, tot cel ce se jură întru El, adică tot cel ce făgăduieşte lui Dumnezeu viaţa sa şi împlineşte cu adevărat jurământul bunei făgăduieli prin faptele dreptăţii. Dar dacă cel ce împlineşte făgăduinţele sale va avea laudă, fiindcă a jurat lui Dumnezeu şi şi-a ţinut jurământul, vădit este că cel ce şi-a călcat legămintele sale va avea parte de mustrare şi de ocară, ca unul ce a minţit.

Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, cu alte cuvinte în dispoziţia fiecăruia, le nimiceşte cu totul, desfiinţând, prin schimbarea spre bine, starea de mai înainte a inimii fiecăruia, şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe furul cunoştinţei în lucrător neînfricat al adevărului, iar pe furul blândeţii aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelor sale, ce-şi întăreşte făgăduinţele prin împlinirea poruncilor”[5].

5: Şi îngerul cel ce grăia întru mine a ieşit şi mi-a zis: Uită-te cu ochii tăi şi vezi-o pe aceasta care iese!

Versetele 5-11: „A doua viziune din acest capitol este mai complexă şi mai enigmatică decât prima”[6].

6: Iar eu am zis: Ce este? Şi el mi-a zis: Aceasta este baniţa care iese. Şi mi-a zis: Aceasta este nedreptatea lor în tot pământul.

Baniţa: „literal: măsura. Baniţa: măsură pentru cereale, cu o capacitate de doi decalitri. Textul Masoretic: efa: măsură cu o capacitate de 38, 80 litri. Evident, capacităţi simbolice”[7].

7: Şi, iată, un bănuţ de plumb se ridica; şi, iată, o femeie şedea în mijlocul baniţei.

Bănuţ: „literal: Talant (monedă). Textul Masoretic: disc[8].

„Zaharia, descriindu-l, zicea că păcatul e greu ca un talant de plumb. Viaţa cea de toate zilele arată acelaşi lucru. Nimic nu îngreuiază atât de mult sufletul, nimic nu betejeşte atât mintea, nimic nu trage sufletul atât de mult jos ca o conştiinţă păcătoasă; după cum nimic nu-l înaripează atâta, nimic nu-l face să zboare sus, ca dobândirea dreptăţii şi a virtuţii”[9].  „Prin aceste cuvinte se arată că răutatea este grea şi trage în jos, atrăgându-l în groapa ei pe cel ce se înălţase prin asemănarea cu Dumnezeu”[10].

8: Şi el a zis: Aceasta este nelegiuirea. Şi a aruncat-o în mijlocul baniţei, iar piatra de plumb a aruncat-o în gura ei.

„Theodor al Mopsuestiei interpretează astfel imaginea: femeia aşezată pe baniţă este nelegiuirea; ea este aruncată înlăuntrul baniţei şi i se pune peste gură bucata de plumb: astfel nelegiuirea nu mai poate vorbi, deci nu-i mai poate ademeni pe israeliţi. Sfârşitul scenei arată ştergerea păcatelor şi a pedepselor. Subiectul nu este precizat, dar Ieronim atribuie această acţiune îngerului, care o închide într-o tăcere veşnică pe cea care odinioară se bucura de fărădelegile ei”[11].

„Nelegiuirea, după arătarea profetului Zaharia, stă deasupra unui talant de plumb: de aceea se spune că cel ce rămâne în nelegiuire se scufundă ca plumbul în adânc”[12].  „Sfinţii însă nu sunt scufundaţi, ci merg pe ape, fiindcă sunt uşori şi nu sunt împovăraţi de greutatea păcatului”[13].

9: Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat: şi, iată, două femei ieşind; şi vânt era în aripile lor; şi aveau aripi ca de barză; iar ele au ridicat baniţa între pământ şi cer.

„Cele două femei înaripate sunt dificil de identificat. Ieronim relatează interpretarea iudaică: aceste femei sunt cele două popoare, mezii şi macedonenii, care i-au înfrânt pe babilonieni şi şi-au pus în loc propria nelegiuire; Ieronim preferă însă să le interpreteze, asemenea Targumului, ca imagine a celor douăsprezece triburi ale lui Israel, dintre care unele au fost cucerite de asirieni, iar altele, de caldeeni. ♦ Pupăza[14], considerată animal magic în Egipt, era o pasăre impură prin faptul că se hrăneşte cu stârvuri şi zboară în jurul mormintelor; Theodor al Mopsuestiei insistă asupra vitezei cu care zboară această pasăre între cer şi pământ; Didim vede în ea un simbol al Antihristului şi pune în opoziţie aripile ei cu aripile porumbelului, simbolul Duhului Sfânt. Ieronim analizează identificarea acestei păsări şi dă alte două echivalenţe: bâtlanul şi uliul (milvus), care este adoptat în traducerea lui şi rămâne predominant în comentariile occidentale”[15].

10: Şi am zis către îngerul care grăia întru mine: Unde duc ele baniţa?

11: Iar el mi-a zis: Să-i zidească ei casă în ţara Babilonului şi să fie gata; şi acolo o vor aşeza, pe propria ei temelie.

„Nelegiuirea (păcat capital împotriva legii Domnului) va fi ridicată din Israel şi strămutată în Babilon, acolo unde-i este locul şi unde va deveni zeitate”[16].  „Babilonul rămâne pentru Părinţi o imagine a trufiei şi nelegiuirii. ♦ […] Părinţii (Theodor al Mopsuestiei, Theodoret, Didim) înţeleg astfel: construcţia casei e menită să fixeze definitiv la Babilon nelegiuirea sau pedeapsa pentru nelegiuire”[17].

„Aşadar, proorocul a văzut o măsură ieşind din Ierusalim. Iar întrebând ce este, îngerul i-a spus: Aceasta este fărădelegea în tot pământul. E ca şi când ar fi spus: cu această măsură se măsoară păcatele oamenilor de pe tot pământul şi din toate timpurile. Căci abia când păcatul nostru ajunge la o mărire vădită, legiuitorul supărat aduce pedepsele. Pentru că rabdă de multe ori din fireasca Sa iubire de oameni şi suportă greşelile, nemâniindu-se pentru totdeauna înainte de împlinirea măsurii. […] Ieşind aşadar măsura, se ridică talantul plumbului şi se aruncă în măsură femeia care plineşte măsura şi care primeşte în gura ei piatra plumbului. Apoi [zice] dumnezeiescul înger: Aceasta este fărădelegea. […] Talantul (greutatea) plumbului este Hristos, care se ridică, adică se înalţă prin cruce şi se arată plin de mărire prin însuşirile Dumnezeirii. […[ Şi dacă Hristos a pătimit pentru noi, cum s-ar mai fi cuvenit să se ceară şi de la noi să suferim pedepsele pentru păcatele noastre?”[18].


[1] SEP 5, p. 531

[2] SEP 5, p. 531

[3] BBVA, p. 1195

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[6] SEP 5, p. 531

[7] BBVA, p. 1195

[8] BBVA, p. 1195

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVIII, 3

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, VII

[11] SEP 5, p. 532

[12] Origen, Omilii la Exod, IV, 8

[13] Origen, Omilii la Exod, VI, 4

[14] Barza, la Anania. Alţi traducători au optat pentru bâtlan.

[15] SEP 5, p. 532

[16] BBVA, p. 1195

[17] SEP 5, p. 533

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III


Anunțuri

15 responses to this post.

  1. […] aveau în faţă o altă variantă a numelui, ei l-au apropiat mai curând de ebr. abba – tată, părinte şi de vb. qum – a se ridica, a se scula, dându-i înţelesul de părintele trezirii (Hesychios […]

  2. […] însă, se ţinu tare, aşa că singurul lucru pe care maiorul i l-ar fi putut imputa era faptul că trecuse pe […]

  3. […] de faptul că mi se cerea în mod insistent să-mi achit consumaţia, am părăsit Dinar renunţând în mod unilateral […]

  4. […] Rokssana, Schtiel, Shayna, Gabi123, Supravieţuitor, Ragnar, Theodora Marinescu, Jocuri cu cuvinte, Ana Usca, Ilarie, Caius, Ioan Sorin […]

  5. […] Gabi Cimpoca Georgiana, Flavius, Carmen Negoiţă, Grişka, Nea Costache ,  Theodora Marinescu, Ana Usca,  Caius, Ioan Sorin Usca, Melami, Zina, Vania, Baronul Haussmann, case gemene, Clădiri în […]

  6. […] tuturor: Adrian Voicu, Alecu Racoviceanu, Alex Mazilu, Ana Usca, Andi Bob, Andy, Androxa, Caius, Clipe de Cluj, G1b2i3, Gabitu, Gabriela Elena, Gabriela  […]

  7. […] si parerea prietenilor mei: Adina Hutanu, Ana Birchall, Ana Usca, Ana-Maria din Craiova, Aurora Scarlet, Aurora Georgescu, Carmen, Cella, Fetita junglei , Gabitzu, […]

  8. […] Recomandări: Theodora Marinescu, Ana Usca, Ioan Usca, Ilarie, Caius și Hai ca se poate! Internet & Mass-media, Politică, Social […]

  9. […] Caius, Ana Usca, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Vero, Rokssana, Schtiel, Soseta, Vis si realitate, Alecu, Cati, […]

  10. […] tuturor: Adrian Voicu, Alecu Racoviceanu, Alex Mazilu, Ana Usca,  Andy, Caius, Clipe de Cluj, Costache, G1b2i3, Gabitu, Gabriela  Savitsky, Ilarie, Ioan Sorin […]

  11. […] Caius, Ana Usca, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Vero, Rokssana, Schtiel, Soseta, Vis si realitate, Alecu, Cati, […]

  12. […] general, faţă de celelalte neamuri). Episodul însă e plinirea profeţiei din 25, 23: cel mai mare îi va sluji celui mai mic. Chiar când istoria pare absurdă, în spatele ei există şi lucrează […]

  13. […] este Dumnezeu. El o încredinţează lui Iisus Hristos, Care o transmite lumii prin mijlocirea servitorului Său Ioan. Această revelaţie ni-l arată în acelaşi timp pe Iisus Hristos biruitor”[4]. […]

  14. […] Gabi Cimpoca Georgiana, Flavius, Carmen Negoiţă, Grişka, Nea Costache ,  Theodora Marinescu, Ana Usca,  Caius, Ioan Sorin Usca, Melami, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: