Archive for mai 2011

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 6

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 6 – A opta vedenie: cele patru care. Încununarea marelui preot.

1: Şi m-am întors: şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, patru care ieşind dintre doi munţi; iar munţii erau de aramă.

„Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, […] au fost asemănate de Prooroc cu doi munţi de aramă, dintre care au ieşit, asemenea unor care cu cai, cele patru Evanghelii, care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire Duhul lui Dumnezeii peste ţara de la miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei şi peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului. Sau poate cele patru care reprezintă forţa celor patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii. Căci şi ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, legea duhului”[1].

2: La carul cel dintâi erau cai roşii, iar la carul cel de-al doilea, cai negri;

3: la carul cel de-al treilea, cai albi, iar la carul cel de-al patrulea, cai tărcaţi şi suri.

„Părinţii interpretează prezenţa carelor, culorile şi direcţiile în care pornesc carele. Pentru Theodor al Mopsuestiei, carele sunt puterile cereşti, pe care mesagerul le prezintă drept cele patru vânturi aflate în slujba Domnului; sunt puternici pentru că ies din munţii de aramă. Culorile cailor sunt simbolice: negrul este semnul doliului şi al pedepsei; caii de această culoare urmează să se îndrepte spre miazănoapte (v. 6); caii albi urmează să-i ajute pe robi să se elibereze; roibii pornesc spre miazăzi, pentru a lupta împotriva celor care-i asupresc pe israeliţi; cei tărcaţi, suri, au o menire amestecată, cum este şi culoarea lor: să-i pedepsească pe duşmani, să-i ajute pe israeliţi. Chiril al Alexandriei oferă o asociere mai limpede a celor patru culori cu cele patru imperii care şi-au exercitat pe rând puterea împotriva israeliţilor: roibii sunt babilonienii, cei negri  sunt perşii şi mezii, cei albi sunt grecii şi macedonenii, iar cei tărcaţi sunt romanii. Această ultimă identificare, anacronică din punctul de vedere al Cărţii lui Zaharia, se explică prin concepţia despre caracterul profetic al textului. O interpretare similară se găseşte la Ieronim, care aduce în plus justificări ale simbolisticii cromatice: roşul sugerează caracterul sângeros al babilonienilor, negrul îi descrie pe mezi şi perşi; macedonenii au dreptul la alb pentru că în timpul stăpânirii lor a avut loc biruinţa Macabeilor, iar romanii sunt în acelaşi timp şi tărcaţi, şi puternici, pentru că unii dintre împăraţii lor au fost favorabili evreilor, în vreme ce alţii i-au asuprit”[2].

4: Şi, răspunzând, am zis către îngerul care grăia întru mine: Ce sunt acestea, Doamne?

5: Iar îngerul care grăia întru mine a răspuns, zicând: Acestea sunt cele patru vânturi ale cerului, care merg să stea în faţa Domnului a tot pământul.

6: Cei de la [carul] cu cai negri mergeau spre ţara miazănopţii; cei albi mergeau după ei, iar cei tărcaţi mergeau spre ţara miazăzilei;

7: iar cei suri ieşeau şi cătau să meargă să dea ocol pământului. Şi a zis: Mergeţi şi daţi ocol pământului! Şi au dat ocol pământului.

8: Şi el a strigat şi mi-a grăit, zicând: Iată, aceştia merg spre ţara miazănopţii; şi ei Mi-au potolit mânia în ţara miazănopţii”.

Ţara miazănopţii: Babilonul. După ce i-a pedepsit pe asupritorii poporului Său, Domnul Îşi potoleşte mânia”[3].

Aceştia merg: Didim cel Orb „precizează că aici este vorba de caii negri din v. 6; el remarcă opoziţia dintre vântul rece şi aspru de la miazănoapte şi vântul înmiresmat de la miazăzi, amintit în Cântarea Cântărilor 4, 16. ♦ […] ţara de la miazănoapte ar putea fi Babilonul, dar este explicată de o tradiţie ebraică relatată de Ieronim ca imperiul mezilor şi perşilor, cucerit de macedoneni. Teritoriile respective nu se află la nord de Israel, dar din acea direcţie veneau duşmanii, fiindcă pe acolo era drumul”[4].

9: Şi a fost cuvântul Domnului către mine, zicând: „Lucrurile din robime ia-le de la căpetenii şi de la cei ce i-au fost de folos şi de la cei ce au înţeles-o.

„E vorba de obiectele preţioase (din argint şi aur) trimise în dar de către Evreii care nu se întorseseră din robie, rămânând în Babilon”[5].

„Theodor al Mopsuestiei consideră pasajul analog cu cele din Ieşirea 25, 2-3; 30, 16; 35, 5 şi urm., unde Moise primeşte o poruncă asemănătoare; Didim presupune că cele din robie se referă la odoarele pe care cotropitorii babilonieni le jefuiseră din Templu. El reia apoi alegoria obişnuită cu privire la aur şi argint: acestea reprezintă duhul şi cuvântul”[6].

10: Şi-n ziua aceea vei intra în casa lui Iosia, fiul lui Sofonie, care a venit din Babilon.

Iosia, fiul lui Sofonie: „Acest personaj nu mai apare în nici un alt loc din Biblie; ar putea fi fiul preotului Sofonie, prieten al lui Ieremia (Ieremia 36 [29 TM], 25-29; 44 [37 TM], 3; acesta a fost deportat în 587 î. Hr. – cf. IV Regi 25, 18)”[7].

11: Şi vei lua argint şi aur şi vei face cununi; şi le vei pune pe capul lui Iosua, marele preot, fiul lui Ioţadac.

„Eusebiu dă acestor cununi o valoare tipologică, glosându-le prin termeni diferiţi: Iisus/Iosua întors din exil este o prefigurare a lui Iisus Hristos înălţat la ceruri, încoronat cu diadema dumnezeirii Tatălui şi împodobit cu tiara divină (DE IV, 17, 19). Didim dă o interpretare alegorică: Iisus, prefigurare a lui Iisus Hristos, merită să primească toate cununile de biruitor sau toate cununile virtuţilor. Exegeţii s-au întrebat de ce anume trebuia să se facă mai multe cununi? O explicaţie ar fi destinatarii diferiţi: o cunună pentru preot şi o alta pentru rege; o altă explicaţie vede în forma de plural precizarea elementelor componente ale unei singure coroane. ♦ pe capul lui Iisus [Iosua]: exegeţii remarcă faptul că o coroană regească i-ar fi revenit lui Zorobabel, prinţul descendent al lui David; ea îi este dată marelui preot, pentru că Zorobabel nu a mai ajuns să fie rege”[8].

12: Şi-i vei zice: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Iată Bărbatul al cărui nume este Odraslă; şi de sub El va odrăsli şi va zidi casa Domnului.

„Sensul textului se strămută fulgerător din planul istoric, al rezidirii templului, în planul mesianic, al zidirii Bisericii (Ierusalimul cel Nou). Iisus Hristos este numit Odraslă, dar El va odrăsli de sub El, ceea ce sugerează prefigurarea genealogiei iconografice a Arborelui lui Iesei (simbol al tâmplei din biserica ortodoxă), în care David, strămoşul, se află sub Fiul Mariei”[9].

De sub El (sau dedesubtul Lui): „Prin cuvântul dedesubtul Lui se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor”[10].

Variantă de text la Origen: „După ce însă S-a ridicat Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20), Domnul şi Mântuitorul nostru, şi S-a născut bărbatul despre care s-a scris: Iată bărbatul, Răsăritul este numele lui, lumina ştiinţei lui Dumnezeu s-a răspândit în întregul univers”[11]. „De la răsărit îţi vine împăcarea, căci de acolo este bărbatul al cărui nume este Răsăritul, care s-a făcut mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. I Timotei 2, 5)”[12]. Pe aceeaşi versiune: „Celor cărora le va răsări lumina cea spirituală, acelora li se face ziuă, pentru că s-a risipit întunericul neştiinţei şi al răutăţii”[13].

13: Şi Acesta va primi putere şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi un preot va fi de-a dreapta Lui şi sfat de pace va fi între ei amândoi.

„Despre acest pasaj, exegeţii discută dacă marele preot are doar rolul de a vesti sosirea lui Mesia sau dacă apare ideea existenţei a două personaje mesianice, ipoteză discutată în legătură cu unele pasaje de la Qumran. ♦ Părinţii văd aici două prefigurări ale aceluiaşi Iisus Hristos, deopotrivă Rege şi Mare Preot”[14].

14: Iar cununa le va fi celor ce aşteaptă în trezvie şi celor ce i-au fost [robimii] de folos şi celor ce au înţeles-o, şi spre bunăvoinţă faţă de fiul lui Sofonie şi spre cântare în casa Domnului.

15: Iar cei ce sunt departe de ei vor veni şi vor zidi în casa Domnului, iar voi veţi cunoaşte că Domnul Atotţiitorul m-a trimis la voi; dar [aceasta] va fi numai dacă voi veţi auzi glasul Domnului, Dumnezeului vostru”.

Sfântul Chiril al Alexandriei interpretează: „cei care sunt departe din pricina greşelilor vor fi chemaţi de credinţă; creştinii vor alcătui un singur popor împreună cu Israel”[15].


[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63 – Citatul a mai apărut şi la capitolul 4 al Cărţii Zaharia, unde am reprodus întreg capitolul 63 din scrierea Sfântului Maxim.

[2] SEP 5, pp. 533-534

[3] BBVA, p. 1196

[4] SEP 5, p. 535

[5] BBVA, p. 1196

[6] SEP 5, p. 535

[7] SEP 5, p. 535

[8] SEP 5, pp. 535-536

[9] BBVA, p. 1196

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[11] Origen, Omilii la Levitic, XIII, 2

[12] Origen, Omilii la Levitic, IX, 10

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 5

[14] SEP 5, p. 536

[15] SEP 5, p. 537

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 5

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 5 – A şasea vedenie: secera zburătoare. A şaptea vedenie: femeia în baniţă.

1: Şi m-am întors; şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, o seceră zburând.

Secera “ca simbol al mâniei şi al sfârşitului apare şi în Apocalipsa 14, 14-20”[1].

2: Iar el mi-a zis: Ce vezi?  Şi i-am zis: Văd o seceră zburând, lungă de douăzeci de coţi şi lată de zece coţi.

„Dimensiunile secerei sunt excesive pentru o unealtă, iar în Textul Masoretic ar indica un sul neobişnuit de mare; pe de altă parte, cifrele oferite amintesc de pridvorul Templului (cf. III Regi 6, 3: douăzeci de coţi lungime […] zece coţi lăţime […]). Cotul (gr. πηχυς), vechea măsură babiloniană, avea în mod normal lungimea de 0,495 m; cotul attic era puţin mai scurt (0,444 m)”[2].

3: Iar el mi-a zis: Această seceră este blestemul care iese peste faţa-ntregului pământ; că fiece hoţ – de acum şi pân-la moarte – va fi pedepsit, şi tot cel ce jură strâmb – de acum şi pân-la moarte – va fi pedepsit.

„Seceratul ca pedeapsă şi secera ca instrument al pedepsei, la Ioil 4, 13. În Textul Masoretic: sul (de papirus sau de pergament)”[3].

„Vinovat de impietate şi vrednic de pedeapsă se face şi cel ce s-a hotărât să jure strâmb şi să spună vreun cuvânt hulitor şi urât împotriva slavei supreme şi preaînalte. Primul lucru se bate cu mânia cea mai mare şi cu o pedeapsă nedomolită, căci secera va nimici, cum s-a scris, casa celui ce-a jurat mincinos şi o va surpa din temelie”[4].

4: Şi o voi scoate – zice Domnul Atotţiitorul – şi va intra în casa hoţului şi-n casa celui ce-n numele Meu jură strâmb; şi va rămâne în mijlocul casei lui şi o va nimici, pe ea şi lemnăria ei şi pietrele ei.

Versetele 1-4 sunt tâlcuite pe larg:

„Dumnezeu care a zis: Am înmulţit vedeniile şi în mâinile Proorocilor m-am asemănat (Osea 12, 10), a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite ştiri despre minunata Sa [a lui Hristos] venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne, prin fiecare Prooroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci, dăruind şi marelui Prooroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o seceră. Prin aceasta a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod felurit şi tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuşi cu adevărat şi de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.

Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut şi Cuvântul Tatălui, Cel ce pentru Sine este şi rămâne pururea simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El ştie, prin primirea trupului însufleţit mintal, fără ca prin unirea deplină cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire şi fără ca prin deosebirea deplină faţă de trup după fire să se taie în doi fii. Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârşita neîmpărţire, precum deosebire deplină după fire, desăvârşita necontopire şi neschimbare. Căci taina dumnezeieştii întrupări nu introduce prin deosebirea după fire a celor din care constă şi o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într-o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să primească taina Treimii în adaos; iar al doilea, ca să nu fie după fire nimic de un neam şi de o fiinţă cu dumnezeirea. Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând, în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire.

Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că, în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti, sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo altă deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă raţiunea ei neştirbită. Dar, fie că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie că s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie că unirea într-o singură fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-aş cunoaşte taina întrupării dumnezeieşti, neputând constata după unire o deosebire de natură între trup şi dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup şi dumnezeire (căci nu sunt după fiinţă unul şi acelaşi lucru dumnezeirea şi trupul), aceasta înseamnă că unirea firilor împreunate în El nu s-a făcut pentru a da naştere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privinţa căruia nu aflăm în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Căci, după ipostas, Cuvântul este unul şi acelaşi cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primeşte cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primeşte nici o deosebire, după acel altceva este şi se zice cu evlavie una în tot chipul şi totdeauna.

Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din care constă Hristos după unire, indicând după aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l arătăm neadăugând nici un număr la cuvântul ipostas. Căci, în ceea ce nu se cugetă nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-şi are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul şi acelaşi şi singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea şi identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a văzut minunatul Zaharia zburând în chip de seceră. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea şi neştiinţa.

Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coţi, iar lăţimea ei de zece coţi. Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul, se lărgeşte progresiv sub chipul Providenţei până la zece coţi, adică în cele zece porunci dumnezeieşti ale vieţii active. Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuiesc făcute şi reţinerea de la cele ce nu trebuiesc făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce S-a făcut trup şi S-a întrupat în chip desăvârşit, tot El se lungeşte până la douăzeci de coţi din pricină că trupul se alcătuieşte prin îmulţirea elementelor cu simţurile. Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătuieşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeieştii întrupări este mai presus de toată firea.

Secera a fost văzută zburând, pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, într-o vorbă, pentru scurtimea cuvântului. Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiind că aceasta constă numai în credinţă şi bună cunoştinţă. Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţa şi buna conştiinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să se producă de nici o materie din afară. Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ (Isaia 10, 22; Romani 9, 28).

Acesta este blestemul, pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul. E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n-a lăsat porunca să crească spre a aduce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de-a mai creşte în păcat (Ioan 1, 26; II Corinteni 5, 21; Galateni 3, 13). Căci s-a făcut pentru mine blestem şi păcat, Cel ce a dezlegat blestemul meu şi a ridicat păcatul lumii.

Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era rodul voinţei mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţei mele de bunăvoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu s-a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptăţii; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeieşti prin împlinirea poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit.

Această seceră, adică Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură strâmb şi casa lui o surpă. Dar furul şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean. E fur fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-1 în locul acesta al necazurilor, şi a murdărit icoana slavei dumnezeieşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-şi facă, dintr-o avuţie străină, o avuţie proprie, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâşie şi să le piardă (Ioan 10, 10). Iar jurător […] strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci, făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc (Psalmi 48, 12), făcându-1 să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-1 în haina spurcată a stricăciunii.

Iar casă a acestui fur şi jurător strâmb s-a făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însuşit-o tâlhărindu-1 pe om şi în care i s-a îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe care le ştie Dumnezeu, care l-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinuieşte cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul (Matei 12, 29), a surpat-o, iar lemnele şi pietrele ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuia că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de dumnezeu pocit şi multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiţi. Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-şi închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, care S-a făcut om din iubire de oameni, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jurătorului strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţei adevărate. Şi scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuţiile străine, S-a făcu iarăşi El stăpân peste ai Săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate e fur diavolul fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune şi fiindcă pricinuieşte pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăţi celor ce ascultă de el. Iar casa acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca pietre învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele bune, iar ca lemne, amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeşte lemne, în chip figurat, pofta. Aceasta fiindcă s-a scris că lemnul a corupt prima dată mişcarea ei (Facerea 3, 2), îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin pietre se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, care nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea, împreună cu casa în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa, scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul, care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea si care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanţuri de nesfărâmat şi-i prădează casa, scoţând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoşarea faţă de cele bune (Luca 11, 22).

Sau poate numeşte pietre nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adică nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin lemne [închipuie] râvna faţă de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într-un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică păcatul, şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului. Prin cei de departe a înţeles, cred, mişcările simţirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare (mintale) ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupeşti, unindu-le laolaltă în duh prin virtute (Efeseni 2, 14-17; Coloseni 2, 14). Căci prin peretele din mijloc cred că a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau  păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică al părţii pătimitoare a firii, despărţind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor, neîngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului. Dar venind Cuvântul şi biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desfiinţat afecţiunea faţă de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu şi Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o seceră, având douăzeci de coţi lungime, ca unul ce îmbrăţişează toată lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, şi zece coţi lăţime, întrucât Dumnezeul şi Mântuitorul meu cuprinde toată mişcarea raţională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparţine prin fire numai raţiunii. Iar decada este îmbrăţişarea şi sfârşitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăţişează nu numai puterile simţurilor, ci şi lucrările mintale, ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci şi al celor necorporale.

Iar seceră a fost numit în vedenie nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El L-a semănat şi adună firea pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră şi aşează în hambarele dumnezeieşti pe cei mântuiţi; în sfârşit şi pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuţilor, se uneşte cu puterile făptuitoare ale sufletului.

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane şi două case, pe care le desfiinţează secera. Căci se zice: Şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb în numele Meu. Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavoleşti, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziţii generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conţin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpeşte prin vicleşugul amăgirii cunoştinţa înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e fur, întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la raţiunile duhovniceşti din făpturi şi circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfăţişării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mişcările fireşti, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii şi prin cele părute bune ispiteşte prin plăcere dorinţa sufletului spre cele rele, jură strâmb pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este fur fiindcă răpeşte la sine cunoştinţa firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de neştiinţă a celor amăgiţi. Şi jură strâmb, fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă.

Aşadar diavolul este fur, fiindcă strâmbă cunoştinţa firii şi jură strâmb, fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârşirea virtuţii. Casa furului este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa celui ce jură strâmb este dispoziţia străbătută de necurăţia patimilor de ocară. În acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaş al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoştinţa adevărului în locul rătăcirii şi al neştiinţei şi virtutea şi dreptatea în locul răutăţii şi al vicleniei. În felul acesta îşi face prin ele arătarea în cei drepţi.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia şi aceluiaşi diavol rău, iar prin case, dispoziţiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniţi de diavol.

Dar fur mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, fur este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărei dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile străine. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povesteşti dreptăţile mele şi iei asupra ta legământul meu prin gura ta ? (Psalmi 49, 17).

Şi iarăşi fur este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bună cuviinţă dispoziţia dinlăuntru. Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoştinţei mintea ascultătorilor, la fel fură acesta prin făţărnicia moravurilor simţirea privitorilor. Către aceştia de asemenea se va zice: Ruşinaţi-vă cei ce v-aţi îmbrăcat în veşminte străine, sau: Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea (Isaia 3, 17). Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.

Iar cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului, este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri străine făgăduinţei, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca şi mine, legământul ce şi l-a luat de a duce o viaţă evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb şi mincinos este acela care s-a hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin faţă de viaţa aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-şi păzească cursul vieţii fără de ocară în nevoinţele dumnezeieşti, dar nu a împlinit făgăduinţa şi de aceea nu e deloc vrednic de laudă. Căci lăuda-se-va, zice, tot cel ce se jură întru El, adică tot cel ce făgăduieşte lui Dumnezeu viaţa sa şi împlineşte cu adevărat jurământul bunei făgăduieli prin faptele dreptăţii. Dar dacă cel ce împlineşte făgăduinţele sale va avea laudă, fiindcă a jurat lui Dumnezeu şi şi-a ţinut jurământul, vădit este că cel ce şi-a călcat legămintele sale va avea parte de mustrare şi de ocară, ca unul ce a minţit.

Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, cu alte cuvinte în dispoziţia fiecăruia, le nimiceşte cu totul, desfiinţând, prin schimbarea spre bine, starea de mai înainte a inimii fiecăruia, şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe furul cunoştinţei în lucrător neînfricat al adevărului, iar pe furul blândeţii aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelor sale, ce-şi întăreşte făgăduinţele prin împlinirea poruncilor”[5].

5: Şi îngerul cel ce grăia întru mine a ieşit şi mi-a zis: Uită-te cu ochii tăi şi vezi-o pe aceasta care iese!

Versetele 5-11: „A doua viziune din acest capitol este mai complexă şi mai enigmatică decât prima”[6].

6: Iar eu am zis: Ce este? Şi el mi-a zis: Aceasta este baniţa care iese. Şi mi-a zis: Aceasta este nedreptatea lor în tot pământul.

Baniţa: „literal: măsura. Baniţa: măsură pentru cereale, cu o capacitate de doi decalitri. Textul Masoretic: efa: măsură cu o capacitate de 38, 80 litri. Evident, capacităţi simbolice”[7].

7: Şi, iată, un bănuţ de plumb se ridica; şi, iată, o femeie şedea în mijlocul baniţei.

Bănuţ: „literal: Talant (monedă). Textul Masoretic: disc[8].

„Zaharia, descriindu-l, zicea că păcatul e greu ca un talant de plumb. Viaţa cea de toate zilele arată acelaşi lucru. Nimic nu îngreuiază atât de mult sufletul, nimic nu betejeşte atât mintea, nimic nu trage sufletul atât de mult jos ca o conştiinţă păcătoasă; după cum nimic nu-l înaripează atâta, nimic nu-l face să zboare sus, ca dobândirea dreptăţii şi a virtuţii”[9].  „Prin aceste cuvinte se arată că răutatea este grea şi trage în jos, atrăgându-l în groapa ei pe cel ce se înălţase prin asemănarea cu Dumnezeu”[10].

8: Şi el a zis: Aceasta este nelegiuirea. Şi a aruncat-o în mijlocul baniţei, iar piatra de plumb a aruncat-o în gura ei.

„Theodor al Mopsuestiei interpretează astfel imaginea: femeia aşezată pe baniţă este nelegiuirea; ea este aruncată înlăuntrul baniţei şi i se pune peste gură bucata de plumb: astfel nelegiuirea nu mai poate vorbi, deci nu-i mai poate ademeni pe israeliţi. Sfârşitul scenei arată ştergerea păcatelor şi a pedepselor. Subiectul nu este precizat, dar Ieronim atribuie această acţiune îngerului, care o închide într-o tăcere veşnică pe cea care odinioară se bucura de fărădelegile ei”[11].

„Nelegiuirea, după arătarea profetului Zaharia, stă deasupra unui talant de plumb: de aceea se spune că cel ce rămâne în nelegiuire se scufundă ca plumbul în adânc”[12].  „Sfinţii însă nu sunt scufundaţi, ci merg pe ape, fiindcă sunt uşori şi nu sunt împovăraţi de greutatea păcatului”[13].

9: Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat: şi, iată, două femei ieşind; şi vânt era în aripile lor; şi aveau aripi ca de barză; iar ele au ridicat baniţa între pământ şi cer.

„Cele două femei înaripate sunt dificil de identificat. Ieronim relatează interpretarea iudaică: aceste femei sunt cele două popoare, mezii şi macedonenii, care i-au înfrânt pe babilonieni şi şi-au pus în loc propria nelegiuire; Ieronim preferă însă să le interpreteze, asemenea Targumului, ca imagine a celor douăsprezece triburi ale lui Israel, dintre care unele au fost cucerite de asirieni, iar altele, de caldeeni. ♦ Pupăza[14], considerată animal magic în Egipt, era o pasăre impură prin faptul că se hrăneşte cu stârvuri şi zboară în jurul mormintelor; Theodor al Mopsuestiei insistă asupra vitezei cu care zboară această pasăre între cer şi pământ; Didim vede în ea un simbol al Antihristului şi pune în opoziţie aripile ei cu aripile porumbelului, simbolul Duhului Sfânt. Ieronim analizează identificarea acestei păsări şi dă alte două echivalenţe: bâtlanul şi uliul (milvus), care este adoptat în traducerea lui şi rămâne predominant în comentariile occidentale”[15].

10: Şi am zis către îngerul care grăia întru mine: Unde duc ele baniţa?

11: Iar el mi-a zis: Să-i zidească ei casă în ţara Babilonului şi să fie gata; şi acolo o vor aşeza, pe propria ei temelie.

„Nelegiuirea (păcat capital împotriva legii Domnului) va fi ridicată din Israel şi strămutată în Babilon, acolo unde-i este locul şi unde va deveni zeitate”[16].  „Babilonul rămâne pentru Părinţi o imagine a trufiei şi nelegiuirii. ♦ […] Părinţii (Theodor al Mopsuestiei, Theodoret, Didim) înţeleg astfel: construcţia casei e menită să fixeze definitiv la Babilon nelegiuirea sau pedeapsa pentru nelegiuire”[17].

„Aşadar, proorocul a văzut o măsură ieşind din Ierusalim. Iar întrebând ce este, îngerul i-a spus: Aceasta este fărădelegea în tot pământul. E ca şi când ar fi spus: cu această măsură se măsoară păcatele oamenilor de pe tot pământul şi din toate timpurile. Căci abia când păcatul nostru ajunge la o mărire vădită, legiuitorul supărat aduce pedepsele. Pentru că rabdă de multe ori din fireasca Sa iubire de oameni şi suportă greşelile, nemâniindu-se pentru totdeauna înainte de împlinirea măsurii. […] Ieşind aşadar măsura, se ridică talantul plumbului şi se aruncă în măsură femeia care plineşte măsura şi care primeşte în gura ei piatra plumbului. Apoi [zice] dumnezeiescul înger: Aceasta este fărădelegea. […] Talantul (greutatea) plumbului este Hristos, care se ridică, adică se înalţă prin cruce şi se arată plin de mărire prin însuşirile Dumnezeirii. […[ Şi dacă Hristos a pătimit pentru noi, cum s-ar mai fi cuvenit să se ceară şi de la noi să suferim pedepsele pentru păcatele noastre?”[18].


[1] SEP 5, p. 531

[2] SEP 5, p. 531

[3] BBVA, p. 1195

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[6] SEP 5, p. 531

[7] BBVA, p. 1195

[8] BBVA, p. 1195

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVIII, 3

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, VII

[11] SEP 5, p. 532

[12] Origen, Omilii la Exod, IV, 8

[13] Origen, Omilii la Exod, VI, 4

[14] Barza, la Anania. Alţi traducători au optat pentru bâtlan.

[15] SEP 5, p. 532

[16] BBVA, p. 1195

[17] SEP 5, p. 533

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III


Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 4

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 4 – A cincea vedenie: sfeşnicul şi măslinii.

1: Şi s-a întors îngerul care grăia întru mine şi m-a trezit aşa cum se trezeşte omul din somnul său.

„Îngerul nu l-a trezit din somn, ci ca dintr-un somn, la o mai mare luciditate asupra vedeniei ce urmează”[1].

2: Şi mi-a zis: Ce vezi?  Iar eu am zis: M-am uitat; şi, iată, un sfeşnic în întregime de aur, şi o candelă deasupra lui, iar pe el şapte făclii, iar la cele şapte făclii, şapte mucări.

„Şapte e numărul simbolic al desăvârşirii, al plenitudinii. Cât despre cei doi măslini [v. 3], se consideră că ei simbolizează pe conducătorul politic Zorobabel şi pe cel religios (marele preot) Iosua, cei doi fii ai ungerii (v. 14), rânduiţi în locuri egale, cu misiunea de a realiza o conlucrare între puterea seculară şi cea religioasă; un fel de prefigurare a ceea ce, mai târziu, în imperiul bizantin, s-a numit simfonia dintre Stat şi Biserică”[2].

Candela (λαμπάδιον): „Părinţii interpretează aici λαμπάδιον ca lumina purtată în sfeşnic, lumina lui Hristos, sau Hristos Însuşi. Pentru Theodor al Mopsuestiei, sfeşnicul de aur reprezintă harul divin care se aprinde pe pământ şi se răspândeşte pentru toţi, iar lampadion este lumina care vine din har şi îi luminează pe toţi oamenii”[3].

3: Deasupra lui, doi măslini: unul de-a dreapta candelei lui, iar unul de-a stânga.

O amplă tâlcuire la toate acestea:

„Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip simbolic, măreţia prealuminată şi suprastrălucită a Sfintei Biserici, a zugrăvit vedenia aceasta astfel, voind să arate, cred, înţelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini. Căci se spune că, aurul fiind inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegreşte şi nu e ros de rugină, iar dacă-i ars nu se micşorează. Afară de aceea, el întăreşte şi înnoieşte prin forţa sa naturală puterea văzului celor ce şi-o aţintesc asupra lui. Aşa este şi Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea e nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă; e curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor; e neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor; e neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele. Trăind în împrejurările pământeşti, ea nu e înnegrită de rugina păcatului, în sfârşit ea rămâne nemicşorată şi neîmpuţinată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina ei. De aceea ea întăreşte, prin har, înţelegerea celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe de-o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată şi fără beteşug pupila înţelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare îi chemă din nou şi le reface prin cuvânt de îndemn înţelegerea bolnavă. Aşa se înţelege candelabrul văzut de Prooroc, după unul din înţelesurile cuvintelor de mai sus.

Iar lampa de deasupra lui este lumina părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9): adică Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, S-a făcut şi S-a numit lampă, ca Cel ce e înţelepciunea şi Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, care e propovăduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă şi e înălţat şi dezvăluit între neamuri de vieţuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă (Matei 5, 15). Deci S-a numit pe Sine făclie, pentru faptul că, fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după fiinţă e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul făclie, zicând: Legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele (Psalmi 118, 165). Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De acea a şi fost numit de Scriptură făclie. Căci cuvântul [grecesc]  λύχνος [făclie], vine de la a dezlega întunericul = λύειν το νύχος (căci νύχος înseamnă întuneric, cum zic cei ce studiază înţelesul cuvintelor). Pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, S-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii. Iar sfeşnicul [candelabrul] este Sfânta Biserică, pentru că în ea luminează, prin propovăduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimiţându-şi razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într-o casă oarecare, umplându-le înţelegerea tuturor cu cunoştinţa dumnezeiască.

Pe de altă parte, obrocul simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina cunoştinţei adevărate a sensurilor.  Cuvântul [Raţiunea] nu vrea să fie câtuşi de puţin sub acest obroc, ci vrea să fie aşezat în vârful şi pe înălţimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul e ţinut sub litera legii, ca sub un obroc, îi lipseşte pe toţi de lumina veşnică, nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se lepede de simţirea [percepţia] înşelătoare, care nu e capabilă decât de eroare şi nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeşnic, adică în Biserică, sau în slujire raţională în duh, ca să-i lumineze pe toţi, din toată lumea, învăţându-i să vieţuiască şi să se poarte conform cu raţiunea, şi numai atâta grijă să aibă de cele corporale, câtă e de lipsă ca să taie orice afecţiune a sufletului faţă de ele; de asemenea, ca toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială, după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea [percepţia simţurilor], care la început a respins raţiunea [cuvântul] şi a acceptat iraţionalitatea plăcerii ca pe un şarpe lunecos. Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simţirea aceasta, fiind una după gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepţia fiecărui simţ sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simţ, în loc să-l iubească pe Dumnezeu. De aceea, cel ce ascultă înţelepţeşte de raţiune alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică şi fără voie, despărţindu-şi total voinţa de simţire.

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simţirea [percepţia], prin care se manifestă afecţiunea sufletului faţă de trup. Căci litera, dacă nu e înţeleasă duhovniceşte, e mărginită în conţinutul ei de simţire, care nu îngăduie să străbată înţelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simţirii, tot cel ce primeşte litera în chip iudaic, numai ca istorie, trăieşte după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simţirii celei vii, neputând să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viaţa cea fericită în duh. Căci de vieţuiţi după trup, veţi muri, zice dumnezeiescul apostol, iară de omorâţi cu duhul faptele trupului, veţi trăi (Romani 8, 13). Drept aceea, aprinzând făclia, adică raţiunea care aduce lumina cunoştinţei prin contemplaţie şi fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiţi, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înţelepciunii, ci în sfeşnic, adică în Sfânta Biserică, pe culmea contemplaţiei adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeieştilor dogme.

Despre această Sfântă Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat şi cu totul de aur. Aceasta întrucât, pe de-o parte, nu are în ea nici o parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta, e străină de toate prisosurile materiale şi nu are nimic pământesc.

Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amănuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el şapte candele [făclii]. […] Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înţelege aici lucrările Duhului Sfânt, sau darurile [harismele] Duhului Sfânt, pe care le dăruieşte Bisericii Cuvântul care e capul întregului trup. Căci s-a spus: Şi se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii si al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei; şi duhul temerii îl va umple pe El (Isaia 11, 2-3). Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omeneşti, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruieşte, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care S-a făcut şi om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni, pentru Sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul [puterea] isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primeşte şi acum ceea ce are prin fire fără de început şi mai presus de raţiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după fiinţă, la fel este prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca Cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; şi dăruieşte candelabrului, adică Bisericii, ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înţelepciunea desfiinţează nechibzuinţa, înţelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoştinţa şterge neştiinţa, evlavia alungă necredinţa şi ticăloşia faptelor ei, în sfârşit temerea depărtează învârtoşarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci şi lucrările Duhului.

Dar candele care ard toată viaţa în Biserică, răspândind lumina mântuirii, sunt şi treptele care susţin buna ei rânduială. De pildă, învăţătorul înţelept al dumnezeieştilor şi înaltelor dogme şi taine e o candelă care descoperă învăţături necunoscute înainte mulţimii. Iar cel ce ascultă cu înţelegere şi pricepere înţelepciunea grăită de cei desăvârşiţi e şi el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzeşte în sine lumina adevărului celor grăite. Cel ce deosebeşte cu bun sfat timpurile de lucruri şi acomodează modurile de activitate cu raţiunile lucrurilor, neîngăduind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedeşte şi el ca o altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov şi ca vitejii mucenici, este o candelă tare, păzind şi el cu răbdare bărbătească nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie şi laudă (Psalmi 42, 2). Cel ce cunoaşte meşteşugurile vicleanului şi nu ignoră tăbărârile războaielor nevăzute este şi el o altă candelă învăluită de lumina cunoştinţei, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol: Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui (II Corinteni 2, 11). Iar cel ce duce o viaţă evlavioasă [binecredincioasă] după porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuţi, e o altă candelă, ca unul ce-şi adevereşte evlavia [credinţa] prin modurile purtărilor sale. În sfârşit, cel ce în aşteptarea judecăţii face din înfrânare zid ce opreşte intrarea patimilor la suflet s-a făcut o altă candelă, curăţind cu sârguinţă, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el şi făcându-şi viaţa străvezie şi luminoasă prin ştergerea întinăciunilor contrare firii.

Deci curăţirea celor vrednici de curăţia adusă de virtuţi o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie şi cunoştinţă; iar iluminarea care hărăzeşte cunoştinţa lucrurilor după raţiunile pe temeiul cărora există o dăruieşte celor vrednici de lumină prin tărie, sfat şi înţelegere; în sfârşit, desăvârşirea o hărăzeşte celor vrednici de îndumnezeire prin înţelepciunea atotluminoasă, simplă şi întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit şi în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinţă oamenilor, încât strălucesc în ei numai însuşirile dumnezeieşti ale bunătăţii lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei înşişi din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înşişi, întrucât între ei şi Dumnezeu nu mai e nici un zid care să-i despartă, dat fiind că între înţelepciune şi Dumnezeu nu mai este nume, se vor bucura de neschimbabilitatea neclintită, ca unii ce au depăşit toate cele de la mijloc, în care se ascundea odinioară primejdia de a greşi în privinţa cunoaşterii. Căci ei au fost ridicaţi în chip negrăit şi neînţeles, după har, pe culmea cea mai înaltă, infinită şi de infinite ori infinit dincolo de toate după fire, printr-o neştiinţă şi o tăcere negrăită.

Şi şapte pâlnii la cele şapte candele de pe sfeşnic. Cuvântul nostru despre candele a indicat două înţelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe de aci. Spun unii că pâlnia e un vas în formă de cupă, în care oamenii obişnuiesc să pună uleiul care trebuie vărsat în candelă spre hrănirea şi susţinerea luminii. Aşadar după înţelesul mai înalt, pâlniile celor şapte candele ale sfeşnicului văzut sunt deprinderile [aptitudinile] şi dispoziţiile capabile să primească diferitele raţiuni şi moduri de activitate morală care hrănesc şi întreţin cele şapte candele, adică lucrările duhului; cu alte cuvinte, deprinderile şi dispoziţiile celor ce au primit în Biserică împărţirea darurilor. Căci, precum fără undelemn e cu neputinţă să se întreţină nestinsă candela, tot aşa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin raţiuni, moduri de activitate morală, idei şi gânduri potrivite şi cuvenite, e cu neputinţă să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere [aptitudine] corespunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca un untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor şapte candele ale candelabrului, sunt aşadar deprinderile [aptitudinile] corespunzătoare cu darurile dumnezeieşti ale Sfintei Biserici. Din ele înţelepţii şi neadormiţii paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din nişte vase, asemenea înţeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor [harismelor].

Şi doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lămpii şi altul de-a stânga. Cuvântul a descris foarte frumos şi potrivit toată vedenia care se referă la Sine însuşi. Căci înfăţişând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, a adus şi doi măslini. Aceasta fiindcă se cădea cu adevărat ca deodată cu lumina să fie cugetată în chip firesc şi cauza care naşte puterea ce întreţine lumina, ca nu cumva să se stingă lumina din candelabru, nefiind alimentată. Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai Sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din care, ca din nişte măslini, se stoarce, prin căutare şi cercetare evlavioasă, ca un untdelemn, substanţa înţelesurilor, care alimentează lumina darurilor dumnezeieşti. Prin această substanţă deprinderea fiecăruia păzeşte nestinsă lumina harului ce s-a dat pe măsura lui, lumina ce se întreţine, ca printr-un untdelemn, prin înţelesurile Scripturilor. Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat şi natural şi precum fără vas nu se poate ţine uleiul primit, iar nefiind hrănită de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranţă, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanţa dumnezeiască a înţelesurilor şi fără deprinderea capabilă să primească, ca un vas, aceste înţelesuri, nu poate lua naştere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoştinţei din daruri, nealimentată de înţelesurile dumnezeieşti, nu poate fi întreţinută nestinsă de cei ce o au.

Aşadar înălţându-ne privirea la înţelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemănat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s-a îmbrăcat cu firea noastră în chip neschimbat, după ipostas; cele şapte candele cu darurile, sau lucrările Duhului, cum a arătat limpede marele Isaia; pâlniile candelelor cu deprinderile capabile de înţelesurile dumnezeieşti ale Scripturii, care primesc darurile dumnezeieşti; în sfârşit cei doi măslini, cu cele două Testamente, din care se primeşte prin înţeleaptă strădanie substanţa înţelesurilor dumnezeieşti prin care se întreţine nestinsă lumina tainelor dumnezeieşti.

Unul de-a dreapta lămpii, iar altul de-a stânga. Prin dreapta socotesc că înţelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii, iar prin stânga pe cea mai trupească. Iar dacă stânga indică partea mai trupească a Scripturii, iar dreapta pe cea mai duhovnicească, socotesc că măslinul de-a stânga înseamnă Vechiul Testament, care se ocupă mai mult de filosofia activă, iar măslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învaţă taina cea nouă şi naşte în fiecare dintre credincioşi deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filosofia dumnezeiască modurile virtuţii, cel de-al doilea raţiunile cunoştinţei. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curăţită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curăţeşte mintea de toată împătimirea după cele materiale, scoţând prin forţa bărbăţiei, ca printr-un ciocan, piroanele care ţintuiesc afecţiunea voii de trup. Cel Vechi ridică trupul străbătut de raţiune [raţionalizat] spre suflet, prin mijlocirea virtuţilor, împiedicând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridică mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trapul una cu mintea prin mişcarea de bunăvoie, iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprinderea [cu lucrarea] harului. Prin aceasta mintea dobândeşte atâta asemănare cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni după fire, ca un original dintr-o icoană.

În acest chip înţelegem acestea. Iar de vrea cineva să refere sensul celor spuse şi la fiecare om, va găsi de asemenea înţelesuri frumoase şi evlavioase. De pildă va putea să înţeleagă prin candelabru sufletul fiecăruia. Acesta e întreg de aur, ca unul ce, după firea sa mintală şi raţională, e nestricăcios şi nemuritor şi e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa credinţei, adică Cuvântul care S-a făcut trup şi căruia Îi crede cu tărie şi slujeşte cu adevărat. Şi în el se aşează făclia [candela] aprinsă a cuvântului cunoştinţei, după învăţătura şi îndemnul aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă. Căci Domnul poate numeşte aici făclie cuvântul cunoştinţei în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului. Iar obroc, cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimaşă a trupului. Legea harului nu trebuie pusă sub acesta, ci în suflet care e cu adevărat un sfeşnic de aur, ca să lumineze, prin fulgerările faptelor dreptăţii şi a cugetărilor înţelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta. În felul acesta cel ce poarta această lumină îi face pe privitori să imite binele şi să slăvească şi ei prin faptele virtuţii, şi nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu, care produce în sfinţi, pe culmile contemplaţiilor tainice ale cunoştinţei, podoaba faptelor virtuoase ale dreptăţii. Căci s-a scris: Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 15).

Aşa să înţelegi candelabrul şi lampa din vedenia Proorocului. Iar prin cele şapte candele se [vor] înţelege, după explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, care îşi coboară lumina şi se odihnesc peste cel ce se desăvârşeşte în Hristos prin virtute şi cunoştinţă. Căci Scriptura înţelege aici, prin Hristos, pe cel ce vieţuieşte după Hristos şi e plin de lumina aceloraşi raţiuni şi moduri de activitate, atât cât este cu putinţă omului, având şi el înţelepciune şi înţelegere, sfat şi tărie, cunoştinţă, evlavie şi temere, prin care se spune că priveşte Dumnezeu, ca prin nişte ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. Căci aceste şapte candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul (4, 10).

Şi şapte pâlnii la candelele de pe el. Pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia ale celor vrednici să li se împartă darurile dumnezeieşti. Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului.

Iar prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente. Cel de-a stânga lămpii e Testamentul Vechi, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin activitate. Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului, ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin contemplaţie. Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. În felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemplaţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţei, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii. Şi prin amândouă, adică prin virtute şi cunoştinţă, se manifestă o singură înţelepciune. Prin aceasta cunoaştem că cele două Testamente consună întreolaltă în toate şi se unesc în înfăptuirea tainei celei unice prin har, mai mult decât se unesc sufletul şi trupul în alcătuirea unui singur om, prin sinteza întreolaltă.

Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s-ar abate de la adevăr. În această interpretare legea naturală, ca cea de la stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin simţirea [percepţia simţurilor] înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le din lucrurile sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, de la dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti. Şi aşa prin amândouă umplem diferitele deprinderi corespunzătoare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.

Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într-un sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini de la dreapta şi de la stânga lămpii: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele, stă, ca într-un candelabru de aur în Sfânta Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descoperă raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţei şi Judecăţii, prin care conservă lucrurile şi în care constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacurile şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la stânga, o înţelegem în chip negrăit din taina patimilor de viaţă făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi. Căci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunătatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urmă a răbdat patimile de bunăvoie ca Răscumpărător. Căci nu s-a făcut Dumnezeu om de mai înainte ca să pătimească, ci ca să-l mântuiască pe om prin patimi, întrucât acesta se făcuse robul lor prin călcarea poruncii dumnezeieşti, după ce la început fusese nepătimitor.

Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nici o raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea de la început. În urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. Acestea, adică Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, pe de o parte pentru neclintirea, curăţia şi incoruptibilitatea virtuţii şi a statorniciei bărbăteşti cu fapta, iar pe de alta pentru strălucirea şi transparenţa contemplaţiei şi a cunoaşterii tainice, au fost asemănate de Prooroc cu doi munţi de aramă, dintre care au ieşit, asemenea unor care cu cai (6, 1-3), cele patru Evanghelii, care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire Duhul lui Dumnezeu peste ţara de la miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei şi peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului.

Sau poate cele patru care reprezintă forţa celor patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii. Căci şi ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, legea duhului.

Sau poate prin cei doi măslini mai putem înţelege contemplaţia şi activitatea. Dintre acestea contemplaţia e pusă în valoare de Providenţa manifestată prin întrupare, iar activitatea e pusă în lucrare de Judecata manifestată prin patimă. Cea dintâi, privind sufletul, se află la dreapta Cuvântului; cea de a doua, privind trupul, se găseşte la stânga. Cea dintâi cheamă mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfinţeşte simţirea [lucrarea simţurilor] cu duhul şi şterge din ea peceţile patimilor.

Sau iarăşi prin cei doi măslini trebuie să înţelegem credinţa şi buna conştiinţă. La mijlocul acestora stă Cuvântul, căruia prin credinţă îi aduc credincioşii închinare dreaptă, iar prin conştiinţa cea bună îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-şi facă bine unul altuia.

Sau prin cei doi măslini Scriptura a închipuit cele două popoare., pe cel dintre păgâni şi pe cel dintre Iudei. Ele sunt numite şi fiii ungerii (aşa tâlcuieşte Scriptura măslinii), pentru naşterea lor în duh şi pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul lor se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universală, cea una şi singură, şi prin aceasta împăcându-le cu Sine şi întreolaltă şi făcându-le născătoare de lumină prin virtute şi cunoştinţă.

Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat, tainic, sufletul şi trupul, întrucât cel dintâi este împodobit ca un măslin cu raţiunile cunoştinţei adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuţilor.

Iar dacă cineva ar spune că cuvântul Scripturii indică prin cei doi măslini şi cele două lumi, bun ar fi şi înţelesul acesta. Căci de fapt Cuvântul ca Dumnezeu stă la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibilă făcând-o să licărească tainic în cea sensibilă prin chipuri, iar pe cea sensibilă învăţându-ne să o înţelegem ca aflându-se în cea inteligibilă prin raţiuni.

Şi iarăşi dacă ar spune cineva că vedenia celor doi măslini a închipuit viaţa de aici şi viaţa viitoare, bună ar fi şi explicaţia aceasta. Căci şi între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne de la viaţa de aici prin virtute si ducându-ne la cea viitoare prin cunoştinţă. Aceasta a înţeles-o poate minunatul Avacum când a zis: În mijlocul a două vieţi vei fi cunoscut (Avacum 3, 2). El a înţeles prin vieţi ceea ce a înţeles marele Zaharia prin munţi de aramă sau prin măslini, adică celor două lumi, sau veacuri, sau vieţile corespunzătoare lor, sau sufletul şi trupul, sau activitatea şi contemplaţia, sau deprinderea binelui şi lucrarea lui, sau legea şi Proorocii, sau Vechiul Testament întreg şi Noul Testament, sau cele două popoare, cel dintre păgâni şi cel dintre Iudei, sau cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, sau credinţa şi buna conştiinţă. În mijlocul tuturor acestora stă Cuvântul, lăudat şi preamărit de toate şi călăuzindu-le pe toate spre o singură armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Căci de aceea le-a făcut pe toate, ca să devină legătura nedesfăcută a tuturor, unindu-le pe toate cu binele şi întreolaltă.

Iar prin candelabrul din vedenie Scriptura a indicat poate Biserica şi sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fire. De aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumină şi bunătate, primesc lumina şi bunătatea de la El prin participare”[4].

4: Şi, întrebând, am zis către îngerul care grăia întru mine: Ce sunt acestea, Doamne?

5: Iar îngerul care grăia întru mine, răspunzând, mi-a grăit, zicând: Nu cunoşti ce sunt acestea? Iar eu am zis: Nu, Doamne.

„Toţi Sfinţii […], după ce se învrednicesc de descoperirile celor dumnezeieşti, caută raţiunile celor descoperite”[5].

6: Iar el, răspunzând, mi-a grăit, zicând: Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, zicând: Nu prin putere mare, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul.

„Zorobabel (al cărui nume înseamnă Odrasla Babelului, adică născut în Babilonia): Iudeu născut în exilul babilonic, care, după edictul din 538 al lui Cirus, s-a întors în Ierusalim şi, devenit guvernator, a reluat lucrările de rezidire şi restaurare a templului dărâmat de Nabucodonosor în 587”[6].  „Istoriceşte, spusa Domnului nu poate fi raportată la Zorobabel, întrucât acesta nu a dat niciodată semne de infatuare, de sfidare a puterii dumnezeieşti. Aşadar, ea introduce un text profetic”[7].

“Pentru Theodor al Mopsuestiei, viziunea sfeşnicului şi a celorlalte obiecte trebuie înţeleasă ca un cuvânt al lui Dumnezeu, manifestarea bunăvoinţei divine faţă de cetate, faţă de popor şi faţă de Zorobabel. Pentru Chiril al Alexandriei, tot ce a fost văzut se va împlini la vremi hotărâte, nu prin puterea omenească, ci prin puterea Duhului Sfânt. Pentru Didim, cuvintele care relatează vedenia s-au spus de Domnul pentru Zorobabel nu prin altă putere, ci prin Duhul Lui; el face legătura aici cu I Corinteni 2, 4-5: …cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbe convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, ca să nu se întemeieze credinţa voastră pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Şi pentru Ieronim, fraza aceasta oferă interpretarea viziunii, arătând, în Duhul lui Dumnezeu, etapele mântuirii: mai întâi prin Lege (sfeşnicul), apoi prin Hristos (torţa[8]) şi prin Duh (cele şapte lămpi)”[9].

Concluzie desprinsă din versetele 5-6: „e vădit că îngerul ce vorbea în proroc nu era Duhul Sfânt, ci însuşi îngerul, iar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu Atotţiitorul e slujit de îngeri; şi El e nedespărţit de dumnezeire şi propriu Cuvântului”[10].

7: Cine eşti tu, muntele cel mare, înaintea lui Zorobabel, ca să cârmuieşti în fericire? Eu voi scoate la iveală Piatra moştenirii: egalitatea harului sunt harurile ei.

„Text de mare densitate gramaticală şi semantică. Muntele cel mare poate simboliza, în context, puterea politică. Nu aceasta e rânduită să cârmuiască întru fericire (în Isaia 9,6 verbul katorthoo Îl are ca subiect pe Mesia), ci Piatra pe care Dumnezeu o va scoate (o va face arătată) să cârmuiască peste moştenirea Sa (peste poporul Său); or, Iisus Se va numi pe Sine Însuşi piatra cea din capul unghiului (Matei 21,42; Marcu 12,10; Luca 20,17), ceea ce, în contextul rezidirii templului de către Zorobabel, constituie o transparentă profeţie mesianică. În continuare, egalitatea (isotes, cuvânt rar în Vechiul Testament; mai este folosit doar în Iov 36,29) nu poate fi raportată decât la Cel ce grăieşte, Domnul Atotţiitorul: harul lui Mesia (Cel prevestit), adică al lui Iisus Hristos, este egal cu acela al lui Dumnezeu-Tatăl, dar tocmai această egalitate intrinsecă este temeiul harurilor pe care El le revarsă, la rându-I. Zorobabel va rezidi, omeneşte, templul, dar Piatra e a lui Dumnezeu. Textul Masoretic e foarte departe de o asemenea construcţie”[11].

„După Didim, muntele şi piatra l-ar denumi aici, de două ori, pe Iisus. În ceea ce priveşte expresia piatra de moştenire/moştenirii, Didim trimite la Isaia 54, 17, la Psalmi 15, 6 şi mai ales la Psalmul 2. E vorba de neamurile păgâne, primite moştenire, de către Iisus, de la Tatăl. Didim propune şi o altă interpretare a perechii muntepiatră. În acest caz n-ar mai fi vorba despre acelaşi personaj, Iisus, ci de două: muntele este Fecioara Maria, iar piatra, fiul ei, Iisus, născut fără tată. Piatra trimite la profeţia lui Daniel (cap. 2): este piatra care dărâmă colosul cu picioare de lut (simbolul puterilor politice)”[12].  Cât priveşte finalul versetului: egalitatea[13] harurilor sunt harurile ei, acelaşi Didim arată că „venirea Mântuitorului pe pământ s-a petrecut în har. Citează Efeseni 2, 8”[14].

8: Şi a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

9: „Mâinile lui Zorobabel au pus temelia acestei Case, şi mâinile lui o vor isprăvi; iar tu vei cunoaşte că Domnul Atotţiitorul m-a trimis la tine.

„Versetul fixează rolul lui Zorobabel, care fondează şi duce la bun sfârşit lucrarea Templului”[15].

Dacă socotim acestea doar ca tipuri, „e vorba aici de prima plăsmuire a omului şi de refacerea de pe urmă a lui Hristos însuşi, prin unirea cea negrăită”[16].

10: Căci cine a dispreţuit zilele cele mici? Şi se vor bucura şi vor vedea piatra de cositor în mâna lui Zorobabel. Acestea şapte sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul.

Zilele cele mici: „Didim sugerează că ήμέρας μικράς, literal zilele mici, ar putea însemna şi că au fost puţine – numai şaptezeci de ani, căci Dumnezeu nu îngăduie ca încercările să dureze prea mult. În zilele mici se opun acelora pe care venirea Luminii le va face lungi”[17].

Piatra de cositor: plumbul de la capătul sforii de care se foloseşte zidarul. Aici, piatra, în comparaţie cu Piatra din versetul 7”[18]. „Pentru comentatorii creştini, piatra îl desemnează pe Hristos. Pentru Chiril al Alexandriei, ea este în mâna lui Zorobabel, adică este puterea ce vine de la Dumnezeu, şi anume Hristos”[19].

Hristos „S-a numit [şi] piatră de cositor. Căci prin cositor se leagă cele ce sunt de legat. Aşa spune Dumnezeu prin glasul lui Zaharia, arătându-ne pe Fiul Său, Care va veni şi va pleca la vremea rânduită”[20].  Mai departe, „Dumnezeu priveşte şi cercetează cu zeci de mii de ochi cele omeneşti, cunoscând cele din întuneric”[21].

Din nou, o tâlcuire amănunţită:

„După istorie nu se pare câtuşi de puţin să fi avut Zorobabel în mână o piatră de cositor, care să aibă şapte ochi şi încă ai Domnului, care să privească peste tot pământul. Fiind deci cu neputinţă să luăm acestea după literă, vom recurge la înţelesul mai înalt al celor scrise. Zorobabel este, cum am spus adeseori mai înainte, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra aceasta este credinţa în El. A avea această piatra în mână, înseamnă că credinţa în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2, 26), precum şi faptele fără de credinţă. Iar mâna este, evident, simbolul faptelor. Deci Domnul, ţinând în mână piatra, ne învaţă să avem în El credinţa arătată prin fapte. Iar cei şapte ochi ai Domnului, cu care e împodobită piatra aceasta, sunt cele şapte lucrări ale Duhului Sfânt. Şi se vor odihni peste El, zice, şapte duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţei, duhul ştiinţei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2).

Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapta de la păcate; duhul tăriei, în pornirea şi mişcarea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ajută să împlinim cu raţiune poruncile dumnezeieşti şi să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţei ne face să ştim fără greşeală modurile activităţii virtuoase, după care lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci, pe care se întemeiază modurile de activitate ale virtuţilor; duhul înţelegerii este consimţământul afectuos al sufletului cu modurile şi raţiunile poruncilor, sau mai bine zis prefacerea lui în acelea, prefacere prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile şi raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor, aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii adevărul din toate împrăştiindu-1 în chip felurit şi celorlalţi oameni. În felul acesta urcăm pe o anumită cale şi după o anumită ordine de la cele ce sunt faţă de Dumnezeu ultimele, dar faţă de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi şi faţă de noi cele mai depărtate, iar faţă de Dumnezeu cele mai apropiate.

Căci de fapt, de la încetarea de-a păcătui prin temere, venim la lucrarea virtuţilor prin tărie; iar de la lucrarea virtuţilor, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, sau la ştiinţă; iar de la deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor, adică la înţelegere şi de la aceasta la contemplarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârşit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe şi variate raţiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile.

Urcând aşadar prin aceşti ochi ai credinţei, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiască a înţelepciunii, concentrând harismele [darurile], care s-au împărţit pentru noi, prin înălţările noastre treptate pe scara virtuţilor, neomiţând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le puţin câte puţin, să ne facem credinţa noastră oarbă şi fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, care ni se împărtăşesc prin mijlocirea virtuţilor, şi să fim trimişi, după dreptate, la muncile veacurilor nesfârşite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeieşti ai credinţei, în ce ne priveşte pe noi.

Căci tot cel ce şi-a scos aceşti ochi ai credinţei din sine pentru neîmplinirea poruncilor va fi osândit cu siguranţă, nemaiavând pe Dumnezeu privind la el. Aceasta este, socotesc, pricina pentru care Scriptura a numit credinţa piatră de cositor, întrucât pedepseşte pe toţi cei ce n-o împodobesc prin împlinirea poruncilor şi-i foloseşte pe toţi cei ce o păstrează înfrumuseţată cu lucrările Duhului. Căci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre căderea şi ridicarea multora din Israel (Luca 2, 34); se înţelege spre căderea celor necredincioşi. Pentru că spun unii despre cositor că se compune din argint şi plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsirii, al chinuirii şi al osândei grele, iar argintul este chipul strălucirii, al slavei şi al măririi. Dacă e aşa, atunci credinţa indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepseşte, chinuieşte şi osândeşte pe cei ce s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinţa trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăveşte, luminează şi duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care străluceşte în cei vrednici, după puterea lor.

Alţii au înţeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce e compus din două firi, din  dumnezeire şi omenitate. Iar dacă cineva vrea să înţeleagă credinţa în Hristos, sau pe Hristos însuşi într-un chip spiritual, credinţa şi Hristos însuşi este plumb întrucât mustră sufletul, chinuieşte trupul, pedepseşte patimile şi osândeşte pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuţi, o slăveşte prin cunoştinţe şi o face prin îndumnezeire lumină ce oglindeşte Lumina primă, în acest sens trebuie înţeleasă şi căderea şi ridicarea care se va întâmpla din pricina Lui: El provoacă căderea trupului, adică a cugetului trupesc, şi ridicarea puterilor naturale ale virtuţii şi ale gândurilor care susţin cunoştinţa. Simplu vorbind, Cuvântul provoacă în cei vrednici căderea întregului om vechi după chipul lui Adam şi al literei legii, şi ridicarea omului nou după chipul Său şi al duhului legii.

Dar poate Scriptura închipuieşte credinţa prin piatra de cositor şi pentru faptul că dă putinţă celor ce-şi înnegresc virtutea şi cunoştinţa să le lumineze toate prin pocăinţă, redobândind activitatea şi contemplaţia şi revenind din nou la strălucirea plină de lumină a vieţii”[22].

Cât priveşte cei şapte ochi ai Domnului, din nou, evident că aici este vorba despre simbolismul numărului şapte, semnificând perfecţiunea. Altfel, dacă atribuim Domnului cuvântul Scripturii după literă şi „dacă este înconjurat în parte numai de şapte ochi, atunci vederea Lui este parţială şi nu desăvârşită. Dar a spune aşa ceva despre Dumnezeu este hulitor, deoarece trebuie să credem că Dumnezeu este desăvârşit în totul, potrivit cuvintelor Mântuitorului care spune: Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (Matei 5, 48). Este desăvârşit în vedere, desăvârşit în putere, desăvârşit în măreţie, desăvârşit în preştiinţă, desăvârşit în bunătate, desăvârşit în dreptate, desăvârşit în iubirea de oameni. Nu este mărginit într-un loc, ci El este Creatorul locurilor. Este în toate şi nu-I circumscris de nimic”[23].

11: Şi, răspunzând, am zis către el: Ce sunt aceşti doi măslini de-a dreapta şi de-a stânga candelei?

„Părinţii văd răspunsul la această întrebare în versetul 14”[24].

12: Şi am întrebat a doua oară şi i-am zis: Ce sunt cele două ramuri de măslin din latura celor două ţevi de aur ce se varsă-n mucările de aur şi le ridică?

„Aceste detalii ale sfeşnicului nu fuseseră formulate în prezentarea iniţială a viziunii; Chiril al Alexandriei remarcă deosebirile: la o privire mai atentă asupra sfeşnicului se dezvăluie faptul că măslinii nu sunt cu adevărat nişte pomi, ci doar ramuri; el interpretează textul prin prisma pasajului Romani 11, 24: ramurile naturale, κλάδοι, ale măslinului sunt evreii, în vreme ce creştinii sunt ramurile altoite […]. În acest tablou, viziunea Îl înfăţişează pe Hristos, care are alături de Sine Biserica, formată din două popoare[25].

13: Iar el mi-a zis: Nu ştii ce sunt acestea?  Eu am zis: Nu, Doamne.

14: Şi el mi-a zis: Aceştia sunt cei doi fii ai ungerii care stau lângă Domnul întregului pământ.

Cei doi fii ai ungerii: „în Apocalipsa lui Ioan (11, 3-4) aceştia vor fi numiţi martorii Domnului, simbol al celor ce-L vor mărturisi pe Hristos în faţa prigonitorilor”[26].  „Această ungere ar di, după Didim, cunoaşterea mistică a Sfintelor Scripturi, compuse din Lege (Moise) şi Profeţi (Ilie). Legea şi Profeţii ar fi aşadar cei doi fii. Pentru Metodiu de Olimp (Symp. X, 2), măslinul este imaginea Legii date lui Moise în pustiu, cele două ramuri sunt Legea şi Profeţii; cele două puteri care stau de strajă la Dumnezeu (Hristos şi Duhul Sfânt) toarnă, prin ramurile de măslin, untdelemnul duhovnicesc, ca să strălucească lumina cunoaşterii lui Dumnezeu”[27].

„Proorocul Zaharia a spus că se vedeau două ramuri de măslin în jurul candelabrului (4, 11) ca să înţelegi că sunt două popoare miluite, pe care i-a numit şi fiii ungerii (unşi) şi despre care a spus că stau înaintea Domnului a tot pământul (4, 14). De fapt, vorbind despre cele două ramuri ce se vedeau, a dat prin aceasta cea mai clară dovadă că acest candelabru este Hristos, Care a pus înaintea Sa, prin ascultare şi credinţă, poporul neamurilor şi poporul iudeilor”[28].  „Proorocul, văzând stâlpările de măslin odrăslind ca nişte mlădiţe fragede şi tinere, le-a numit măslini şi nu ramuri de măslin. De aceea a tăcut dumnezeiescul înger, aşteptând întrebarea mai chibzuită şi mai adevărată. Şi, după ce l-a stârnit astfel, le-a numit două ramuri de măslin. Şi, rugându-se să-l înveţe, a aflat îndată ce închipuiesc acestea, îngerul zicând: Acestea sunt cei doi fii ai ungerii ce stau înaintea Domnului a tot pământul. Iar prin cei doi fii ai ungerii a înţeles poporul din Israil şi poporul dintre neamuri. La dreapta şi la stânga acestui sfeşnic se află ramurile de măslin. Acestea, stând ca în cerc în jurul Lui, sunt unse de untdelemnul care este chipul (tipul) Sfântului Duh, Cel ce îmbibă mintea celor ce cred”[29].


[1] BBVA, p. 1194

[2] BBVA, p. 1194

[3] SEP 5, p. 527

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[6] BBVA, p. 1189

[7] BBVA, p. 1194

[8] Candela, în versiunea lui Anania.

[9] SEP 5, p. 528

[10] Sf. Atanasie cel Mare, Epistole către Serapion, I, 11

[11] BBVA, pp. 1194-1195

[12] SEP 5, p. 528

[13] SEP 5 traduce, credem, mai potrivit prin asemănarea.

[14] SEP 5, p. 529

[15] SEP 5, p. 529

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[17] SEP 5, p. 529

[18] BBVA, p. 1195

[19] SEP 5, p. 529

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[21] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[22] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[23] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VI, 8

[24] SEP 5, p. 529

[25] SEP 5, p. 530

[26] BBVA, p. 1195

[27] SEP 5, p. 530

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[29] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX


4 ani

Ieri a fost o zi importantă pentru mapamond, deoarece Nataşa a împlinit patru ani şi-a chefuit până la ziuă. Astfel, n-a mai interesat pe nimeni nunta de la Londra, atentatele de nu ştiu unde, ori că papa Altzheimer al II-lea va fi beatificat. Poate doar divorţul lui Borcea să mai intereseze puţin, însă doar pe câţiva apropiaţi.