Archive for the ‘Psalmii’ Category

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul necanonic 151

PSALM – Psalmul acesta a fost scris de David cu propria sa mână, deşi nu se numără printre cei o sută cincizeci. Alcătuit la vremea când el se afla în luptă cu Goliat.

 

Acest psalm trece drept necanonic. El se află inclus în Septuaginta (extranumerar), dar nu şi în Versiunea Ebraică”[1].  „Acest psalm nu apare în Textul Masoretic, dar pare a rezulta dintr-o combinare şi o prescurtare a doi psalmi necanonici, din al căror text ebraic s-au găsit fragmente la Qumran (cf. TOB, nota ad loc.)”[2].

 

1: Cel mai mic eram între fraţii mei

şi cel mai tânăr în casa tatălui meu;

eu păstoream oile tatălui meu.

Istoria alegerii lui David e relatată în capitolele 11-13 ale Cărţii I Regi.

2: Mâinile mele au făcut o harpă

şi degetele mele au alcătuit o psaltire.

SEP 4 traduce primul vers: mâinile mele au făcut un fluier: „în paralelismul dintre οργανον  şi ψαλτήριον , primul termen poate avea o valoare generică (instrument muzical), fiind specificat de al doilea, sau cei doi termeni pot fi complementari (instrument de suflat, instrument cu coarde). Pentru un ciobănaş, am preferat fluierul”[3].

3: Şi cine-I va vesti Domnului meu?

Însuşi Domnul, El Însuşi va auzi.

4: El l-a trimis pe îngerul Său

şi de la oile tatălui meu m-a luat

şi cu untdelemnul ungerii Sale m-a uns.

„Cf. I Regi 16. În textul de la Qumran: 3. Cine va proclama, cine va vesti lucrările Stăpânului a toate? Dumnezeu a văzut totul, a auzit şi a ascultat. 4. A trimis pe proorocul Său să mă ungă, pe Samuel, ca să-mi dea mărire (cf. TOB, nota ad loc.)”[4]

5: Fraţii mei erau buni şi mari,

dar nu întru ei a binevoit Domnul.

„Sfântul Ioan Hrisostom: Acesta e paradoxul pe care Dumnezeu îl introduce în istorie, răsturnând ordinea logică a oamenilor şi instaurând propria Sa raţiune. Numai aşa vom putea pricepe şi spusele Apostolului: Pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu, pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt (I Corinteni 1, 28). Ce se înţelege prin cele ce nu sunt? Persoanele socotite de nimic din pricină că ele, în ordinea socială, sunt insignifiante, dar prin care Dumnezeu Îşi arată puterea de a răsturna valorile şi de a le reaşeza după criterii care sunt numai ale Lui. În acest sens va spune iarăşi Pavel: Mă voi lăuda mai degrabă-ntru slăbiciunile mele, pentru ca-ntru mine să locuiască puterea lui Hristos (II Corinteni 12, 9)”[5].

6: Ieşit-am să stau faţă-n faţă cu străinul,

şi el m-a blestemat cu idolii lui.

7: Dar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul

şi am îndepărtat ocara de la fiii lui Israel.

Finalul luptei cu uriaşul Goliat, închipuie biruinţa în războiul cel duhovnicesc şi nevăzut, biruinţă la care îndeamnă şi conduce întreaga Psaltire.


[1] BBVA, p. 786

[2] SEP 4/I, p. 346

[3] SEP 4/I, p. 346

[4] SEP 4/I, p. 347

[5] BBVA, p. 786

 

Anunțuri

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 150

PSALMUL 150 – Aliluia.

 

Această doxologie finală adresează invitaţia tuturor oamenilor şi muzicanţilor se alăture la preamărirea Domnului Dumnezeu”[1].  „Psaltirea, numită în ebraică Sepher tehillim, Cartea laudelor, se încheie în mod firesc cu această laudă fără de sfârşit, în care îndemnul Lăudaţi răsună de treisprezece ori. Lauda universală este reluată în Apocalipsă – cf. mai ales 15, 3-4; 19, 4-8. După Grigore al Nyssei (I, 9), mulţimea nenumărată a tuturor perfecţiunilor celor aleşi va fi pentru Dumnezeu ca o muzică alcătuită din diverse instrumente, un concert de armonii şi melodii. După ce au fost enumerate trâmbiţa, harfa şi alăuta, sunetul mai vesel al chimvalelor îi evocă pe îngeri şi comuniunea noastră cu ei. Acest ultim psalm îndeamnă orice spirit să-L laude pe Dumnezeu; foloseşte simboluri pentru că nu există limite pentru lauda lui Dumnezeu şi imaginile se epuizează fără a reuşi să o exprime (Eusebiu de Cezareea)”[2].

 

1: Lăudaţi-L pe Dumnezeu întru sfinţii Lui,

lăudaţi-L întru tăria puterii Lui.

2: Lăudaţi-L întru puterile Lui,

lăudaţi-L după mulţimea slavei Lui.

„Prin aceste cuvinte este exprimată tăria puterii, care constă în virtute. Şi stăpâniile lui Dumnezeu arată că firea nu mai este tiranizată de răutate, când puterea omenească poate să-I aducă laudă lui Dumnezeu după mulţimea măririi Lui”[3].

3: Lăudaţi-L în glas de trâmbiţă,

lăudaţi-L în psaltire şi-n alăută.

„Prin această introducere a trâmbiţelor imită armonia universului, care este organ al lui Dumnezeu prin tonul felurit al melodiei. Iar cuvântul, printr-un înţeles figurat, se numeşte psaltire şi alăută. […] Iar coardele puse în acest instrument muzical ar putea fi rezistenţa şi tăria faţă de răutate a fiecărei virtuţi în parte. Prin rezistenţa aceasta se ajunge la o cântare de ansamblu, amestecând chimvalul cu coardele, când sunetul chimvalelor trezeşte râvna pentru cântarea cea dumnezeiască”[4].

4: Lăudaţi-L în timpane şi în horă,

lăudaţi-L în strune şi în flaute.

Flaute: „Literal: organe, adică orice fel de instrumente muzicale. În Psalmul 136, 2 a fost tradus prin harpe. Aici vecinătatea cuvântului strune (instrumente cu coarde) solicită categoria instrumentelor de suflet (altele decât trâmbiţa)”[5].  Aceeaşi opţiune (strune – fluier) şi în SEP 4.

5: Lăudaţi-L în ţimbale bine răsunătoare,

lăudaţi-L în ţimbale de strigare.

„Strigare: e vorba de aclamaţia liturgică de la sărbători”[6].

În acest mod arată „apropierea firii noastre de îngeri. Căci unirea firii îngereşti cu cea omenească, atunci când firea omenească se întoarce la destinaţia ei primordială, va alcătui acel glas dulce de mulţumire, prin acordul celor două firi. Şi una prin cealaltă, şi una împreună cu cealaltă, vor cânta necontenit un imn lui Dumnezeu, pentru iubirea Lui de oameni. Acest lucru este arătat în text prin unirea unui chimval cu altul. Un chimval este firea cea mai presus de lume a îngerilor, celălalt chimval este făptura cea cuvântătoare a oamenilor. Dar păcatul a despărţit cele două chimvale. Când iubirea de oameni a lui Dumnezeu le va face pe amândouă să se armonizeze iarăşi între ele, atunci va răsuna acea cântare de laudă alcătuită din amândouă împreună”[7].

6: Toată suflarea să-L laude pe Domnul!

Aliluia!

„Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă, că în glas de trâmbiţă va învia pe morţi.  Lăudaţi-L pe El în psaltire, pentru că limba este psaltirea Domnului.  Şi în alăută lăudaţi-L pe El; prin alăută să înţelegi gura, în care Duhul loveşte cu pana. În timpane şi în horă lăudaţi-L pe El; prin sunetul pe care-l scoate pielea timpanului, Duhul arată Biserica, care cugetă la învierea trupului. În strune şi organe lăudaţi-L pe El; Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical, iar nervii trupului sunt strune, prin care trupul a primit  o tensiune armonioasă şi scoate sunete omeneşti când este atins de Duhul. Lăudaţi-L pe El în chimvale răsunătoare; Duhul spune că limba este chimval, care răsună când buzele sunt lovite. Toată suflarea să laude pe Domnul, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o”[8].  „Lăudaţi pe Domnul în glas de trâmbiţă înseamnă: prin pomenirea învierii, care va fi anunţată prin trâmbiţă, precum s-a scris. Lăudaţi-l pe El în psaltire şi chitară, adică prin limba noastră şi prin gură, lovindu-le cu duhul ca cu un plectru (pană). Lăudaţi-L în tobă şi alăută, adică în trup şi suflet de la cere, ca de la o alăută, străbat cererile la Dumnezeu. Lăudaţi-L în strune şi organe, adică în inimă şi în toate măruntaiele şi în toate fibrele dinăuntru, pe care le-a numit organe. Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare, adică prin buze, prin care se împletesc melodiile armonioase ale psalmodierii”[9].


[1] PSALM, p. 401

[2] SEP 4/I, pp. 345-346

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[5] BBVA, p. 785

[6] SEP 4/I, p. 346

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 41, 4

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 70

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 149

PSALMUL 149 – Aliluia.

 

Psalmul exprimăslava poporului lui Dumnezeu exprimată în metafore războinice[1].

 

1: Cântaţi-I Domnului cântare nouă,

lauda Lui în adunarea celor cuvioşi.

„Textul original permite şi traducerea: lauda Lui în Biserica sfinţilor şi se poate referi, profetic, fie la Biserica luptătoare, alcătuită din creştini, care erau numiţi sfinţi (vezi şi în Liturghie: Sfintele, sfinţilor!), fie la Biserica triumfătoare, cea din cer”[2].  „Cântare nouă: expresie des întâlnită în contextul aducerii de mulţumire pentru o biruinţă sau o izbăvire. Cf. Apocalipsa 14, 3”[3].

2: Să se veselească Israel de Cel ce l-a făcut

şi fiii Sionului să se bucure de Împăratul lor.

3: Să laude numele Lui în horă;

din timpane şi din psaltire să-I cânte.

Horă: „Grecescul horos înseamnă dans. Evreii obişnuiau să-L laude pe Dumnezeu nu numai prin rugăciuni, cântări, procesiuni cu bătăi din palme şi instrumente muzicale, dar şi prin jocuri. În Biserica Etiopiei se păstrează şi se practică până astăzi dansurile davidice”[4].

4: Că binevoieşte Domnul întru poporul Său

şi-i va înălţa pe cei blânzi întru mântuire.

5: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă

şi-n aşternuturile lor se vor bucura.

„Atanasie [cel Mare] explică prin I Corinteni 1, 31 (Cel ce se laudă, în Domnul să se laude) şi Galateni 6, 14 (Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos). ♦ În culcuşurile lor poate însemna când sunt bolnavi sau când meditează în timpul nopţii”[5].

6: Laudele-nalte ale lui Dumnezeu fi-vor în gura lor

şi săbii cu două tăişuri în mâinile lor,

„Cf. II Macabei 15, 16-17. ♦ sabie cu două tăişuri: metaforă pentru cuvântul lui Dumnezeu: Isaia 49, 2 are sabie ascuţită; dar, reluat în Evrei 4, 12, Efeseni 6, 17, Apocalipsa 1, 16 şi 19, 21, apare ca sabie cu două tăişuri”[6].

7: ca să facă răzbunare printre păgâni

şi pedepse printre popoare,

8: ca să-i lege pe regii lor în obezi

şi pe boierii lor în cătuşe de fier,

9: ca să facă printre ei judecată scrisă;

aceasta va fi slava pentru toţi cuvioşii Lui.

„Literatura ascetică răsăriteană transferă acest text în aria războiului nevăzut, unde lupta împotriva păcatelor nu cunoaşte cruţare”[7].


[1] SEP 4/I, p. 344

[2] BBVA, p. 785

[3] SEP 4/I, p. 344

[4] BBVA, p. 785

[5] SEP 4/I, p. 345

[6] SEP 4/I, p. 345

[7] BBVA, p. 785

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 148

PSALMUL 148 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Acest psalm, care invită cerul, pământul şi toată creatura să laude pe Domnul, este recitat de evrei în fiecare dimineaţă”[1].   „Simfonia universului. După Grigore al Nyssei (III, 1) respiraţia comună, armonia tuturor acestor elemente în ordine şi frumuseţe desăvârşită sunt prima şi adevărata muzică. Această cântare a vieţii vindecă natura noastră; în sunetele armoniei ei, ne comunică o taină spre a potoli tulburările sufletului”[2].

 

1: Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri,

lăudaţi-L pe El întru cele înalte.

„Ilarie asociază cu Romani 8, 19.21 (Făptura aşteaptă cu nerăbdare arătarea fiilor lui Dumnezeu… căci şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii… )”[3].

2: Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui,

lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui.

„Îngerii sunt slujitorii care alcătuiesc curtea cerească şi mesagerii lui Dumnezeu (cf. şi Psalmi 102, 20-21). Acceptarea lor în credinţa lui Israel a fost posibilă abia într-o epocă târzie, când se consolidase monoteismul (în cărţile mai vechi, îngerul Domnului e un mod de a-L desemna pe Domnul Însuşi). Există o concepţie comună a Orientului antic care admite o mulţime de făpturi cereşti subordonate, dar Israel a ştiut să le integreze armonios în cadrul monoteismului. Oştirile (gr. δυνάμεις) s-ar putea referi la mulţimea îngerilor (cf. şi III Regi 22, 19; Luca 2, 13), dar ar putea indica şi mulţimea aştrilor creaţi de Dumnezeu. Acestea sunt şi sensurile echivalentului din Textul Masoretic, care are ţawa’, oştire”[4].

3: Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna,

lăudaţi-L pe El, stelele şi lumina.

„Cântăm imne doar lui Dumnezeu şi Fiului Său, aşa cum îi cântă şi soarele şi luna şi toate stelele şi lumina, care formează laolaltă un singur glas dumnezeiesc, în care cântă şi cei drepţi un imn lui Dumnezeu şi Fiului Său”[5].

4: Lăudaţi-L pe El, cerurile cerurilor,

şi apa cea mai presus de ceruri;

Noi ştim „că Dumnezeu este mult superior acestor făpturi, chiar dacă ele sunt socotite deasupra cerului şi a întregii lumi văzute”[6].  „Cu alte cuvinte, puterile cele de sus sunt vrednice, din pricina curăţeniei minţii lor, să dea Ziditorului lauda cuvenită; apele de sub ceruri, însă, sunt duhurile răutăţii, care au căzut din înălţimea lor firească în adâncul răutăţii”[7].

5: ele să laude numele Domnului,

că El a zis şi ele s-au ivit,

El a poruncit şi ele s-au zidit;

Acestea sunt zise „în sensul că Tatăl porunceşte şi spune, iar Fiul creează pe toate la semnul Tatălui”[8]. Tatăl nu porunceşte Fiului, ci celor neexistente le porunceşte să vină la existenţă. Fiul, ca şi Duhul, participă la creaţie alături de Tatăl, fiecare Persoană având o lucrare specifică.

6: El le-a aşezat în veac şi în veacul veacului:

lege a pus, şi ea nu se va trece.

7: Lăudaţi-L pe Domnul de pe pământ,

voi, balauri şi toate adâncurile,

„Deci chiar adâncul, pe care cei care interpretează alegoric Scriptura l-au aruncat în partea cea mai rea a lumii, n-a fost socotit de psalmist vrednic de aruncat, ci l-a cuprins şi pe el în corul obştesc al creaţiei şi, potrivit glasurilor puse în el, împlineşte în chip armonios cântarea de laudă în cinstea Creatorului”[9].   „David a chemat să laude pe Domnul cele două feluri de creaturi, pe cele de sus şi pe cele de jos, pe cele înzestrate cu simţuri şi pe cele spirituale, pe cele văzute şi pe cele nevăzute, pe cele de deasupra cerului şi pe cele de sub cer; a alcătuit din cele două feluri de creaturi un singur cor şi le-a poruncit să laude aşa pe Împăratul universului; pe păcătos, însă, nicidecum nu l-a chemat, că şi aici i-a închis uşa”[10].

8: focul, grindina, zăpada, gheaţa,

suflarea de vifor, voi, cele ce-I îndepliniţi cuvântul,

9: munţii şi dealurile toate,

pomii roditori şi toţi cedrii,

10: fiarele şi toate animalele,

târâtoare şi păsări zburătoare,

11: regii pământului şi toate popoarele,

mai-marii şi toţi judecătorii pământului,

12: tinerii şi fecioarele,

bătrânii cu cei mai tineri

13: să laude numele Domnului,

că numai numele Lui s-a înălţat;

lauda Lui e deasupra cerului şi a pământului,

„Toate cele enumerate Îl laudă pe Creator dând mărturie despre lucrarea Sa. Echivalentul ebraic accentuează notele de maiestate, strălucire”[11].

14: şi El va înălţa fruntea poporului Său.

Aceasta-i cântare tuturor cuvioşilor Săi,

fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El.

Căci se cuvine ca cei ce se străduiesc să dobândească libertatea adevărată să dorească să se izbăvească de toate patimile şi să pornească pe calea ce duce la virtuţi, nelăsând nici o rămăşiţă a sufletului şi a cugetărilor prin care ar putea cădea iarăşi sub puterea celui rău. Spre aceasta cheamă legea dumnezeiască pe tineri şi bătrâni şi fecioare, pe bătrâni împreună cu cei mai tineri şi toată vârsta spirituală în Hristos”[12].


[1] PSALM, p. 401

[2] SEP 4/I, p. 343

[3] SEP 4/I, p. 343

[4] SEP 4/I, p. 343

[5] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 67

[6] Origen, Contra lui Celsus, V, 44

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron,  III, 9

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XI, 23

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, III, 9

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia rostită când a fost hirotonit preot, 2

[11] SEP 4/I, p. 344

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 147

PSALMUL 147 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Corespunde Psalmului 147, 12-20 din Textul Masoretic. Mulţi Părinţi (Atanasie, Cassiodor, Ieronim etc.) interpretează etimologic numele Ierusalimului: vederea păcii”[1].

 

1: Laudă-L pe Domnul, Ierusalime,

laudă-L pe Dumnezeul tău, Sioane,

2: că El a întărit stâlpii porţilor tale,

El i-a binecuvântat pe fiii tăi în tine;

El a întărit stâlpii porţilor tale: „Cf. Neemia 3, 3.6.13-15 (repararea porţilor şi punerea zăvoarelor de către Neemia)”[2].

3: El, Cel ce pace a pus la hotarele tale

şi cu fruntea grâului te-a săturat,

„Fericitul Ieronim: Vedeţi că nimic nu consună cu adevărul istoric. Care stâlpi ai porţilor, de vreme ce acestea au fost distruse de duşmani?  Care fii în tine, de vreme ce Ierusalimul va rămâne ca o casă pustie (Luca 13, 35)?  Care pace la hotare, de vreme ce prin cetate au trecut războaie?  Care fruntea grâului, de vreme ce se ştie că Ierusalimul nu are grâul cel mai bun?  Toate acestea duc la concluzia că interpretarea textului nu poate fi decât alegorică: stâlpii sunt profeţii inspiraţi de Dumnezeu, prin a căror poartă Vechiul Testament intră firesc în cel Nou. Cât despre fruntea grâului, Domnul Iisus e bobul de grâu care a căzut în pământ şi ne-a adus nouă roadă multă (cf. Ioan 12, 24)”[3].

Pace a pus la hotarele tale: SEP 4 traduce: El îţi pune drept hotare pacea şi explică: „Există şi interpretarea mai banală: El pune la hotarele tale pacea. Am adoptat însă soluţia mai conformă cu comentariile Părinţilor. De exemplu, Chiril al Ierusalimului: Regii neamurilor, care locuiesc într-un ţinut sau altul, îşi au limitele stăpânirii lor. Numai adevărata sfântă Biserică universală are, în toată lumea, o putere fără limite. Dumnezeu i-a pus, după cum este scris, pacea drept hotar (Cateheze, ed. Citta Nuova, 8, p. 44, apud Mortari, nota ad loc.). ♦ [fruntea], lamura: literal: grăsimea. Cf. Ioan 6, 51 (Eu sunt Pâinea vie). Pentru Augustin, aceasta denumeşte Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6)”[4].

4: Cel ce graiul Său i-l trimite pământului

– cât de repede aleargă cuvântul Său! -,

Repede aleargă cuvântul Său: „Cf. Isaia 55, 10-11; Apocalipsa 19, 13. Părinţii văd în acest stih o prevestire a răspândirii Evangheliei”[5].

5: Cel ce dă zăpadă ca lâna

şi negura o presară precum cenuşa;

6: El gheaţa Şi-o azvârle ca pe dumicaţi

– în faţa gerului Său cine va sta? -;

Dumnezeu stăpâneşte, desigur, şi asupra naturii, dar suntem tentaţi să vedem aici în primul rând lucrări duhovniceşti.

7: El cuvântul Şi-l va trimite şi-i va topi,

vântul Său va sufla şi apele vor curge.

8: Cuvântul Său i-l vesteşte lui Iacob,

îndreptările şi judecăţile Sale lui Israel.

Încă o dată, prin Israel înţelegem pe toţi cei ce-L vor primi pe Hristos Dumnezeu.

9: Nu astfel a făcut oricărui neam

şi nici nu le-a arătat judecăţile Sale.

Dar Dumnezeu Îşi va descoperi tuturor neamurilor judecăţile Sale, în măsura în care neamurile vor dori să ştie despre ele.


[1] SEP 4/I, p. 342

[2] SEP 4/I, p. 342

[3] BBVA, p. 783

[4] SEP 4/I, p. 343

[5] SEP 4/I, p. 342

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 146

PSALMUL 146 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Psalmii 146 şi 147, după numerotarea folosită în Septuaginta, alcătuiesc un singur psalm în textul masoretic ebraic”[1].  Al lui Agheu şi Zaharia nu apare în Textul Masoretic.

 

1: Lăudaţi-L pe Domnul, că bun lucru este un psalm;

dulce să-I Fie Dumnezeului nostru lauda.

2: Când Domnul va zidi Ierusalimul,

El la un loc îi va aduna pe risipiţii lui Israel,

„Cf. Ioan 11, 52 (Iisus trebuia să moară ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi)”[2].

3: El, Cel ce-i vindecă pe cei cu inima zdrobită

şi le leagă la un loc frânturile,

„La adunarea eshatologică, toate infirmităţile omeneşti vor dispărea (Ilarie)”[3].

4: Cel ce numără mulţimea stelelor

şi pe toate le cheamă pe nume.

„Lui Ilarie, stelele îi amintesc de puzderia de stele pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam (cf. Facerea 15, 5) şi a căror felurită strălucire a admirat-o Pavel (cf. I Corinteni 15, 4)”[4].

„Sfântul Chiril al Ierusalimului: Ca să-ţi dai seama de nemărginirea lui Dumnezeu, încearcă mai întâi să-ţi aţinteşti privirea în soare şi apoi să-L scrutezi pe Cel ce l-a făcut”[5].

5: Mare este Domnul nostru şi mare Îi este tăria

şi priceperii Sale nu-i este hotar.

6: Domnul îi ia asupra Sa pe cei blânzi,

dar pe cei păcătoşi pân-la pământ îi smereşte.

7: Începeţi cântare Domnului prin cântare de laudă,

în alăută cântaţi-I Dumnezeului nostru,

8: Celui ce cu nori înveleşte cerul,

Celui ce pregăteşte ploaie pământului,

Celui ce-n munţi face să răsară iarbă

şi verdeaţă spre slujba oamenilor,

9: Celui ce le dă animalelor hrana

şi puilor de corb care pe El Îl cheamă.

„După Eusebiu, puii de corb sunt cei pe care părinţii nu-i hrănesc; ei nu au alt tată decât pe Dumnezeu”[6].

„Prin Cine dă, sau prin Cine s-au făcut toate? Prin Cel prin care s-au făcut, prin Acela este şi purtarea de grijă în continuare. Şi Cine este Acesta, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu?”[7].

10: Nu în puterea calului Îi este vrerea,

nici în gleznele omului bunăvoirea.

11: Bunăvoirea Domnului este în cei ce se tem de El

şi în cei ce nădejdea şi-o pun în mila Lui.

Calul era şi simbol al războiului; lui i se opune pacea divină. La fel, planurile oamenilor cad în faţa celor dumnezeieşti.


[1] PSALM, p. 400

[2] SEP 4/I, p. 341

[3] SEP 4/I, p. 341

[4] SEP 4/I, p. 341

[5] BBVA, p. 783

[6] SEP 4/I, p. 341

[7] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, XLVI

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 145

PSALMUL 145 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Menţiunea Al lui Agheu şi Zaharia nu se află în Textul Ebraic, ci numai în Septuaginta. Aceasta, datorită versetului 10, pe care unii exegeţi îl consideră ca referindu-se la restaurarea Ierusalimului, eveniment care a avut loc pe vremea profeţilor Agheu şi Zaharia”[1].  „Imn de bucurie şi de încredere. Sunt enumerate toate categoriile celor care au nevoie de ajutor şi îl primesc de la Dumnezeu”[2].

 

1: Suflete al meu, laudă-L pe Domnul!

2: Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea,

cânta-voi Dumnezeului meu atât cât voi fi viu.

E vorba despre nădejdea dobândirii bunătăţilor viitoare şi, desigur, dezinteresul pentru bunurile acestei lumi.

3: Nu vă încredeţi în cei puternici,

în fiii oamenilor, în care nu-i nici o mântuire;

„Un comentariu edificator la Augustin: În virtutea nu ştiu cărei infirmităţi a minţii, când ceva nu merge, ne grăbim să căutăm un sprijin omenesc. Încearcă să-i spui unui om peste care s-a abătut un necaz: Există o persoană însemnată care te-ar putea ajuta. Îl vezi cum zâmbeşte, se bucură, îşi recapătă curajul. În schimb, dacă îi spui: Dumnezeu te va scăpa, aproape că înţepeneşte de disperare. […] Vai de astfel de gânduri! […] Într-un singur Fiu al omului este izbăvirea […] căci este Fiul lui Dumnezeu”[3].

4: suflarea li se va duce, ei în pământul lor se vor întoarce,

e ziua-n care gândurile lor toate vor pieri.

„Gândurile, după Theodoret [al Cirului], sunt ambiţiile de glorie sau de bogăţie”[4].

Poruncile omeneşti, fie ele date chiar în urma unor experienţe excepţionale, la fel ca şi preceptele înţelepţilor lumii, se vor vădi a fi deşarte, căci ele nu pot mântui pe om. „Psalmistul spune că se vor pierde gândurile unora în acea zi, arătând iarăşi că e vorba de timpul judecăţii dumnezeieşti şi aşteptate, în care nu le va folosi celor ce-au strălucit în lume amăgirea vechilor cugetări şi fala deşartă a bogăţiei”[5].

5: Fericit e cel căruia Dumnezeul lui Iacob îi este ajutor,

a cărui nădejde e în Domnul Dumnezeul lui,

6: cel ce a făcut cerul şi pământul,

marea şi tot ceea ce se află-n ele;

Cel ce păzeşte adevărul în veac,

7: Cel ce face judecată pentru cei năpăstuiţi,

Cel ce dă hrană celor flămânzi;

Domnul îi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi,

8: Domnul îi ridică pe cei prăbuşiţi,

Domnul înţelepţeşte orbii,

Domnul îi iubeşte pe cei drepţi,

9: Domnul îi păzeşte pe cei străini;

pe orfan şi pe văduvă îi va lua asupra Sa,

iar calea păcătoşilor o va nimici.

Îi va lua asupra Sa: „analamvano = a lua un copil în braţe; a lua pe cineva asupră-ţi; a alăpta; a face pe cineva ca şi cum ar fi al tău. Sfântul Ioan Hrisostom citează acest text în sprijinul ideii că Dumnezeu, în marea Sa milă, nu e doar un simplu sprijinitor al celor nevoiaşi (îndeosebi orfanii şi văduvele), ci şi un Părinte care îi adoptă”[6].

Calea păcătoşilor o va nimici: „Nu-l dă pieirii pe păcătos, ci doar calea, faptele lui (Ioan Gură de Aur)”[7].

„Dar cei necredincioşi, nevoind să audă glasul Domnului şi nesuportând să vadă pe Dumnezeu mărturisit de toţi, sunt purtaţi de acolo, acolo, ca nişte muşte, împreună cu tatăl lor, diavolul, căutând pretexte pentru necredinţă”[8].  Aici, cale ar arăta umbletul acestora, alergând necontenit de la una la alta, ca unii ce nu odihnesc în Dumnezeu.

10: Împărăţi-va Domnul în veci,

Dumnezeul tău, Sioane, în neam şi în neam.

Alt atribut divin: veşnicia.

Textul Masoretic are în final: Aleluia (= Domnul fie lăudat), termen care a trecut, în Septuaginta, ca prim cuvânt al psalmului următor.


[1] BBVA, p. 782

[2] SEP 4/I, p. 339

[3] SEP 4/I, p. 340

[4] SEP 4/I, p. 340

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[6] BBVA, p. 782

[7] SEP 4/I, p. 340

[8] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, LXVII