Posts Tagged ‘Psalmii’

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 39

PSALMUL 39 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

„Psalm de încredinţare a întregii fiinţe lui Dumnezeu. Mulţi Părinţi îl pun în rostirea lui Hristos. Chiril al Alexandriei afirmă că, din diverse puncte de vedere, psalmul poate fi considerat ca rostit de Hristos vestindu-Şi Întruparea şi lucrarea răscumpărătoare, de poporul ales, care îşi povesteşte suferinţele, dar şi de omenirea întreagă chemată să îmbrăţişeze credinţa în Hristos. Chiar şi versetele în care psalmistul se declară păcătos sunt interpretate hristologic în lumina pasajului II Corinteni 5, 21 (Pe Cel care n-a cunoscut păcatul, Dumnezeu L-a făcut păcat, pentru noi)”[1].

1: L-am aşteptat, pe Domnul L-am aşteptat,

şi El a luat aminte la mine

şi mi-a auzit rugăciunea

2: şi m-a scos din groapa ticăloşiei

şi din tina noroiului;

şi pe piatră mi-a pus picioarele

şi paşii mi i-a îndreptat;

„Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu”[2].  „Trebuie să ne împlinim mucenicia conştiinţei noastre cu multă hotărâre şi răbdare, înaintea lui Dumnezeu”[3]Groapa ticăloşiei: „Iar prin groapa aceasta înţelegem şi învârtoşarea inimii”[4]. Tina noroiului: „Materia, care te trage în jos, abia de o poţi birui! Şi o poţi birui sau după ce printr-o îndelungată îndeletnicire filosofică te-ai povăţuit pe tine însuţi şi ţi-ai desprins încetul cu încetul sufletul nobil şi luminos de trupul cel smerit şi unit cu întunericul, sau după ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau şi amândouă acestea, şi te-ai îngrijit să priveşti mai ales la cele de sus”[5]Şi pe piatră mi-a pus picioarele: „Iar prin piatră înţelegea pe Domnul, Care este lumină, adevăr, nestricăciune şi dreptate, cu care se pardoseşte calea duhovnicească. Cel ce nu se abate de la acestea într-una din cele două părţi îşi păzeşte talpa nemurdărită din nici o parte de noroiul plăcerii”[6]Şi paşii mi i-a îndreptat: „numai Dumnezeu putea tămădui şi birui o astfel de patimă”[7].

3: şi-n gura mea a pus cântare nouă,

cântare Dumnezeului nostru;

mulţi vor vedea şi se vor teme

şi vor nădăjdui în Domnul.

Cântare nouă: „pentru majoritatea Părinţilor latini, aceasta reprezintă Noul Legământ şi omul nou, răscumpărat de Hristos”[8].

Se vor teme: „La această teamă sunt poftiţi nu păcătoşii, ci sfinţii. […] Este sigur că nimic nu-i lipseşte celui ce se teme de Dumnezeu cu această teamă”[9].

4: Fericit bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului

şi n-a privit la deşertăciuni şi la bâiguieli mincinoase.

„Sau: frenezii mincinoase; deliruri mincinoase, pseudoinspiraţii. E vorba de acele stări de spirit şi manifestări pe care în antichitate le aveau cei ce se credeau posedaţi de duhul oracular al unor zei şi, mai nou, cei ce pretind că sunt posedaţi de Duhul Sfânt şi, simulând glosolalia (vorbirea în limbi), îngaimă vorbe fără înţeles”[10].

5: Doamne, Dumnezeul meu, multe sunt minunile pe care le-ai făcut

şi-n gândurile Tale nu-i nimeni asemenea Ţie.

Vestit-am şi am grăit: ele fără de număr s-au înmulţit.

6: Jertfă şi prinos n-ai voit,

dar mi-ai întocmit un trup;

arderi-de-tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut;

„Profeţie mesianică (aici şi în următoarele două versete), pe care Pavel o foloseşte în Evrei 10, 5-9”[11].  „Căci Fiul, aducându-Se pe Sine jertfă neprihănită, a oprit cele din lege, care nu puteau desfiinţa păcatele. Pentru că Hristos este sfârşitul legii şi al proorocilor”[12].

7: atunci am zis: „Iată, vin!,

– scris este despre mine în sulul cărţii –

Sulul cărţii: „după interpretarea hristologică a lui Origen, nu e vorba de o carte anume, ci de întreaga Scriptură, pentru că toată vorbeşte despre Hristos, după cum El Însuşi afirmă (cf. Ioan 5, 39)”[13].

8: ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu;

dar şi legea Ta am vrut-o în lăuntrul inimii mele”.

„Deoarece sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa viţeilor nu ajungea spre curăţirea păcatului şi junghierea animalelor necuvântătoare nu a surpat stăpânirea morţii, intervine Hristos suportând vina tuturor”[14].  Dar de lucrarea lui Hristos nu se vor împărtăşi toţi:  „Cel ce e plin de mândrie şi-şi amăgeşte mintea cu închipuirea de sine nu va dobândi niciodată harul smereniei, în lumina umilinţei inimii, prin care se dă lumina înţelepciunii lui Dumnezeu celor zdrobiţi cu inima”[15]. Încă un aspect: „Vezi cum urcă (Hristos) prin voia proprie la patima pentru toţi? Căci iată, vin, zice, n-am fost prins şi adus dintr-o necesitate de altcineva”[16].

9: Dreptate am binevestit în adunare mare;

iată, buzele mele nu le voi opri;

Doamne, Tu o ştii.

Spune acestea „căci Duhul îl împunge în toată fiinţa şi îl mână să vorbească”[17].

10: Dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea,

adevărul Tău şi mărturia Ta le-am grăit;

mila Ta şi adevărul Tău nu le-am ascuns de adunarea mare.

11: Dar Tu, Doamne, să nu-Ţi îndepărtezi îndurările Tale de la mine,

mila Ta şi adevărul Tău pururea să mă sprijinească.

„Şi care este voia înţeleaptă şi simţitoare a Tatălui pentru noi? Să desfiinţeze puterea morţii în moartea lui Hristos şi, pe lângă aceasta, a păcatului şi a celui ce a inventat şi a meşteşugit la început păcatul şi să se aducă răscumpărarea tuturor prin sângele cel sfânt”[18].

12: Fiindcă rele nenumărate m-au împresurat;

fărădelegile mele m-au ajuns şi n-am fost în stare să văd;

înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu,

şi inima m-a părăsit.

13: Binevoieşte, Doamne, să mă izbăveşti,

Doamne, spre ajutorul meu ia aminte.

14: Ruşinaţi şi înfruntaţi deodată să fie cei ce sufletul meu îl caută ca să-l piardă.

Întoarcă-se înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi doresc mie răul;

15: să-şi poarte de-ndată ruşinarea cei ce-mi zic: „Bine-ţi fac!, bine-ţi fac!”

16: Toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, să se bucure şi să se veselească,

iar cei ce iubesc mântuirea Ta să zică de-a pururi: „Mărit să fie Domnul!”

17: Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul va îngriji de mine.

Tu eşti ajutorul meu şi apărătorul meu;

Dumnezeul meu, nu Te lăsa aşteptat!

Psalmistul caută, prin rugăciune sa, să grăbească venirea Mântuitorului. Sărac şi sărman: „Ieronim raportează expresia tot la Hristos care bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi (II Corinteni 8, 9)”[19].


[1] SEP 4/I, p. 126

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 11

[3] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 69

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 18

[5] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XCI

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XI

[7] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I, 4

[8] SEP 4/I, p. 127

[9] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XI, 13

[10] BBVA, p. 661

[11] BBVA, p. 661

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[13] SEP 4/I, p. 127

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[15] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 84

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[17] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 55

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[19] SEP 4/I, p. 128

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 38

PSALMUL 38 – Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun.

„Un om lovit de mare suferinţă nu e în stare să cugete cu seninătate; oricât s-ar strădui să nu dea glas revoltei, cu strigătul său ajunge chiar să-L înfrunte pe Dumnezeu, asemenea lui Iov. Deoarece credinţa în înviere nu exista încă la acea vreme, singura sa nădejde explicită în faţa caracterului derizoriu al vieţii este că Dumnezeu îi va mai dărui un răgaz”[1].

„Cuvintele introductive: liditun[2] (pentru Iditun). În Septuaginta: τω Ιδιθουν (pentru Idithun). Iditun, fiul levitului Berechia, a fost dirijor al muzicanţilor în vremea lui David”[3].  „Unii comentatori cred că Iditun denotă modul de a cânta un anume psalm (tonul, tonalitatea, inflexiunea vocii) şi că rudenia acestui cuvânt cu Iditun, cântăreţul levit rânduit de David (I Paralipomena 25, 1; II Paralipomena 5, 12) este incertă sau foarte îndepărtată”[4].

1: Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea”;

pusu-i-am gurii mele pază

când păcătosul mi-a stat împotrivă,

2: amuţit-am şi m-am smerit, şi chiar despre cele bune am tăcut

şi durerea mea s-a înnoit.

„Prin urmare, cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprinderea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului”[5]. Chiar despre cele bune am tăcut: „a grăi chiar cele bune e un lucru mai jos decât tăcerea”[6].

3: Inima mea s-a înfierbântat în lăuntrul meu

şi în cugetul meu foc se va aprinde.

Cu limba mea grăit-am:

„Doamne, fă-mă să-mi cunosc sfârşitul

„Vrei să-ţi arăt în ce fel iese foc din cuvintele Duhului Sfânt şi aprinde inimile celor ce cred? Ascultă ce spune David în psalm: Spusa Domnului l-a înflăcărat[7].  „Rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii este aceea din care se naşte o oarecare căldură în inimă”[8].  „În cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii care mistuie materia păcatului”[9].  „Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în vistieria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti”[10].

Sfârşitul: „Origen îl înţelege ca exprimând ţinta: natura spirituală are drept ţintă cunoaşterea Sfintei Treimi. Pentru Ambrozie şi Ieronim, aici întreaga omenire întreabă când va încredinţa Hristos Tatălui împărăţia (cf. I Corinteni 15, 24)”[11].

4: şi care este numărul zilelor mele,

ca să ştiu ce-mi lipseşte”.

Adică „să ştiu cât sunt eu de plăpând şi trecător”[12].

5: Iată, Tu mi-ai făcut zilele ca pasul de-o palmă

şi fiinţa mea ca o nimic toată înaintea Ta.

Da, toate sunt deşarte, fiece om care trăieşte;

6: da, omul trece ca un chip în oglindă,

vai, în zadar se tulbură;

adună comori şi nu ştie pentru cine le strânge.

Ca un chip în oglindă sau ca o închipuire [SEP 4]: „Ambrozie interpretează: sub Lege se trăia în prefigurare, o dată cu Evanghelia trăim în imagine, în cer vom trăi în adevăr, pentru că-L vom vedea faţă în faţă (cf. I Corinteni 13, 12)”[13].

„Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră şi, deci, în deşert se tulbură”[14].  „Pentru cine strângeţi? Citiţi în Psalmi ce scrie acolo despre bogatul zgârcit: Adună comori şi nu ştie pentru cine osteneşte! Un moştenitor trândav le aşteaptă, nerăbdător şi rău la gură, că nu muriţi mai repede! Ce poate fi mai trist decât să nu găseşti recunoştinţă la acela pentru care te chinuieşti să strângi! Pentru unul ca acela îţi amărăşti viaţa şi rabzi de foame! Pentru acela te temi să nu-ţi micşorezi averea şi-ţi petreci zilele în postire!”[15].

7: Şi acum, cine este tăria mea de a-ndura? Oare nu Domnul?

Da, fiinţa mea e de la Tine.

8: Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele;

Tu m-ai făcut ocară celui fără minte.

9: Amuţit-am şi nu mi-am deschis gura,

că Tu eşti Cel ce m-ai făcut.

10: Îndepărtează de mine biciuirile Tale;

sfârşitu-m-am de puternicia mâinii Tale.

11: Cu mustrări pentru nelegiuiri Tu l-ai certat pe om

şi viaţa i-ai subţiat-o ca pe o pânză de păianjen;

da, în zadar se tulbură tot omul.

„Sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu”[16].

12: Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea

şi ia aminte la cererea mea,

lacrimile mele nu le trece sub tăcere,

că străin sunt eu la Tine,

străin ca toţi părinţii mei.

Străin sunt eu: „Fiindcă orice sfânt călătoreşte având în faţă icoana bunătăţilor, care-l cheamă spre viitor”[17]. Dar aici e vorba mai degrabă de omul ce se simte înstrăinat de Dumnezeu, cum a fost întreaga omenire până la venirea Mântuitorului.

13: Cruţă-mă, ca să răsuflu

înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.

Viziune eshatologică încă tulbure. Versetul aminteşte de Iov 10, 20.

De a nu mai fi: „Origen şi Atanasie completează: nu voi mai fi păcătos, căci prin iertarea Ta voi fi transformat. După Augustin, psalmistul se teme să meargă în locul în care nu este; vrea să meargă acolo unde este Fiinţa supremă”[18].


[1] SEP 4/I, p. 124

[2] לידיתון

[3] PSALM, p. 381

[4] BBVA, p. 659

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 49

[6] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 40

[7] Origen, Omilii la Levitic, IX, 9

[8] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 54

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, V, 29

[10] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[11] SEP 4/I, p. 125

[12] BBVA, p. 660

[13] SEP 4/I, p. 125

[14] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 126

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 8

[16] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 117

[18] SEP 4/I, p. 126

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 37

PSALMUL 37 – Un psalm al lui David; spre aducere aminte, asupra Sâmbetei.

„Un om strivit de boală (lepră?) şi prigonit pe nedrept îşi strigă către Dumnezeu suferinţa, recunoscându-se păcătos, dar şi încrederea în atotştiinţa şi îndurarea divină. Creştinii îl socotesc printre cei şapte psalmi de pocăinţă”[1].

„Cuvintele introductive: În ebraică: lehazkir[2] (spre amintire), iar în Septuaginta: εις ανάμνησιν περι σαββάτου (spre amintire despre Sabat). Despre Sabat este o interpolare în Septuaginta”[3].

„Fericitul Augustin: Dacă psalmistul plângea şi se tânguia într-o zi de Sâmbătă, care este ziua de odihnă, înseamnă că sufletul său era foarte tulburat. În acest sens trebuie citit şi textul: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâie (Matei 5, 4); cei ce-şi plâng păcatele sunt capabili de mântuire”[4].

1: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri,

nici cu urgia Ta să mă cerţi.

2: Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine

şi ai apăsat peste mine mâna Ta.

„Pornind de la premisa că săgeţile Domnului nu sunt altceva decât cuvintele Sale înfipte în inima omului cu menirea de a o înflăcăra, Fericitul Augustin tâlcuieşte astfel: Cuvintele (săgeţile) Domnului există în inima psalmistului, şi datorită lor îşi aminteşte el de Ziua Sâmbetei; dar pentru că, din pricina stării sale de păcat, Sâmbăta este doar o amintire, iar nu o trăire actuală, cuvintele Domnului nu mai provoacă înflăcărare, ci o suferinţă din cauza căreia nu este vindecare în trupul meu (vezi urmarea)”[5].

Cel muncit de păcatele săvârşite arată prin aceasta că n-a primit numai săgeţile Domnului în sine: „Rănile mele nu sunt răni pricinuite de sabie, nici moartea mea nu e moarte adusă de război, ci săgeţile aprinse ale vrăjmaşului s-au înfipt în mine şi au orbit pe omul meu dinlăuntru”[6].

3: Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale,

nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.

4: Că fărădelegile mele au covârşit capul meu,

ca o sarcină grea mă apasă.

5: Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele

de la faţa nebuniei mele;

„Viermii cei răi şi cumpliţi, care nu sunt altceva decât duhurile celui viclean şi puterile întunericului, se târăsc, îşi fac cuib, mişună în el, îl mănâncă şi îl distrug”[7].  „Toate pornirile trupului potrivnice raţiunii sunt strunite de bunele învăţături. În mod necesar, sufletul care n-a fost impregnat, ca de sare, de acestea, miroase şi face viermi”[8].  „Păcatul are mirosul putreziciunii, virtutea răspândeşte parfumuri”[9].  „Aşadar, nebunia e un izvor al tuturor relelor. Căci nebunia a născut neascultarea, iar neascultarea, rana. Şi, după rană, aceeaşi nebunie a născut nepăsarea, iar nepăsarea a produs putreziciunea şi împuţiciunea. Şi nenorocitul trup s-a umplut de viermi şi s-a stricat. Şi stricându-se a fost aruncat în mare şi s-a făcut mâncare peştelui cel mare. Şi s-a sălăşluit în măruntaiele lui până ce a venit viermele ceresc care, pironit de undiţa crucii, s-a coborât în măruntaiele peştelui celui mare şi a scos prin gura lui mâncarea ce o înghiţise împreună cu măruntaiele lui. Şi luând trupul, l-a uns cu untdelemn, l-a înmuiat în apă şi l-a copt în foc”[10].  „Cine a luat, aşadar, rănile noastre şi a suferit pentru noi, ca un medic al sufletelor şi al trupurilor, poate neglija mai apoi putreziciunea rănilor noastre?”[11].

6: chinuitu-m-am şi m-am gârbovit peste măsură,

toată ziua mâhnindu-mă umblam.

7: Că şalele mele s-au umplut de ocări

şi nu este vindecare în trupul meu.

8: Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte,

răcnit-am din suspinul inimii mele.

9: Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea

şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.

„Cu acestea se poate lăuda cineva şi poate cânta un cuvânt aşa de cuvios şi de minunat despre sine, dacă are dorinţele sale îndreptate numai spre ceea ce place lui Dumnezeu şi s-ar vedea însetând după cele ce vrea Acela să le facă”[12].

10: Inima mi s-a tulburat, tăria m-a părăsit,

iar lumina ochilor mei, nici aceasta nu este cu mine.

11: Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut,

apropiaţii mei departe de mine au stat,

„Începând cu acest verset, Părinţii referă psalmul la Hristos. Chiar şi afirmaţiile adecvate unui păcătos sunt interpretate în sensul că El ia asupra Sa păcatele lumii”[13].

12: şi peste măsură se sileau cei ce-mi căutau mie sufletul;

cei ce căutau să-mi facă rău grăiau deşertăciuni

şi vicleşuguri toată ziua cugetau.

13: Eu însă ca un surd nu auzeam

şi ca un mut ce nu-şi deschide gura;

14: şi m-am făcut ca un om ce nu aude

şi-n gura lui nu are vorbe de mustrare.

„Dacă uneori sunt rostite cele deşarte, dacă uneori sunt proferate cele slabe, nepotrivite, ruşinoase, profane, criminale, cel ce cunoaşte educaţia Domnului închide urechile, îndepărtează auzul şi spune [precum Psalmistul]”[14].

„Dacă a încetat de curând războiul patimilor neastâmpărate, sufletul are nevoie de multă tăcere a buzelor”[15]Surzi trebuie să fim faţă de îmbierile ispititorilor: „Deci şi noi să nu-i auzim pe ei ca unii ce suntem străini de ei, nici să ascultăm de ei chiar de ne scoală la rugăciune şi chiar de ne vorbesc despre posturi. Iar în privinţa hotărârii de-a ne nevoi, să luăm aminte mai degrabă la noi înşine şi să nu ne lăsăm amăgiţi de ei, care toate le fac cu viclenie. Pe de altă parte nu trebuie să ne temem de ei, chiar dacă par că dau năvală asupra noastră, chiar de ne ameninţă cu moartea, căci sunt slabi şi nu pot nimic, decât numai să ne ameninţe”[16].

15: Că eu în Tine, Doamne, am nădăjduit,

Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.

„Ai văzut ce înaltă filozofie? Învinge pe căi cu totul potrivnice. Duşmanii urzeau vicleşuguri, iar el îşi astupa urechile, ca nici să nu audă; aceia toată vremea nu încetau să-şi ascută limba şi să grăiască deşertăciuni şi vicleşuguri, iar el cu tăcerea potolea furia lor. […] Pentru că mi-am pus nădejdea mea în Tine, spune profetul, nici nu mă mai interesează ce fac aceia. Ajutorul Tău e îndestulător să risipească totul, să facă fără putere vicleniile şi uneltirile lor şi să nu se împlinească cele puse la cale de ei”[17].

16: Că am zis: – „Să nu se bucure cândva de mine vrăjmaşii mei”,

şi când mi s-au clătinat picioarele, ei împotriva mea grăiau cu vorbe mari.

17: Că eu sunt gata să cad sub lovituri

şi durerea îmi este pururea-nainte.

18: Că fărădelegea mea eu o voi vesti

şi treaz voi sta asupra păcatului meu.

19: Dar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au făcut mai tari decât mine

şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept;

20: cei ce-mi răsplătesc cu rău pentru bine mă defăimau

pentru că urmam binele.

Cuvintele se pot aplica Domnului Hristos, prigonit de iudei: „Căci, trebuind să-L câştige ca Binefăcător, cu cinstire prin recunoştinţă, prin ruşine şi frică, Îl supun pe Domnul la sudori şi osteneli […]. În acestea se vede îndrăzneala iudeilor”[18].

21: Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu,

nu Te-ndepărta de mine;

„După Augustin, Hristos transfigurează în Sine persoana primului om, care, într-un anume sens, a fost îndepărtat. Omul nostru vechi este pironit pe cruce cu El – cf. Coloseni 2,13 sq.”[19].

22: ia aminte spre ajutorul meu,

Doamne al mântuirii mele!

„Psalmul se încheie cu un strigăt după ajutor; Eusebiu îl pune în strânsă legătură cu următorul [psalm]”[20].


[1] SEP 4/I, p. 122

[2] להזכיר

[3] PSALM, p. 381

[4] BBVA, p. 658

[5] BBVA, p. 658

[6] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXIX, 8

[7] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, I, 5

[8] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, I, 1

[9] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, I, 2

[10] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 62

[11] Origen, Omilii la Levitic, VII, 2

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[13] SEP 4/I, p. 123

[14] Origen, Omilii la Exod, III, 2

[15] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 165

[16] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXVII

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIX, 1

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 4

[19] SEP 4/I, p. 124

[20] SEP 4/I, p. 124

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 36

PSALMUL 36 – Al lui David.

„În ebraică acest psalm este alfabetic, ceea ce explică multele repetări ale ideii de bază: în faţa scandalului prosperităţii celor răi, experienţa de viaţă şi credinţa oferă o rezolvare, chiar înainte de apariţia ideii răsplăţii după moarte – însăşi trăirea după Legea lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Lui este o valoare superioară, o răsplată care întrece necazurile vieţii, în vreme ce bunăstarea păcătoşilor este efemeră. Eusebiu socoteşte psalmul un fel de continuare a celui precedent: Psalmul 35 arăta îndurarea infinită a lui Dumnezeu care îl rabdă pe păcătos, iar acesta îl îndeamnă pe omul drept să fie răbdător ca Dumnezeu”[1].

1: Nu-ţi face sânge rău din pricina celor ce fac rău,

nici nu-i pizmui pe cei ce lucrează fărădelege;

„Dacă păcatele aproapelui tău te preocupă prea mult şi fără-ncetare, nu numai că vei cădea în păcatul de a-l judeca (Matei 7, 1), dar îţi asumi şi riscul de a nu-ţi mai vedea păcatele tale proprii (Sfântul Dorotei de Gaza)”[2].

Biblia 1988: Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. „Viclenia este mai vătămătoare decât răutatea; fiindcă viclenia nu este răutate pură şi simplă, ci reavoinţă ascunsă. Şi este mai grea paza de lucruri ascunse, decât de cele cunoscute”[3].

2: căci ei ca iarba curând se vor ofili

şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.

3: Tu nădăjduieşte în Domnul şi fă binele

şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te din bogăţia lui.

Locuirea, deci cultivarea pământului, e înţeleasă de Ambrozie în sens spiritual, ca fiind cultivarea propriului spirit, spre a aduce roadele Duhului”[4].

4: Desfătează-te în Domnul

şi El va împlini cererile inimii tale.

Adică „încetăm de la lucruri (sabatizăm) în Hristos, ajungând la odihnă, întrucât ne oprim de la străduinţele lumeşti şi nu mai suportăm grija pământească, ci ne desfătăm, mai degrabă, de Domnul”[5].

5: Descoperă-I Domnului calea ta

şi nădăjduieşte într-Însul, şi El va lucra

6: şi dreptatea ţi-o va scoate ca lumina

şi judecata ta, precum amiaza.

„Deci e necesar ca cei ce voiesc să slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi socotesc că trebuie să urmeze Lui să se înstrăineze de cele pământeşti şi să şi-L facă numai pe El parte şi cu nădejdea în El să se îngraşe”[6].

7: Supune-te Domnului şi roagă-L;

nu-ţi face sânge rău din pricina celui ce sporeşte-n calea sa,

din pricina omului care face fărădelege.

8: Potoleşte-ţi furia, lasă mânia;

nu-ţi face sânge rău ca şi cum ai face răul;

Biblia 1988: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti. „Să fugim de prăpastia făţărniciei şi de groapa vicleniei. Cei ce viclenesc sunt păşunea dracilor”[7].  „Eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune”[8].  „Dar ce e mai urât decât mânia? Şi cum să nu fie cea mai rea boală a minţii un suflet neînfrânat şi o înclinare sălbatică şi o răutate cumplită? Căci astfel se sălbăticeşte marea, când vântul suflă cu violenţă şi când năvăleşte ea cu pornirile nespus de mari ale valurilor peste uscat şi peste stânci, ca şi sufletul omului care pătimeşte de furie şi de neînfrânarea mâniei. […] Căci mânia a dus la pierzanie şi pe oamenii cu mintea întreagă, întrucât omul furios nu are chip convenabil şi plăcut. Deci un astfel de om (mânios), de la care fapte cutezătoare nu se va abţine el? Şi oare nu va da drumul, din tot frâul ei, limbii sale, sau, mai curând, nu va împroşca şi acoperi cu ocări şi de cuvinte nesocotite pe acei care poate n-au făcut nici un rău?”[9].

9: fiindcă cei ce fac răul vor pieri de istov,

dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul, ei vor moşteni pământul.

Ei vor moşteni pământul: „cf. Matei 5, 5, leitmotiv al întregului psalm. Înţelegerea expresiei a evoluat în timp de la sensul literal, concret, la un sens spiritual (viaţa cea nouă) şi eshatologic (viaţa veşnică)”[10].

10: Încă puţin, şi păcătosul nu va mai fi:

îi vei căuta locul şi nu-l vei afla.

„Origen propune şi o altă interpretare: nu va mai fi păcătos (= se va converti)”[11].

11: Dar cei blânzi vor moşteni pământul

şi se vor desfăta întru belşug de pace.

Cei blânzi vor moşteni pământul: „pământul e arătat ca fiind tărâmul curat al cerului”[12]. „Sfântul Grigorie de Nyssa: Iisus îi va numi pe aceştia fericiţi (Matei 5, 5). Când psalmistul spune: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii (26, 13), el nu are în minte pământul obişnuit, în care totul se naşte şi moare, ci un pământ transfigurat, de care moartea nu se mai apropie, în care nimeni nu mai umblă pe calea păcătoşilor şi unde vicleşugul nu-şi mai află cărare”[13].   „Şi pentru că în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori că cei blânzi vor moşteni pământul, de aceea şi Hristos Îşi urzeşte predica Sa şi cu cuvinte din vechiul Testament, cunoscute ascultătorilor Săi, ca să nu le spună mereu cuvinte străine auzului lor”[14].  „Întru mulţimea păcii se va desfăta, după David, cel ce nu primeşte faţă de om, judecând nedreptate în inima sa, adică primind chipuri de ale duhurilor rele şi prin chipuri cugetând păcatul; sau judecând rău în pământul inimii sale şi prin aceasta predând păcatului pe cele drepte. Căci marii şi cunoscătorii părinţi au numit într-unele scrieri de ale lor şi pe draci, oameni, pentru facultatea lor raţională”[15].

12: Pândi-va păcătosul pe cel drept

şi cu dinţii va scrâşni asupră-i.

„Eusebiu comentează: păcătosul nu-l suportă pe cel drept pentru că însăşi viaţa acestuia îl osândeşte (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 15)”[16].

„Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal e gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmat cu ura, care scoate din minţi”[17].

13: Dar Domnul Îşi va râde de el,

deoarece El de mai-nainte vede că ziua lui va veni.

14: Sabie au scos păcătoşii,

arcul şi l-au întins

ca să-l doboare pe sărac şi pe sărman,

ca să-i înjunghie pe cei drepţi la inimă.

15: Să intre sabia lor în inima lor,

arcurile să li se sfărâme!

„Cel ce opreşte patima este asemenea celui ce, fiind ţinta săgeţilor duşmanului său, e îmbrăcat în platoşă şi nu primeşte săgeţile. Iar cel ce dezrădăcinează patima este asemenea celui ce, fiind ţintă săgeţilor, primeşte săgeţile şi le frânge sau le întoarce spre inima duşmanului”[18].  „Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea”[19].  „Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe să o ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe care nu le poate născoci nici un om, ci numai diavolul, tatăl lor. Iar aceasta o face pentru că pizmuieşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca acesta, venind la deznădejde, pentru că a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăznească să se avânte către Dumnezeu prin rugăciunea obişnuită. . Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne facem. Căci, războiţi fiind de el şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai cercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu”[20].

16: Mai bun e puţinul pentru cel drept

decât multa bogăţie a păcătoşilor.

„La ce le foloseşte belşugul? Cei puternici nu se satură niciodată – spune Eusebiu”[21].

17: Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi,

dar Domnul pe cei drepţi îi întăreşte.

„Căci am fost mângâiaţi în Hristos şi pe El ni L-am făcut sprijinitor. Deci nouă, turmelor de oi cuvântătoare răspândite în toată lumea şi în tot universul, Hristos ni Se face ca un fel de toiag”[22].

18: Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană

şi moştenirea lor în veac va fi;

19: în vreme rea nu vor fi ruşinaţi,

în zile de foamete se vor sătura.

20: Că păcătoşii vor pieri,

iar vrăjmaşii Domnului, de îndată ce au fost slăviţi şi s-au înălţat,

s-au stins, precum fumul au pierit.

„Fie, să zicem că au tot ce au voit. Dar cât va ţine asta? Iată, ca fumul se sting bogaţii veacului şi nu le va rămâne nici o amintire a bucuriilor lor trecute. Dar, în vremea vieţii lor, nu duc un trai fără amărăciune şi fără duşmănie şi teamă. Căci din aceleaşi lucruri din care-şi trag desfătările, de acolo îşi primesc de obicei şi durerea ca pedeapsă. Şi e drept astfel, fiindcă ei caută desfătări fără frâu şi urmează lor şi şi le împlinesc cu tulburare şi cu amărăciune. O, ce scurte, ce mincinoase, ce nelegiuite şi ce ruşinoase sunt toate! Şi totuşi, din pricina beţiei şi orbiei, nu înţeleg: ci ca nişte animale fără minte, pentru o fărâmă de desfătare a unei vieţi trecătoare, aleargă spre moartea sufletului”[23].

21: Păcătosul se împrumută şi nu înapoiază,

dar dreptul are milă: el dă.

Dreptul , „în sensul: el nu dă cu împrumut, ci dăruieşte; sau: dă cu împrumut, propunându-şi să nu primească nimic înapoi (Luca 6, 35)”[24].

22: Că cei ce-L binecuvintează pe El vor moşteni pământul,

dar cei ce-L blesteamă vor pieri de istov.

23: De la Domnul îşi îndreaptă omul paşii

şi calea Lui o va dori foarte;

„Şi la David zice: Legea lui Dumnezeu în inimile lor şi nu li se vor poticni paşii. Deci, dacă vrei să nu ţi se poticnească paşii, primeşte în taină legea lui Dumnezeu, că aceasta te va sfinţi şi te va face statornic, în stare de liniştea cea neclintită”[25].

24: când va cădea, el nu va fi doborât,

că Domnul îl sprijină cu mâna Sa.

25: Tânăr am fost, acum sunt, iată, bătrân

şi nu l-am văzut pe cel drept părăsit,

şi nici seminţia lui cerşind pâine;

Prin pâini, înţelegem „fie pâinile intelectuale ale minţii, fie cele sensibile cu care se hrăneşte corpul”[26].  „În aceste cuvinte profetul n-a vorbit de pâinile cele materiale, că ştia că feciorii patriarhului Iacov se coborâseră în Egipt pentru pâine, ci de hrana cea duhovnicească, prin care omul nostru lăuntric se desăvârşeşte”[27]. Aceasta o are din belşug cel ce se sprijină pe Domnul.

26: cât e ziua de lungă, dreptul miluieşte şi împrumută

şi seminţia sa întru binecuvântare va fi.

27: Fereşte-te de rău şi fă binele

şi vei sălăşlui în veacul veacului.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul: Adică războieşte-l pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz pentru ca ele să nu crească; luptă-te ca să dobândeşti virtuţile, apoi ţine-te treaz pentru ca să le păstrezi”[28].  „Oricine voieşte să se mântuiască trebuie nu numai să nu facă răul, ci să lucreze binele”[29].

28: Că Domnul iubeşte judecata

şi nu-i va părăsi pe cuvioşii Săi;

ei în veac vor fi păziţi.

Dar nelegiuiţii vor fi alungaţi,

iar seminţia necredincioşilor va fi stârpită;

29: drepţii însă vor moşteni pământul

şi-n veacul veacului îşi vor avea sălaş pe el.

Drepţii vor moşteni, „desigur, nu un pământ supus simţurilor, ci pământul devenit întreg, spiritual şi nematerial, ca, cei ce au dobândit trupuri netrupeşti şi au ajuns într-o simţire mai presus de simţire şi, circumscrişi fiind, se vor face necircumscrişi în cele necircumscrise să aibă o locuinţă vrednică de slava lor”[30].

30: Gura dreptului va murmura înţelepciune

şi limba lui va rosti judecată;

31: legea Dumnezeului său în inima lui,

şi paşii lui nu se vor poticni.

„Este cu totul limpede că cel ce are legea dumnezeiască în minte are, fără îndoială, şi buna statornicie şi neclătinarea în virtute”[31].

32: Păcătosul îl pândeşte pe cel drept

şi caută să-l omoare;

„După Eusebiu, păcătosul îl invidiază pe cel drept şi vrea să-l facă să cadă: este replica primului verset: Nu te întrece cu cei păcătoşi[32].

33: dar Domnul pe acesta nu-l va lăsa în mâinile lui

şi nicicum nu-l va osândi atunci când îl judecă.

34: Aşteaptă-L pe Domnul şi păzeşte-I calea

şi El te va înălţa pentru ca tu să moşteneşti pământul;

când vor fi stârpiţi păcătoşii, tu vei vedea.

„De fapt, pentru acest pământ folosim noi expresia se coboară, pe când în realitate aici e vorba de cele de sus, spre care te înalţi, te urci. În chipul acesta pare că s-a deschis pentru progresul sfinţilor un drum care porneşte de la pământul acesta spre cerul acela”[33].

35: Văzutu-l-am pe cel necredincios ridicat în slăvi

şi înălţându-se pe sine ca cedrii Libanului;

36: şi am trecut pe-acolo şi, iată, nu era;

şi l-am căutat, dar locul său nu era de găsit.

Mărirea păcătoşilor e aparentă, chiar când se prelungeşte în mai multe generaţii (ne referim la personaje istorice malefice, apreciate ca pozitive deseori).

37: Păzeşte nerăutatea şi caută ce e drept,

că omul de pace lasă urmaşi după el;

„Chiril al Alexandriei interpretează rămăşiţa [urmaşi – la Anania] ca pe o moştenire spirituală: omul de pace lasă ceva în urma sa”[34].

38: dar nelegiuiţii vor fi nimiciţi deodată

şi urmaşii necredincioşilor fi-vor stârpiţi.

39: Dar mântuirea drepţilor e de la Domnul;

El e ocrotitorul lor la vreme de necaz;

40: şi Domnul le va ajuta şi El îi va izbăvi

şi-i va scoate din mâna păcătoşilor

şi-i va mântui, că ei au nădăjduit în El.

Anticiparea mântuirii (iar mai sus, şi a osândei veşnice), într-o vreme cu o eshatologie tulbure.


[1] SEP 4/I, p. 118

[2] BBVA, pp. 655-656

[3] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 45

[4] SEP 4/I, p. 119

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVII

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 21

[8] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 5

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, VI

[10] SEP 4/I, p. 119

[11] SEP 4/I, p. 120

[12] Origen, Contra lui Celsus, VII, 29

[13] BBVA, p. 656

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 3

[15] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 149

[16] SEP 4/I, p. 120

[17] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre gelozie şi invidie, VIII

[18] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, X, 9

[19] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 20

[20] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 114

[21] SEP 4/I, p. 120

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[23] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XII, 4

[24] BBVA, p. 657

[25] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XXI, F-2

[26] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, XXXIV, 1

[27] Sf. Vasile cel Mare Omilii şi cuvântări, II, 8

[28] BBVA, p. 657

[29] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XII, 9

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 5

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII

[32] SEP 4/I, p. 121

[33] Origen, Despre principii, II, 3, 7

[34] SEP 4/I, p. 122

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 35

PSALMUL 35 – Pentru sfârşit: al lui David, robul Domnului.

„După cum Psalmul 1 prezintă în contrast cele două căi care stau în faţa alegerii omului, psalmul acesta înfăţişează cele două tipuri opuse de oameni care păşesc pe ele”[1].

„Cuvintele introductive: la copilul Domnului (< τω δούλω κυρίου [robului Domnului] < le’eved YHWH[2] [către robul Domnului]. În greaca κοινή cuvântul παις (copil) a căpătat sensul de rob. Acest calc semantic a devenit parte a registrului lingvistic bisericesc în limba română”[3].

1: Călcătorul de lege, păcătuind, zice-n sinea lui

că înaintea ochilor săi nu este frică de Dumnezeu.

„Este vorba de călcătorul de lege care în chiar sinea lui, în mod deliberat, îşi propune să calce legea lui Dumnezeu şi să păcătuiască. Spunându-şi că frică de Dumnezeu nu există, el elimină eventualitatea consecinţelor ce derivă din păcatul său (Apostolos Makrakis)”[4]. Desigur, acela se iluzionează; poţi declara orice, dar nu poţi ocoli frica şi, mai ales, pedeapsa.

2: Fiindcă el însuşi se amăgeşte chiar cu ochii săi,

ca nu cumva să-şi afle fărădelegea şi s-o urască.

„Augustin interpretează: Dacă ai fi sincer, ţi-ai fi descoperit deja fărădelegea şi ai fi urât-o; dar în loc să o urăşti, o aperi”[5].

3: Cuvintele gurii sale sunt fărădelege şi vicleşug,

el n-a dorit să înţeleagă cum e să fii bun.

4: Fărădelege a gândit în aşternutul său,

pe sine s-a pus în orice cale care nu e bună

şi răutatea n-a urât-o.

„Noaptea oferă răgaz pentru introspecţie şi rugăciune. Augustin interpretează expresia [în aşternutul său] la figurat: în taina inimii[6].

5: Doamne, mila Ta este în cer

iar adevărul Tău se-ntinde pân-la nori;

Mila… adevărul: „Ieronim le identifică cu Însuşi Hristos”[7].

6: dreptatea Ta e ca munţii lui Dumnezeu,

adânc nepătruns judecăţile Tale.

Oameni şi dobitoace vei mântui Tu, Doamne;

Adânc nepătruns judecăţile Tale: „Tot înţelepciunea lui Dumnezeu este şi aceasta, ca noi să nu cunoaştem bine cauza tuturor celor ce ni se întâmplă. Răsplata noastră n-ar fi mare şi nici n-ar fi o dovadă de credinţă dacă am asculta de Dumnezeu pentru că am şti cauzele tuturor celor ce ni se întâmplă; dar foarte mare folos sufletesc avem când, fără să cunoaştem vreuna din pricinile necazurilor ce vin peste noi, ne dăm totuşi silinţa să ne supunem tuturor poruncilor Lui, să-L ascultăm cu adevărat şi să credem în El din toată inima”[8].

Dobitoace sau animale: la o primă lectură, e vorba despre pronia divină care se extinde şi asupra necuvântătoarelor. „Chiril al Alexandriei însă interpretează metaforic termenul, considerând că se referă la cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu; şi ei sunt chemaţi la mântuire”[9].

Sau: „Dobitoace numind partea mai neraţională a celor ce se mântuiesc”[10].  „Cei ce petrec în studiul cuvântului lui Dumnezeu şi al învăţăturii raţionale sunt numiţi oameni; cei ce trăiesc fără studii de acest fel şi nu cer exerciţiile ştiinţei, sunt numiţi însufleţite, curate însă. Căci după cum unii sunt oamenii lui Dumnezeu, alţii sunt oile lui Dumnezeu”[11].

7: cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule,

fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui,

8: din grăsimea casei Tale îi vei îmbăta

şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa.

„Grăsimea era socotită drept partea cea mai bună din animalul jertfit la templu (în casa Domnului) şi-I era rezervată lui Dumnezeu (Levitic 7, 25). Plăcuţii lui Dumnezeu iau parte la ospăţul de după jertfă şi se înfruptă din aceleaşi bunătăţi ca şi Domnul, trăind un fel de beţie sacră, vecină cu extazul. Este şi paharul Domnului care mă-mbată de parc-ar fi prea tare (Psalmi 22, 5). Calist Patriarhul conchide: Noi pururea vom avea viitoarele bunătăţi dumnezeieşti şi vom fi în ele, dacă vom gusta din amândouă părţile vinul din potirul de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele”[12].

„Căci se cuvine, şi cu drept cuvânt, ca cetăţenii raiului să se împărtăşească bogat de Hristos şi să se veselească de darurile îmbelşugate ale Duhului”[13]. Aceştia „sunt beţi de o beţie care trezeşte, care omoară păcatele, face vii inimile, beţie potrivnică beţiei trupeşti”[14].  „Vei descoperi că în Scrierile divine sunt amintite multe despre îmbătarea de acest fel. Care îmbătare, fără îndoială, se consideră bucuria sufletului şi veselia minţii”[15].

Izvorul [şuvoiul – SEP 4] desfătării: „pentru Ambrozie, acesta evocă râurile Paradisului (Facerea 2, 10); pentru Eusebiu şi Atanasie, îl evocă pe Hristos, iar Ieronim vede aici o aluzie la Duhul Sfânt”[16].

9: Că la Tine este izvorul vieţii,

întru lumina Ta vom vedea lumină.

Izvorul vieţii: „Grigorie din Nazianz (Or. 31, 3, PG 36, 135): în lumina Duhului Sfânt vedem şi vestim lumina care e Hristos, izvorând din lumina care e Tatăl”[17].  „Cel ce citeşte Scripturile vechi şi cercetează cu osteneală cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi caută cunoştinţa exactă şi neştirbită, se aseamănă mult cu cel ce deschide un puţ. Căci caută apă vie şi izvor înveselitor şi ţâşnire spre desfătare”[18].  Sau putem vedea aici pe Hristos: „Iar că Hristos este Izvorul vieţii ne asigură Psalmistul”[19].   Lumină: „El a făcut, pe de o parte, mintea văzătoare, iar pe de alta, a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine”[20].  „Adică în Cuvântul Tău şi în Înţelepciunea Ta, cu alte cuvinte, în Fiul Tău, Te vom vedea pe Tine, Părinte”[21]. „Psalmistul admiră în mod cu totul cuvenit firea dumnezeiască şi-I atribuie demnitatea cea mai înaltă, zicând: La Tine este izvorul vieţii. Dar dacă Tatăl a dat existenţa Fiului nu din fiinţa Lui, iar Acesta face vii chiar şi aşa pe cele făcute şi este Viaţa prin fire, ca Cel de viaţă Făcător, pentru ce susţine Psalmistul în zadar că numai la Dumnezeu este izvorul vieţii? Căci are aceasta şi firea celor create, dacă şi ea dă viaţă, odată ce Fiul nu este de fire dumnezeiască, după nebunia unora. Dar acest lucru este absurd. Deci, Viaţa după fire este Fiul ca Dumnezeu din Dumnezeu şi ca Viaţă din Viaţă”[22].   „Dar dacă harul Soarelui gândit cu mintea ne vine aproape şi ne mişcă dorinţa şi ne stârneşte la trezvie, dar ea nu e curată [mintea – n. n.], ea e ca un văzduh deşert, nestrăveziu, din pricina grosimii norilor şi a materiilor ce se întind cu uşurinţă ca un întuneric spre lumina soarelui de care ne veselim în bucuria vederii”[23].  „Lumina se vede în lumină şi într-o lumină asemănătoare. Iar cel ce vede, dacă nu lucrează în nici un chip altfel, fiind ieşit din toate celelalte, devine şi el întreg lumină şi se face şi el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis se şi uneşte în chip neamestecat, lumină fiind şi lumină văzând prin lumină. De se priveşte pe sine, vede lumină; de priveşte spre ceea ce vede, şi aceea este lumină. Aceasta este unirea: a fi toate acestea una, ca să nu mai poată distinge cel ce priveşte între aceea prin ce priveşte şi între cel ce priveşte, ci numai atâta să ştie că e o lumină şi priveşte o lumină, deosebită de a tuturor făpturilor”[24].  „S-a scris: Întru lumina Ta vom vedea lumină, adică în iluminarea Duhului (vom vedea) Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9). Astfel, în El se descoperă slava Unuia-Născut şi Se face cunoscut Dumnezeu”[25].  „Căci cine altul ar putea fi înţeles că este izvorul vieţii dumnezeieşti şi izvorul duhovnicesc al dulceţii decât Fiul, Care îngraşă şi adapă cu harul duhovnicesc şi lin al Duhului sufletele noastre, nişte mlădiţe alipite de El prin iubire şi credinţă?”[26].  „De aceea, cel ce cinsteşte pe Fiul cinsteşte pe Tatăl. Orice cuvânt nelegiuit, care se spune Fiului, se îndreaptă către Tatăl”[27].

10: Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine

şi dreptatea Ta celor drepţi la inimă.

11: Să nu vină peste mine piciorul trufiei

şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine.

Piciorul trufiei: aluzie la obiceiul oriental ca învingătorul să-şi pună piciorul pe grumazul învinsului”[28].

Trufia e greu de biruit: „totuşi, ştiind cât de grea este aceasta până şi pentru cei desăvârşiţi (dacă se bizuie numai pe sârguinţa lor), imploră rugător ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea scăpa neatins de săgeata acestui duşman”[29].

12: Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelege;

izgoniţi au fost şi nu vor putea să se ridice.

Sfârşitul celor ce resping poruncile dumnezeieşti.


[1] SEP 4/I, p. 117

[2] לעבד־יהוה

[3] PSALM, p. 380

[4] BBVA, p. 655

[5] SEP 4/I, p. 117

[6] SEP 4/I, p. 117

[7] SEP 4/I, p. 117

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, I, 7

[9] SEP 4/I, p. 117

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, XV

[11] Origen, Omilii la Levitic, III, 3

[12] BBVA, p. 655

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 19

[15] Origen, Omilii la Levitic, VII, 1

[16] SEP 4/I, p. 118

[17] SEP 4/I, p. 118

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[20] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 21

[21] Origen, Despre principii, I, 1, 1

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 6

[23] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe,       LXIX

[24] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 36

[25] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[27] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 4, 34; Scrisoarea episcopului Alexandru

[28] SEP 4/I, p. 118

[29] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 6

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 34

PSALMUL 34 – Al lui David.

„Este rugăciunea oricărui om prigonit pe nedrept, căruia i se răsplăteşte binele cu răul, duşmanii profitând de candoarea lui. Qimhi spune că David a rostit această rugăciune pe când era prigonit de Saul. Majoritatea Părinţilor văd în acest psalm rugăciunea lui Hristos în pătimirea Sa”[1].

1: Judecă-i, Doamne, pe cei ce-mi fac mie nedreptate,

războieşte-Te împotriva celor ce se războiesc cu mine.

2: Ia-Ţi armura şi pavăza şi ridică-Te în ajutorul meu;

3: sabie scoate şi închide calea celor ce mă prigonesc;

spune-i sufletului meu: „Eu sunt mântuirea ta!”

„În acest loc se cere nu severitatea cercetării viitoare, ci hotărârea judecăţii prezente. Acest înţeles au cuvintele: Ia scutul şi sabia, scutul, bineînţeles, pentru apărare şi sabia pentru răzbunare. Nu pentru că Dumnezeu, judecând, ar fi lipsit de astfel de pregătire, ci pentru că în acest veac acestea sunt numele uneltelor de groază pentru faptele de groază”[2]Spune-i sufletului meu: Eu sunt mântuirea ta!  „Voi alerga după această voce şi Te voi prinde. Nu ascunde de mine faţa Ta. Să mor, ca să nu mor, ca s-o văd”[3].

4: Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei ce caută sufletul meu;

cei ce-mi gândesc mie răul întoarcă-se îndărăt şi plini de ruşine.

„Origen înţelege că duşmanilor li se doreşte să-şi conştientizeze păcatul spre a se pocăi. ♦ [întoarcă-se]: Eusebiu observă că mulţi dintre cei care au cerut răstignirea lui Hristos L-au primit apoi (trimite la Ioan 1, 12), iar blestemul profetic se adresează numai diavolului”[4], sau, am adăuga noi, şi celor ce nu s-au întors.

5: Să fie ei ca praful în faţa vântului

şi îngerul Domnului să-i necăjească;

„Psalmistul vrea convertirea păcătoşilor; doar cei care o refuză ajung ca pleava [praful] (Augustin, Ieronim). ♦ îngerul Domnului: Meliton al Sardesului (Chron. Pasch. 152) şi Chiril al Alexandriei trimit la îngerul exterminator din Ieşirea 12, 13”[5].

6: fie-le calea întuneric şi alunecare

şi îngerul Domnului să-i fugărească.

7: Fiindcă fără pricină ei pe ascuns în laţul lor mi-au pregătit pieirea,

fără pricină mi-au suduit sufletul.

8: Asupra lor să vină laţul pe care ei nu-l cunosc,

pe ei să-i prindă cursa pe care au ascuns-o

şi în acelaşi laţ să cadă.

9: Dar sufletul meu se va bucura întru Domnul,

de mântuirea Lui se va veseli.

10: Toate oasele mele vor zice: „Doamne, cine este asemenea Ţie,

să-l izbăvească pe sărman din mâna celor mai tari decât el,

da, pe sărac şi pe sărman de cei ce îi jefuiesc?”

11: Martori mincinoşi s-au ridicat

şi de ceea ce nu ştiam m-au întrebat;

12: prin rele pentru bune m-au răsplătit,

secătuire sufletului meu.

13: Dar eu, când ei mă supărau, cu haină de sac m-am îmbrăcat,

cu postire mi-am smerit sufletul,

iar rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce.

„Sfântul Isihie al Ierusalimului: Adevărata smerenie se dobândeşte astfel: În fiecare zi adu-ţi în minte virtuţile aproapelui tău, calităţile lui fireşti, şi compară-le cu virtuţile şi calităţile tale. Când mintea îşi vede propria nevrednicie şi constată cât de departe este de desăvârşirea altora, atunci şi tu vezi că nu eşti decât praf şi cenuşă şi, în cel mai bun caz, eşti îndărătul tuturor fiinţelor raţionale de pe pământ”[6].  „Eusebiu spune că Mântuitorul Îşi manifestă blândeţea ca un tată care suferă şi plânge pentru pierderea fiilor (trimite la Luca 13, 34). După Augustin, versetul ne învaţă ce trebuie să facem când suntem atacaţi – să nu răspundem cu rău, ci cu rugăciune pentru duşmani”[7].

14: Ca şi cu un vecin, ca şi cu un frate de-al nostru, aşa de bine m-am purtat;

ca şi cum aş fi jelit şi m-aş fi întristat, aşa m-am smerit.

15: Dar ei împotriva mea s-au veselit şi s-au adunat;

bice s-au adunat împotriva mea şi eu nu ştiam.

Risipiţi au fost, dar nu s-au căit.

Eu nu ştiam: „Eusebiu vede în aceasta o ilustrare a kenozei[8] Fiului lui Dumnezeu”[9].

16: M-au pus la încercare, cu batjocură m-au batjocorit,

cu dinţii au scrâşnit împotrivă-mi.

17: Doamne, când oare vei vedea?

Îndepărtează-mi sufletul de la faţa lor cea rea,

de la lei, viaţa mea.

18: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, în adunare mare,

întru popor puternic Te voi lăuda.

„Eusebiu atrage atenţia asupra multiplelor analogii cu Psalmul 21. ♦ Adunarea cea mare [popor puternic] se referă la chemarea şi adunarea tuturor oamenilor în Biserică (Chiril al Ierusalimului, Cateheze 18, 24)”[10].

19: Să nu se bucure de mine cei ce mă duşmănesc pe nedrept,

cei ce fără pricină mă urăsc şi-mi fac semne cu ochiul.

20: Că ei de pace îmi vorbeau,

dar în mânie vicleşuguri gândeau

21: şi larg şi-au deschis gura împotriva mea,

zicând: „E bine, e bine, ochii noştri au văzut!”

22: Tu ai văzut-o, Doamne, să nu păstrezi tăcere,

Doamne, nu Te depărta de mine!

23: Scoală-Te, Doamne, şi ia aminte la judecata mea,

Dumnezeul meu şi Domnul meu, ia aminte la pricina mea.

24: Judecă-mă, Doamne, după dreptatea Ta, Dumnezeul meu,

aşa încât ei să nu se bucure de mine;

„Că Hristos a făcut judecată dreaptă şi cuvenită ne lămureşte iarăşi fericitul David”[11].

25: să nu zică în inimile lor: „E bine, bine-i este sufletului nostru!”,

nici să zică: „Noi l-am înghiţit!”

26: Să se ruşineze şi să se năruie deodată cei ce se bucură de răul meu,

în ruşine să se îmbrace şi-n ocară cei ce se laudă împotriva mea.

27: Dar cei ce-mi doresc mie dreptatea, ei să se bucure şi să se veselească

şi să spună fără-ncetare: „Mărit să fie Domnul,

Cel ce doreşte pacea robului Său!”

„A ura cuiva să spună pururi: Preamărit fie Domnul! înseamnă a-i dori fericirea veşnică (Eusebiu, Origen)”[12].

28: Şi limba mea va grăi dreptatea Ta,

în ziua-ntreagă lauda Ta.

Rugăciune pentru ca Dumnezeu să grăbească dreptatea Sa.  „Voi cânta dreptatea Ta pentru că ai chemat nu un singur popor, ci toate neamurile; e o singură zi, dar e o zi infinită, pentru că a rămâne cu Tine este Ziua cea veşnică (Eusebiu). ♦ ziua întreagă, lauda Ta: Orice faci, să faci cum se cuvine, şi astfel L-ai lăudat pe Domnul. […] În curăţia lucrărilor tale, pregăteşte-te să-L lauzi pe Dumnezeu ziua întreagă (Augustin)”[13].


[1] SEP 4/I, p. 113

[2] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 6

[3] Fericitul Augustin, Mărturisiri, I, 5

[4] SEP 4/I, p. 114

[5] SEP 4/I, p. 114

[6] BBVA, p. 654

[7] SEP 4/I, p. 115

[8] Deşertare; golire: Fiul Se dezbracă de slava dumnezeirii pentru a Se înomeni.

[9] SEP 4/I, p. 115

[10] SEP 4/I, p. 115

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

[12] SEP 4/I, p. 116

[13] SEP 4/I, p. 116

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 33

PSALMUL 33 – Un psalm al lui David; când şi-a schimbat el înfăţişarea în faţa lui Ahimelec şi i s-a dat drumul şi a plecat.

Relatarea acestora se află în I Regi, capitolele 21-22.  Palmul este o „aducere de mulţumire şi reflecţie asupra destinului celor drepţi şi al celor nelegiuiţi. În Textul Masoretic este un psalm alfabetic (acrostih pe versete), dar ordinea este uneori inversată. Origen pune acest psalm în rostirea lui Hristos”[1].

1: În toată vremea Îl voi binecuvânta pe Domnul,

lauda Lui pururi în gura mea.

Adică voi binecuvânta pe Domnul „nu numai în clipele fericite ale vieţii mele, ci şi în vremuri de restrişte. […] Este şi o genă spirituală a omului dinăuntru, cu care omul se hrăneşte, participând la Cuvântul vieţii, Care este pâinea coborâtă din cer”[2].

2: Întru Domnul se va lăuda sufletul meu:

audă cei blânzi şi să se veselească.

„Căci oamenii adeseori ponegresc şi din pismă cele bune. Dar amfiteatrul de sus judecă lucrurile fără părtinire şi încununează după adevăr cele ce se fac”[3].

3: Măriţi-L pe Domnul laolaltă cu mine,

împreună să-I înălţăm numele.

„Cu toţii împreună, că unul singur nu poate. Dar, mai vârtos, chiar dacă ne-am strânge toţi la un loc, încă nu vom face ceea ce trebuie. Dacă s-ar aduna toate turmele întregii Biserici a lumii, cea de acum şi cea din viitor, nu vor putea să laude după vrednicie pe Păstor”[4].  „Spre slăvirea Domnului, psalmistul ia un cor potrivit lui. […] Măreşte pe Domnul cel ce rabdă încercările pentru buna credinţă cu mintea trează, cu gând înalt şi slobod. Mai măreşte apoi pe Domnul cel care priveşte cu suflet mare şi cu gânduri adânci măreţiile creaţiei, ca din măreţia şi frumuseţea creaturilor să contemple pe Creatorul lor”[5].

4: Pe Domnul L-am căutat şi El m-a auzit

şi din toate necazurile m-a izbăvit.

L-am căutat: „Vasile atrage atenţia că termenul εξεζήτησα are o semnificaţie mai amplă decât a căuta. Într-adevăr, prefixul sugerează ducerea acţiunii până la capăt, în profunzime”[6].

„Dumnezeu izbăveşte din necaz pe sfinţii Lui; nu-i lasă neîncercaţi, dar le dă răbdare. […] După cum nimeni nu este încununat fără adversar, tot aşa nimeni nu poate fi numit încercat decât numai prin necazuri”[7].  „Până ce nu căutăm pe Dumnezeu prin virtuţi şi prin credinţă dreaptă, ne aflăm într-un fel oarecare înapoia feţei lui. Dar după ce, însetând de legea dumnezeiască, începem să urmăm calea sfântă şi înaltă, ne va privi”[8].

5: Apropiaţi-vă de El şi luminaţi-vă

şi feţele voastre nu se vor ruşina.

„Fericit este acela care, în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, când va veni Domnul să lumineze cele ascunse ale întunericului şi să vădească gândurile inimilor, va îndrăzni să stea sub lumina aceea a vădirilor şi va pleca fără să fie ruşinat, pentru că are conştiinţa nepătată de fapte rele”[9].  „Iar sfeşnicul era Hristos, care umplea prin chip (tip) pe cei ce voiau să intre în Sfânta Sfintelor cu o lumină mare din toate părţile”[10].

6: Sărmanul acesta a strigat, iar Domnul l-a auzit

şi din toate necazurile lui l-a mântuit.

Sărmanul acesta: „pentru Vasile, acesta este Hristos, care S-a făcut sărac pentru noi, dar şi toţi cei care, urmându-L, s-au făcut săraci pentru Dumnezeu. Exprimarea sugerează experienţa directă a psalmistului”[11].

Dar, „sărăcia nu este totdeauna ceva de laudă; este de laudă sărăcia săvârşită de bună voie, după sfatul evanghelic”[12].

7: Îngerul Domnului îşi va pune tabăra împrejurul celor ce se tem de El,

şi El îi va izbăvi.

„Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăţia faptelor tale preţioase de virtute, Dumnezeu aşează neapărat lângă tine străjeri şi paznici, te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor”[13].  Hristos nu e despărţit de îngerii Săi: „şi mulţimea îngerilor e de faţă, slujind (liturghisind) Mântuitorului Hristos, Care mântuieşte pe ai Săi şi îi scoate din răutatea lumii, împlinind slujirea rânduită lor”[14].

8: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul;

fericit bărbatul care nădăjduieşte întru El.

„Text profetic asupra Sfintei Euharistii: Dintre toate sfintele rituri, numai Euharistia este aceea care le alimentează pe toate celelalte Taine cu desăvârşire. Atât de desăvârşită este această Taină şi atât de mult le depăşeşte pe celelalte, încât ea conduce spre adevărata culme a lucrurilor celor bune. Aici este şi ţinta finală a strădaniei omeneşti: prin ea Îl dobândim noi pe Însuşi Dumnezeu, iar Dumnezeu Se uneşte cu noi în desăvârşită unire; căci ce legătură poate fi mai completă decât aceea de a deveni un singur duh cu Dumnezeu? (Nicolae Cabasila)”[15].  La fel, „Augustin, Ieronim, Beda văd aici o prevestire a Euharistiei. Lectura hristologică şi euharistică apare şi în Constituţiile Apostolice 8, 13-16 şi în Catehezele mistagogice ale lui Chiril al Ierusalimului (23, 20)”[16].

„Credinţa vă va aduce, experienţa vă va învăţa, Scriptura vă va povăţui”[17].  „Şi sufletul, apropiindu-se cu frică, se face părtaş al trupului şi al sângelui Lui şi gustul lor se face neşters în el, păzindu-l de toată patima”[18].  „Gustarea aceasta înseamnă împărtăşirea cu puterea Duhului, care lucrează în inimă”[19].  „Auziţi psaltul care vă îndeamnă să vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Nu îngăduiţi gâtlejului celui trupesc să judece cele gustate, ci credinţei neîndoielnice! Noi gustăm, dar nu suntem chemaţi să gustăm pâine şi vin, ci antitipul trupului şi sângelui lui Hristos”[20].  „Omul din afară e dăruit şi cu simţul gustării. Dar tot aşa este dăruit şi omul cel din lăuntru cu un gust duhovnicesc”[21].  „Însăşi experienţa Cuvântului adevărului vă îndeamnă ca pofta să vă fie mereu fără saţiu. De aceea gustaţi, ca să fiţi fericiţi, flămânzind şi însetând pururi de dreptate”[22].  „Precum trupul, gustând din dulceţurile pământeşti, experiază fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea, când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înşele mângâierea Duhului Sfânt şi să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât să-şi poată da seama fără greşeală de cele ce-i sunt de folos”[23].  „Iar cine nu ştie aceasta cu claritate, acela se înstrăinează în chip limpede de iubirea şi dulceaţa lui Hristos. Iar cine e străin de acestea şi de gustarea lor […] e vrăjmaş lui Dumnezeu şi străin de Împărăţia cerurilor; pentru că ce altă nădejde va avea, spune-mi, sau ce altă iubire va îmbrăţişa sau ce mângâiere va afla, fie aici, fie după moarte?”[24].

9: Temeţi-vă de Domnul, voi, toţi sfinţii Lui,

că nimic nu le lipseşte celor ce se tem de El.

„Sfântul Simeon Noul Teolog: Frica de Dumnezeu naşte smerenie, smerenia naşte plânsul cel curăţitor de păcate, plânsul îl îndestulează pe om cu dulceaţa Duhului şi-i aduce belşug de nădejde în propria sa mântuire”[25].

„Dacă frica nu ne-ar instrui viaţa noastră, ar fi cu neputinţă, fiind în trup, să săvârşim sfinţenia. Că după cum cei străpunşi de cuie au nemişcate mădularele trupului lor şi nu pot lucra nimic, tot aşa şi cei care au sufletul ţintuit de frica cea dumnezeiască evită neajunsurile păcatului provocate de patimi”[26].  „Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt”[27].

10: Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit,

dar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.

Bogaţii au flămânzit, „fiindcă deşi ei au comorile Scripturilor cereşti sunt săraci dacă nu înţeleg şi flămânzesc dacă n-au gustat nimic din hrana harului duhovnicesc. Aşadar, nimic nu este mai bogat decât starea sufletească a înţeleptului, nimic mai sărac decât aceea a neînţeleptului”[28].  „Se poate că psalmistul numeşte pe poporul Israil bogat, pentru că a lui a fost înfierea, a lui slujba dumnezeiască, ale lui făgăduinţele, ai lui părinţii. Aceştia, deci, au sărăcit, din pricina păcatului lor faţă de Domnul. […] Dumnezeu este însuşi binele desăvârşit; şi de acest bine nu se vor lipsi toţi cei care Îl caută pe Domnul”[29].  „Aşadar, Dumnezeu este Binele propriu-zis şi Binele prin fire şi prim, de la care ni se trimite tot binele. Pentru că aşa cum razele care ies din discul solar luminează pământul, tot aşa şi darurile dumnezeieşti ale harului care ies din lumina cea mare şi neapropiată îi faci buni pe cei ce se împărtăşesc de ele, schimbându-i cu totul prin osteneala virtuţii şi dorul după Dumnezeu”[30].

11: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine;

frica Domnului vă voi învăţa.

„Pentru Ieronim, Hristos este Cel care cheamă”[31].

Veniţi, adică: Apropiaţi-vă de Mine, fiilor, prin fapte bune, ca să fiţi învredniciţi a ajunge fii ai luminii prin naşterea din nou”[32].  „Frica Domnului este îndoită, ca şi credinţa. Cele dintâi sunt începătoare, iar celelalte desăvârşite şi se nasc din cele începătoare”[33].  „Cu cât se nevoieşte cineva spre bine, cu atât creşte în el frica, până ce şi cele mai mici greşeli ale lui, pe care nu le-a luat în seamă niciodată, aflându-se în întunericul neştiinţei, i le arată lui”[34].

12: Cine este omul care doreşte viaţă,

care iubeşte să vadă zile bune?:

„Dacă voieşte cineva viaţa, să nu voiască viaţa aceasta obişnuită, pe care o trăiesc şi animalele, ci viaţa cea adevărată, pe care nu o întrerupe moartea”[35].  „Oare nu spune că în acestea se indică viaţa sfinţilor? Aceasta este vădit tuturor. Căci nu porunceşte unora să se reţină de la rele ca să aibă parte de revenirea la viaţa de acum a trupului (căci vor învia şi cei ce nu s-au oprit de la rele), ci îndeamnă mai degrabă spre acea viaţă în care se pot vedea zile bune, o viaţă trăită veşnic în fericire şi slavă”[36].

13: Opreşte-ţi limba de la rău

iar buzele tale să nu grăiască vicleşug;

„Aici, cuvântul cine nu exprimă imposibilul, ci raritatea”[37].   „Opreşte limba ta de la rău înseamnă: Nu răni prin ceva conştiinţa aproapelui, nu cleveti, nu mânia pe cineva”[38].  „Cel mai la îndemână şi cel mai felurit este păcatul săvârşit cu limba”[39].  Se spun acestea, „prin rău interzicând rostirea cu ocară a răului şi vorbirea răutăcioasă, iar prin vicleşug oprind răutatea şi cele ce urmează ei, adică ironia şi linguşeala, minciuna şi cuvintele enigmatice care rănesc în ascuns pe fratele”[40].   „Drept început al fericirii socoate îndepărtarea sau ferirea de răutăţi, cu alte cuvinte să nu recunoşti nicidecum că vreo faptă ar fi bună, până ce n-ai spălat şi n-ai şters de pe ea orice pată a răutăţii”[41].

14: ocoleşte răul şi fă binele,

caută pacea şi mergi pe urmele ei.

„A spus la început câteva păcate în parte: clevetirea, viclenia, şi apoi a adăugat în chip cuprinzător tot păcatul zicând: abate-te de la rău, adică fugi de tot răul, abate-te de la tot lucrul pricinuitor de păcat. Dar n-a zis nici numai aceasta, ci a mai adăugat: şi fă binele. Căci când cineva nu face răul, nu face numaidecât şi binele, sau când nu face nedreptate, nu şi miluieşte numaidecât. Şi când nu urăşte, nu şi iubeşte prin aceasta. (Apoi) adaugă: Caută pacea şi o urmăreşte pe ea. N-a spus numai caut-o, ci şi urmăreşte-o, ca să o apuci pe ea”[42].  „Cu asta nu vreau să spun să urmăriţi pacea numai cu oamenii, ci şi cu Dumnezeu!”[43]. „Îndemnul citat n-a fost spus în legătură cu binele sau răul trupesc, cum cred unii, nici în legătură cu lucrurile din afară, ci numai cu binele sau răul din punct de vedere sufletesc”[44]. Sau, mai exact, are în vedere răul sub orice formă, căci şi printr-un rău trupesc atentăm la sufletul semenului.  „Este cu neputinţă să începi a face binele dacă mai întâi nu te-ai depărtat şi n-ai fugit cu totul de rău, după cum este cu neputinţă să fii sănătos, dacă n-ai scăpat de boală, să fii într-o cameră călduroasă, dacă n-ai îndepărtat deplin din ea frigul. […] Sus este pacea cea adevărată! Pentru că atâta vreme cât suntem legaţi în trup, suntem legaţi de multe lucruri, care ne turbură. Caută, dar, pacea, care e dezlegarea de turburările din această lume! Dobândeşte o minte liniştită, o stare sufletească neînvălurată şi neturburată, care să nu fie clătinată nici de patimi, nici de dogmele cele mincinoase”[45].

15: Ochii Domnului asupra celor drepţi

şi urechile Lui spre rugăciunea lor.

„În cuvintele care spun că ochii Domnului sunt spre cei drepţi se arată dragostea Celui ce priveşte, iar în cele ce spun că urechile îi sunt întotdeauna atente la rugăciuni se dovedeşte dărnicia Celui ce le aude”[46].  „Pentru că oricare faptă a dreptului este vrednică de privirea lui Dumnezeu şi pentru că orice cuvânt al lui este lucrător şi plin de putere (că dreptul nu grăieşte nici un cuvânt deşert) de aceea psalmul spune că dreptul este totdeauna privit şi totdeauna ascultat”[47].  „E de mare folos să se ştie amănunţit despre viaţa sfinţilor, şi socotesc că nimic din cele ale lor nu scapă minţii nemuritoare a lui Dumnezeu”[48]. Desigur, aflând despre ochi şi urechi ale lui Dumnezeu, cititorul va cugeta aceste antropomorfisme într-un mod vrednic de El, gândind la atotştiinţa divină.

16: Dar faţa Domnului e împotriva celor ce fac rău,

pentru ca pomenirea lor s-o şteargă de pe pământ.

„Socot că aici este numită faţă venirea cea arătată şi vădită a Domnului la judecată”[49].

17: Strigat-au drepţii, iar Domnul i-a auzit

şi din toate necazurile lor i-a izbăvit.

„Strigătul drepţilor este spiritual; este strigăt cu mare glas în ascunsul inimii, în stare să ajungă chiar până la urechile lui Dumnezeu. Cel care cere lucruri mari şi se roagă pentru cele cereşti, acela strigă şi face auzită rugăciunea, pe care o trimite la Dumnezeu”[50].

18: Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobită

şi-i va mântui pe cei smeriţi cu duhul.

„Prin bunătatea Lui, Dumnezeu este aproape de toţi; noi înşine, prin păcat, ne depărtăm de El. […] (Şi-i va mântui pe cei smeriţi cu duhul): Cuvintele acestea vestesc venirea în trup a Domnului, Care se şi apropie şi nu este departe. Pentru că Domnul a fost trimis doctor celor zdrobiţi cu inima”[51].  „Să ştim bine că Domnul este aproape, că nici unul din gândurile noastre nu-I este ascuns şi nici ceva din planurile pe care le facem”[52].

19: Multe sunt necazurile drepţilor,

dar din ele toate (Domnul) îi va izbăvi.

„Dumnezeu ne scapă de necazuri, nu în sensul că le-ar opri să vină peste noi, ci datorită faptului că, atunci când suntem apăsaţi, totuşi noi nu suntem striviţi, datorită ajutorului dumnezeiesc. Termenul de a fi în necaz înseamnă, după înţeles ebraic, ceva ce ni se întâmplă fără voia noastră, iar termenul strivit (zdrobit, v. 20) se aplică atunci când cineva, cu voie proprie, se lasă învins de apăsare şi cedează, răpus”[53].  „În (necazuri) se probează omul, ca aurul în foc. Deci, dacă suntem drepţi, să primim să fim cercaţi în necazuri. Iar de suntem păcătoşi, să le răbdăm ca unii ce suntem vrednici de ele”[54].

20: Domnul le păzeşte oasele toate,

nici unul din ele nu va fi zdrobit.

„Compară cu versetul 18: omul cu inima zdrobită (de căinţă) îşi salvează toată fiinţa de la zdrobire (de la fărâmiţare, de la nimicire). Cel de al doilea stih va fi citat la Ioan 19, 36”[55].

„Toate cuvintele la fel cu acestea se referă la omul lăuntric. Pe temeiul celor spuse, sunt şi oase în părţile cele ascunse ale omului, care fac legătura şi armonia puterilor sufleteşti. Şi după cum oasele, prin tăria lor, susţin slăbiciunea cărnii, tot aşa şi în Biserică sunt unii care, datorită tăriei lor, pot să poarte lipsurile celor slabi. Şi după cum oasele sunt legate unele cu altele pe la încheieturi cu nervi şi tendoane care cresc pe oase, tot aşa şi legătura dragostei şi a păcii lucrează în Biserica lui Dumnezeu un fel de legătură şi unire a oaselor celor duhovniceşti”[56].

21: Rea e moartea păcătoşilor

şi vor greşi aceia care-l urăsc pe cel drept.

Moartea păcătoşilor este rea „şi din pricina osândirilor de aici, şi din pricina muncilor de dincolo”[57].   „Aceştia urăsc pe cel drept, pentru că trăiesc în păcate; păcatele lor sunt vădite de purtarea celui drept, pentru că viaţa lor este pusă în comparaţie cu o viaţă mai bună, aşa cum ai pune o linie strâmbă în faţa unei linii drepte. Şi, pentru că trăiesc în păcate, urăsc pe cel drept de frica vădirii păcatelor lor; iar pentru că îl urăsc, se înconjoară iarăşi de păcate”[58].

22: Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi

şi nimeni nu va greşi din toţi cei ce nădăjduiesc într-Însul.

„Pentru că cei ce au fost creaţi să slujească Domnului au fost ţinuţi în robie de duşmani, Domnul va răscumpăra sufletele acestora cu cinstit sângele Lui. De aceea, nimeni din cei ce nădăjduiesc în El nu va fi cercetat întru păcate”[59].


[1] SEP 4/I, p. 111

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 1

[3] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 75

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VI, 2

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 3

[6] SEP 4/I, p. 111

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 4

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 4

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[11] SEP 4/I, p. 112

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 5

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 5

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[15] BBVA, p. 652

[16] SEP 4/I, p. 112

[17] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 88, 1

[18] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 241

[19] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XV, 20

[20] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Cateheza V mistagogică, 20

[21] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 6

[23] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 30

[24] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, III

[25] BBVA, p. 652

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 6

[27] Diadoh al Foticeii, op. cit, 16

[28] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVIII, 9-10

[29] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 7

[30] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, XIV, 1

[31] SEP 4/I, p. 112

[32] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8

[33] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 3

[34] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 3

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 9

[36] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 4

[37] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, V

[38] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 4

[39] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 9

[40] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, X, 1

[41] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[42] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 4

[43] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, X, 6

[44] Origen, Contra lui Celsus, VI, 54

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 10

[46] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 1

[47] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 11

[48] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I

[49] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 11

[50] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 12

[51] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 12

[52] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXI, 3

[53] Origen, Despre rugăciune, XXX, 1

[54] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 31

[55] BBVA, p. 653

[56] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 13

[57] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfânta mare Muceniţă Drosida, V

[58] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 14

[59] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 14

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 32

PSALMUL 32 – Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.

„Psalmul glorifică lucrarea lui Dumnezeu în creaţie, în istorie şi în viaţa celor drepţi”[1].

1: Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul!;

celor drepţi li se cuvine laudă.

„Augustin spune că numai cei aflaţi în armonie cu Dumnezeu Îl pot lăuda pe deplin; altfel, omul Îl laudă când îi merge bine şi încetează când îi merge rău”[2].

„Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar ajunge şi dreptul loc în care se află Domnul; Îl primeşte în el. […] După cum unui picior strâmb nu i se potriveşte o încălţăminte dreaptă, tot aşa nici lauda lui Dumnezeu nu se potriveşte inimilor stricate”[3].

2: Lăudaţi-L pe Domnul în alăută,

în psaltire cu zece strune cântaţi-I.

Alăută este, oarecum, echivalentul românesc pentru ţiteră, instrument muzical asemănător cu harpa, a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea jos, la bază, de unde coardele pornesc în sus. Ea este simbolul faptelor pământeşti care-şi află preţ în cer (mila devenită comoară). Psaltire este echivalentul grecescului psalterion = harpă, instrument muzical a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea sus, către vârf, de unde coboară cele zece coarde. Ea simbolizează cele zece porunci ale Decalogului, dar şi cele cinci simţuri ale trupului îmbinate cu cele cinci ale duhului, prin care trebuie să-L lăudăm pe Domnul (Cassiodor)”[4].  „Lui Augustin, instrumentele muzicale îi sugerează bucuria fără margini, mai presus de cuvinte”[5].

„Poate că psaltirea cu zece coarde revelează pe Iisus-Cuvântul, Care este făcut cunoscut prin litera a zecea a alfabetului [iota – n. n.]”[6].  „Mai întâi trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară (alăută), adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. […] Poate că mintea, care caută cele de sus, se numeşte psaltire, pentru că felul cum e construit acest instrument muzical îşi are puterea sunetelor în partea de sus. […] Cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile şi face din ele un fel de concert şi simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sunt şi poruncile cele generale”[7].

3: Cântaţi-I Lui cântare nouă,

frumos cântaţi-I în strigări de bucurie.

Cântarea nouă „este cântarea omului reînnoit lăuntric (Origen), este viaţa nouă (Chiril al Alexandriei, Ieronim), exultarea mistică (Eusebiu)”[8].

„Cel care nu înţelege legea în chip trupesc, ci cunoaşte spiritualitatea ei, acela cântă cântare nouă. […] (Sau) dacă povesteşti chipul minunat, care depăşeşte toată firea, al întrupării Domnului, cânţi cântare nouă şi străină; iar dacă istoriseşti renaşterea şi reînnoirea întregii lumi, învechită de păcat, dacă vesteşti tainele învierii, şi aşa cânţi cântare nouă şi ivită de curând. […] Cântaţi frumos, cu mintea neîmprăştiată, cu sinceră stare sufletească! Cu strigăt de biruinţă cântaţi! Ca nişte ostaşi buni, după victoria lor împotriva duşmanilor, înălţaţi imne Pricinuitorului victoriei”[9].

4: Că drept este cuvântul Domnului,

şi toate lucrurile Lui întru credinţă.

„Că n-am crezut în Dumnezeu văzându-L cu ochi trupeşti, ci prin puterea minţii Îl vedem pe Cel nevăzut din cele văzute”[10].

5: Domnul iubeşte mila şi judecata,

de mila Domnului este plin pământul.

„Pământul n-ar putea dăinui dacă nu l-ar susţine îndurarea lui Dumnezeu, comentează Atanasie”[11].

„Acestea sunt unite una cu alta: mila cu judecata. Asta, pentru ca nu cumva mila, fiind singură, să se îngâmfe, şi nici judecata, tot singură, să ducă la deznădejde”[12].

6: Prin cuvântul Domnului s-au întemeiat cerurile,

iar puterea lor, prin duhul gurii Sale,

Textul grec are aici doi termeni mult folosiţi în teologie: λόγος (cuvânt) şi πνευμα (suflare; duh): „Părinţii înţeleg că este vorba aici de Logos, de Fiul lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu a creat lumea (Iustin, Dial., 61, 1). Pentru Irineu, Dumnezeu este Înţelepciune şi Duh, creaţia este lucrarea Cuvântului şi a Duhului Său (Dem. Apost. 5), Cuvântul Său nu încetează să lucreze (Adv. Haer. 2, 2, 5). Aceeaşi interpretare trinitară la Origen, Eusebiu, Vasile şi Atanasie”[13].

„Se arată că toate s-au făcut prin Cuvânt şi că fără El nimic nu s-a făcut […]: Prin cuvântul Său cerurile s-au întărit şi prin duhul Lui toate puterile lor, adică prin Acel Duh Care era în Cuvânt s-a manifestat una şi aceeaşi putere, când sub numele de înţelepciune, când sub cel de cuvânt”[14].  „Cuvântul nu trebuie înţeles ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici Duhul ca o suflare a gurii, provenită din căile respiratorii, ci Cuvântul trebuie înţeles ca existând de la început cu Dumnezeu Tatăl, El însuşi fiind Dumnezeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu trebuie înţeles ca fiind Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). Aşadar, să înţelegi că există trei Persoane: Domnul care porunceşte, Cuvântul care creează şi Duhul care întăreşte. Iar întărire ce altceva ar putea să însemne, dacă nu desăvârşirea în sfinţenie, nestrămutarea şi stăruinţa în bine?”[15].  Psalmistul exprimă „participarea tainică a întregii Treimi la crearea universului”[16].  „Că nimic nu se sfinţeşte decât prin prezenţa Duhului. Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvântul, Făcătorul universului; dar sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfânt”[17].  „În felul acesta Duhul e nedespărţit de Fiul, precum reiese neîndoielnic din ceea ce s-a spus. Căci când a venit Cuvântul la proroc, proorocul a grăit cele de la Cuvântul în Duh”[18].  „Acest Unu curăţă şi creează cele multe, acest Unu a adus toate la fiinţă prin Cuvântul Său şi ţine toate cu Duhul puterii Lui. Acest Unu a adus nefiinţa la fiinţă, a înfiinţat şi a alcătuit în chip negrăit cerul şi pământul”[19].

7: adunând ca un burduf apele mării,

punând adâncurile-n cămări.

SEP 4 traduce versul al doilea: El pune în cămări noianul: „Pentru Origen, noianul simbolizează comorile lui Dumnezeu, iar pentru Vasile, gândurile lui Dumnezeu, pe care nu le înţelegem”[20].

„Oare nu cumva sunt numite adâncuri cuvintele despre judecata dumnezeiască, pentru că ele sunt nespuse şi neînţelese de gândurile omeneşti, pentru că aceste cuvinte rămân numai în cunoştinţa lui Dumnezeu, potrivit cărora Dumnezeu rânduieşte pe fiecare?”[21].

8: Tot pământul să se teamă de Domnul,

de El să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume;

„Pentru Origen şi Ieronim, această cutremurare simbolizează convertirea”[22].

„Orice mişcare săvârşită fie cu lucrarea minţii, fie cu lucrarea trupului, să se săvârşească după voinţa lui Dumnezeu”[23].

9: că El a zis şi ele s-au făcut,

El a poruncit şi ele s-au zidit.

„Sensul foarte exact: El a zis, şi ele (lucrurile) au luat fiinţă (au intrat în existenţă), El a poruncit, şi ele s-au organizat (s-au rânduit raţional, după un anume plan).După Sfântul Vasile cel Mare, creaţia a început cu desăvârşita ordine care domneşte în toate lucrurile vizibile. Pe de altă parte, prin crearea lumii Dumnezeu nu Şi-a epuizat puterea creatoare; aceasta se poate extinde la infinit, totul atârnând de impulsul voinţei Sale”[24].  „Atanasie şi Chiril al Alexandriei văd o aluzie la prima creaţie, respectiv la făptura nouă, regenerată în Hristos”[25].

„Aceste cuvinte: El a zis şi s-au făcut, par a indica substanţa lucrurilor existente, iar El a poruncit şi s-au zidit, calitatea prin care substanţa a luat formă”[26].  „Creatorul nemijlocit, Care a făcut personal lumea, este Logosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar Tatăl Cuvântului, Cel ce a poruncit Fiului Său să Facă lumea, este Creatorul cel dintâi”[27]. Formularea poate fi suspectată de subordinaţianism, astfel că introducem pe dată o corectură: „Dar n-a zis, cum zic oamenii, ca să audă cineva şi ca, aflând acela voia celui ce zice, să plece şi să facă. Aceasta e propriu creaturilor”[28]. Din nou o formulare cu iz subordinaţianist, reţinută însă pentru distincţia Persoanelor: „introduce pe de o parte pe Tatăl ca creator şi înainte stătător desăvârşit, care rânduieşte toate printr-un semn împărătesc, iar apoi pe Cuvântul cel dumnezeiesc, al doilea după El, nu altul decât Cel care ne-a fost propovăduit ca ascultând de poruncile părinteşti”[29].  „Unul este Învăţătorul, Cel care a zis şi s-au făcut; iar cele pe care le-a făcut tăcând sunt vrednice de Tatăl Lui”[30].  Locul e şi un argument pentru Întruparea Domnului: „de ce a părut puţin pentru zămislirea unui singur om ceea ce a fost destul pentru facerea tuturor celor dumnezeieşti?”[31].  „Cum ai făcut, Dumnezeule, cerul şi pământul? În orice caz nu în cer şi nu pe pământ ai făcut cerul şi pământul, şi nici în aer sau în apă, căci şi aceste elemente aparţin de cer şi de pământ, şi nu în toată lumea ai făcut toată lumea, căci nu era loc unde să existe mai înainte de a se face ca să existe”[32].

10: Domnul risipeşte sfaturile neamurilor,

aruncă planurile popoarelor

şi dezice sfaturile mai-marilor.

„Este cu putinţă ca aceste cuvinte să fie puse în legătură şi cu timpul patimilor Domnului, când unii socoteau că răstignesc pe Împăratul slavei, iar El reînnoia omenirea, prin iconomia crucii. La înviere s-a risipit sfatul neamurilor, al lui Pilat şi al ostaşilor; au fost risipiţi toţi câţi au lucrat cele împotriva crucii”[33].

11: Dar sfatul Domnului rămâne în veac,

din neam în neam gândurile inimii Lui.

„Prin sfat a înţeles, poate, sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl, cu privire la coborârea negrăită a Fiului cel Unul născut în vederea îndumnezeirii noastre, sfat care îmbrăţişează marginea tuturor veacurilor. Iar prin gândurile inimii Lui, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, după care cârmuieşte în chip înţelept viaţa noastră de aici şi cea viitoare”[34]. Mai apoi, de două ori cuvântul neam, „pentru că două sunt popoarele cele alese şi două sunt şi Testamentele care s-au dat lor […] (după cum sunt şi) două gânduri: unul, potrivit căruia am primit Testamentul cel dintâi, altul, cel care ne-a dăruit învăţătura cea nouă şi mântuitoare a lui Hristos”[35].

12: Fericit e neamul căruia Domnul îi este Dumnezeu,

poporul pe care El Şi l-a ales să-L moştenească.

„Oare nu cumva psalmistul fericeşte aici mai întâi totalitatea neamurilor şi apoi rămăşiţa lui Israil, care se va mântui, potrivit celor spuse de apostol, după ce va veni la credinţă totalitatea neamurilor?”[36].

13: Domnul a privit din cer,

pe toţi fiii oamenilor i-a văzut;

14: din locul pe care Şi l-a gătit

i-a văzut pe toţi cei ce locuiesc pământul,

„Oriunde ai merge, orice-ai face, fie la întuneric, fie ziua, ai asupra ta ochiul lui Dumnezeu, Care te priveşte!”[37].

15: El, Cel ce singur le-a plăsmuit inimile,

Cel ce toate lucrurile lor le pricepe.

„Dumnezeu are grijă de fiecare dintre oamenii plăsmuiţi după chipul Său (Eusebiu)”[38].

„Dar cum vine Dumnezeu la toate lucrurile noastre, ca să modeleze inimile noastre în parte, dacă nu vom înţelege aici prin inima modelată pe omul din lăuntru?”[39].  „Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina”[40].

16: Un rege nu se mântuieşte prin mulţimea oştirii,

şi nici uriaşul se va izbăvi prin mărimea tăriei lui;

17: fără folos e calul când să scapi,

cu mărimea puterii lui nu te va scăpa.

„Pentru Grigore al Nyssei (2, VIII), calul şi uriaşul ce nu pot salva sunt simboluri ale înţelegerii trupeşti, materiale (astăzi am zice literaliste) a poruncilor lui Dumnezeu”[41].

„Slăbiciune şi neputinţă sunt toate cele omeneşti faţă de puterea cea adevărată”[42].  „Una singură este adevărata mântuire, când mântuieşte Hristos, căci atunci voi fi în realitate mântuit. Mincinoase sunt toate celelalte mântuiri, afară de cea dată de Dumnezeu”[43].

18: Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul,

spre cei ce în mila Lui nădăjduiesc,

19: să le izbăvească sufletele din moarte

şi să-i hrănească la vreme de foamete.

„În această hrană, Părinţii văd mai ales cunoaşterea (Origen), hrana cerească (Grigore al Nyssei), Cuvântul Său (Ieronim), Adevărul veşnic (Augustin)”[44].

„Când privim spre Domnul şi ochii noştri sunt spre El, atunci atragem ochiul Domnului ca să ne privească. […] Cel care nu are încredere în faptele lui virtuoase şi nici nu aşteaptă să se îndreptăţească din fapte, acela îşi pune singura lui nădejde în îndurările lui Dumnezeu”[45].

20: Sufletul nostru Îl va aştepta pe Domnul,

că El este ajutorul şi ocrotitorul nostru;

„Cuvintele acestea ne îndeamnă la răbdare, încât dacă vreodată ajungem sub stăpânirea unuia din cei care vor să ne strivească, noi să nu ne despărţim de dragostea de Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, ci să răbdăm cu tot sufletul nostru necazurile, aşteptând ajutorul de la Dumnezeu”[46].

21: că întru El ni se va veseli inima

şi în numele Său cel sfânt am nădăjduit.

„Se zice că numele lui Dumnezeu este sfânt; negreşit nu pentru că ar avea în silabele numelui o putere sfinţitoare, ci pentru că orice însuşire a lui Dumnezeu şi orice idee, care este gândită în chip deosebit despre El, este sfântă şi curată”[47]. Iar nădejdea e pavăză împotriva căderii şi rătăcirii.

22: Fie, Doamne, mila Ta spre noi,

precum am nădăjduit şi noi întru Tine!

„Ce drept avem la mila Lui? Faptul că am nădăjduit în El! – spune Augustin”[48].

Psalmistul „a făcut din propria sa stare sufletească măsura revărsării milostivirilor lui Dumnezeu asupra lui”[49].


[1] SEP 4/I, p. 108

[2] SEP 4/I, p. 108

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 1

[4] BBVA, p. 650

[5] SEP 4/I, p. 109

[6] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 43, 3

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 2

[8] SEP 4/I, p. 109

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 2-3

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 3

[11] SEP 4/I, p. 109

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 3

[13] SEP 4/I, p. 109

[14] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, VII, 3

[15] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI

[16] Origen, Despre principii, IV,4,3

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 4

[18] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, Despre Duhul Sfânt, V

[19] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLV

[20] SEP 4/I, p. 110

[21] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 5

[22] SEP 4/I, p. 110

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[24] BBVA, p. 651

[25] SEP 4/I, p. 110

[26] Origen, Despre principii, V, 6, 9

[27] Origen, Contra lui Celsus, VI, 60

[28] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, XXXI

[29] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 2, 5

[30] Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XV, 1

[31] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, II, 2

[32] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 5

[33] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[34] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 7

[36] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 7

[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 8

[38] SEP 4/I, p. 110

[39] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 62

[40] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, IV

[41] SEP 4/I, p. 110

[42] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 9

[43] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVII, 5

[44] SEP 4/I, p. 111

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[46] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[47] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

[48] SEP 4/I, p. 111

[49] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 10

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 31

PSALMUL 31 – Un psalm al lui David; privitor la pricepere.

Psalmul vorbeşte despre „fericirea omului care, după ce şi-a mărturisit vina, a primit iertarea”[1].

„Cuvintele introductive: Acest psalm nu este denumit prin cuvântul mizmor (psalm), ci printr-un termen obscur, de natură muzicală sau literară: maskil[2], care este un derivat al radicalului triconsonantic s-k-l, cu sensul de a înţelege, a acţiona în mod chibzuit. De aceea, în Septuaginta s-a tradus συνέσεως (al înţelegerii) şi, după Septuaginta, în Biblia 1688: al priceperii[3].  „Al înţelegerii: este primul din doisprezece psalmi care au în titlu gr. σύνεσις, înţelegere, pricepere, inteligenţă, un termen cu o conotaţie puternică pozitivă în Scriptură, referindu-se la înţelegerea lucrurilor spirituale. Textul Masoretic are maskil, poem sapienţial, didactic, contemplativ. Comentatorii evrei înţeleg acest titlu prin referire la cunoaşterea pe care David a dobândit-o asupra păcatului său, în urma mustrării lui Natan. Alţii sunt de părere că în titlu se cere de la Dumnezeu darul de a înţelege adevărurile adânci din textul psalmului (cf. Mortari, nota ad loc.)”[4].

1: Fericiţi cei cărora li s-au trecut cu vederea fărădelegile

şi ale căror păcate li s-au acoperit.

2: Fericit e omul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul

şi-n gura căruia nu este vicleşug.

Nu va fi socotit păcatul aceluia care l-a mărturisit încă de aici, fără vicleşug, fără a căuta să-şi justifice ori să-şi micşoreze păcatele. Îndată, o imagine în contrast cu aceasta:

3: Fiindcă eu am tăcut, oasele mi-au îmbătrânit

în strigătul meu de toată ziua.

„Fiindcă bolnavul (pe patul de suferinţă) a refuzat să-şi mărturisească păcatele, preferând să tacă, singurul său strigăt a rămas acela al trupului chinuit de durere”[5]. Durerea urmează întotdeauna păcatului, chiar dacă nu întotdeauna sau imediat e vorba şi de o durere trupească. De asemenea, nu orice suferinţă trupească e legată de săvârşirea unui păcat, ci poate fi tocmai o prevenire a săvârşirii răului, după cum poate avea şi alte raţiuni.  „Câtă vreme omul nu şi-a mărturisit păcatul, şi-a strigat în zadar suferinţa. Origen (Fragmenta in Proverbia, PG 13, 24 AB) dă acest verset ca exemplu de frază obscură şi propune interpretarea paradoxală: câtă vreme omul striga lăudându-L pe Dumnezeu şi mărturisindu-şi păcatul, nimic din el nu se învechea, dar când a tăcut, mâna Domnului s-a îngreunat asupra lui. Alte interpretări: tăceam cu privire la păcat, dar strigam dezvinovăţiri (cf. Mortari, nota ad loc.). Grigore cel Mare: şi păcatul îşi are strigătul său, strigătul care se înalţă din Sodoma. Rupert din Deutz (De Op. Spir. Sancti, SC 131, p. 229) vorbeşte despre tăcerea vinovată a lui Adam, din Facerea 3, 9”[6].

4: Că mâna Ta s-a îngreuiat asupră-mi ziua şi noaptea,

întorsu-m-am în suferinţă când ghimpele mă împungea.

În pedagogia divină, suferinţa e dată şi ca un îndemn la căinţă.  Ghimpele sau spinul [SEP 4]: „Părinţii arată că de multe ori în Scriptură spinul reprezintă sentimentul de vinovăţie pentru păcat”[7].

5: Păcatul mi l-am cunoscut,

fărădelegea nu mi-am acoperit-o.

Zis-am: „Împotriva mea îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea”,

iar Tu mi-ai trecut cu vederea nelegiuirea inimii.

Împotriva mea îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea: „Dacă se întâmplă să cazi în păcat, învinuieşte-te pe tine însuţi, nu da vina pe Adam! (Sfântul Simeon Noul Teolog)”[8]. Nelegiuirea inimii: „Într-o seamă de ediţii ale Septuagintei: nelegiuirea păcatului meu; nelegiuirea inimii mele se află numai în codicii Vaticanus, Sinaiticus şi Alexandrinus, pe care ediţia Rahlfs îi notează în aparatul critic. Ebraică: Tu mi-ai iertat vina păcatului[9].

„Vezi, aşadar, că a rosti păcatul aduce iertarea lui. Căci diavolul, luat pe dinainte în acuzare, nu va mai putea să ne acuze: dacă noi înşine suntem acuzatorii noştri, ne este de folos spre mântuire”[10].  „Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El”[11].  „Osândeşte-ţi, dar, şi tu păcatele! Ţi-e îndestulătoare apărarea aceasta înaintea Stăpânului! Cel ce-şi osândeşte păcatele cade mai greu în aceleaşi păcate. Pune conştiinţa ta să te osândească în lăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată a Domnului! Aceasta-i o cale de pocăinţă! Cea mai bună”[12].  „Dar nu ajunge pentru spălarea desăvârşită numai mărturisirea, ci desăvârşit eliberează moartea lui Hristos, Care a pătimit pentru noi şi S-a aşezat pe Sine sub toate păcatele noastre”[13].

6: Pentru aceasta se va ruga la Tine tot cuviosul la vreme potrivită,

şi chiar în potop de ape multe, ele de el nu se vor apropia.

„În apele multe, Augustin vede o analogie cu apele Potopului; sfârşitul lumii va veni pe neaşteptate, ca prăpădul în zilele lui Noe”[14].

„Acesta trebuie să păzească sinceritatea, adică să facă o mărturisire amănunţită şi sinceră întâistătătorului, ca în faţa înfricoşatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, făgăduind să avem ca început şi sfârşit, împreună cu alte făgăduinţe şi îndatoriri ale noastre faţă de Domnul, şi mărturisirea celor ascunse ale inimii”[15].  „De îndată ce s-a mărturisit (credinciosul) cuiva [duhovnicului – n. n.], a şi fost iertat. Iar întârzierea iertării atârnă de mărturisire, căci după mărturisire urmează iertarea păcatelor. Aşadar, este înţelept cel ce se mărturiseşte, liber cel căruia i s-a iertat păcatul şi care nu mai trăieşte în păcat”[16].  „Unul dintre fraţi […] a îndrăznit să-mi spună: Am văzut pe cineva ţinând o hârtie scrisă şi o trestie (un condei); şi când cel ce zăcea jos îşi spunea un păcat, acela îl ştergea cu trestia”[17].  „Dar nu ajunge pentru spălarea desăvârşită numai mărturisirea, ci desăvârşit (ne) eliberează moartea lui Hristos, Care a pătimit pentru noi şi S-a aşezat pe Sine sub toate păcatele noastre”[18].

7: Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde;

Tu, bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au împresurat!

„Veselie L-a numit pe Hristos şi dumnezeiescul David, zicând ca din partea celor ce însetează după mântuirea prin El. În Hristos am scăpat de asalturile ucigaşilor”[19].

8: – Eu te voi învăţa şi te voi cârmui pe calea aceasta pe care vei merge,

ochii Mei asupra ta se vor întări:

9: Nu fi ca un cal sau ca un catâr lipsit de pricepere,

ale căror fălci tu le vei strânge-n frâu şi-n zăbală,

ca ei să nu se apropie de tine.

„Pentru Ilarie, necazurile celui nelegiuit sunt loviturile Domnului care vrea să-i mântuiască pe păcătoşi. Augustin comentează: Nu se apropie: ca să se apropie, ar trebui să se smerească; e nevoie de multe lovituri ca să fie îndreptaţi cei nelegiuiţi: sileşte-i, Doamne!”[20].

„Scriptura numeşte cal deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor, iar catâr deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua întrucât nu lucrează virtutea”[21].  „Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului. Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu”[22].  „Trebuia deci neapărat ca prin ameninţări şi prin nişte frâie să-i întoarcă Dumnezeu pe calea cea dreaptă”[23].

10: Multe sunt durerile păcătosului,

dar mila îl va înconjura pe cel ce nădăjduieşte în Domnul.

„Sufletul care păcătuieşte va muri. Şi învederat este că oamenii, dacă mor ca oamenii, se îngroapă de oameni, iar cei ce sunt omorâţi ca dobitoacele sau cad jos, vor fi mâncaţi de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, alţii se tăvălesc în sânge. Cine are urechi de auzit să audă”[24].  „Dar Hristos a fost biciuit pentru noi. Căci precum pentru toţi a murit, aşa a fost şi biciuit pentru toţi, El unul fiind de un preţ egal cu toţi”[25].

11: Bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă, drepţilor,

lăudaţi-vă, toţi cei drepţi la inimă!

Prezenţa lui Dumnezeu curăţeşte lăuntrul nostru şi ne umple de bucurie duhovnicească.  Pentru lăudaţi-vă, „Textul Masoretic are strigaţi de bucurie. Psalmistul vrea să-şi împartă bucuria cu toţi oamenii (Eusebiu). Grigore cel Mare explică prin II Corinteni 10,17: Cel ce se laudă, în Domnul să se laude!cei drepţi la inimă: Drepţi – nu pentru meritele voastre, ci pentru că aţi fost îndreptăţiţi (Augustin)”[26].


[1] SEP 4/I, p. 106

[2] משכיל

[3] PSALM, p. 379

[4] SEP 4/I, p. 106

[5] BBVA, p. 649

[6] SEP 4/I, p. 107

[7] SEP 4/I, p. 107

[8] BBVA, p. 650

[9] BBVA, p. 650

[10] Origen, Omilii la Levitic, III, 4

[11] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 5

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, II, 5

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[14] SEP 4/I, p. 107

[15] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 15

[16] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 45

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, IV, 15

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[20] SEP 4/I, p. 108

[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55

[22] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 220

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, V

[24] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 19

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VIII

[26] SEP 4/I, p. 108

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 30

PSALMUL 30 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David, la vreme de năprasnă.

„Psalmul este, pe rând, rugăciune de încredere neclintită în Dumnezeu (vv. 1-8), strigăt de deznădejde a omului încolţit de duşmani şi părăsit de prieteni (vv. 9- 18) şi cânt de rezonanţă pentru izbăvire (vv. 19 – 24). Evocă mărturisirile din Ieremia. Creştinii au văzut în el o profeţie despre suferinţele şi învierea lui Hristos”[1].

Prin vreme de năprasnă s-a tradus grecescul ekstaseos: „ekstasis (extaz) înseamnă o ieşire din sine a minţii, pricinuită fie de o panică, fie de o descoperire dumnezeiască. În cazul de faţă e vorba de năprasna pe care poporul lui Dumnezeu o are asupră-i din pricina prigoanelor sau a necredinţei din lume (Fericitul Augustin)”[2].

1: Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat nicicând.

Întru dreptatea Ta izbăveşte-mă şi scapă-mă.

2: Pleacă-Ţi auzul spre mine,

grăbeşte de mă scapă;

fii mie Dumnezeu ocrotitor

3: şi casă de scăpare spre mântuirea mea.

4: Că Tu eşti puterea mea şi scăparea mea

şi de dragul numelui Tău mă vei călăuzi şi mă vei hrăni.

5: Tu mă vei scoate din cursa aceasta pe care-au ascuns-o pentru mine,

că Tu eşti ocrotitorul meu.

6: În mâinile Tale îmi voi pune duhul;

Tu m-ai mântuit, Doamne, Dumnezeul adevărului.

În mâinile Tale îmi voi pune duhul: „Iisus va relua aceste cuvinte înainte de a muri pe cruce (Luca 23, 46)”[3].

7: Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta,

că Tu ai căutat spre smerenia mea,

mântuit-ai din nevoi sufletul meu

8: şi nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmaşului,

la loc larg mi-ai aşezat picioarele.

„Origen înţelege locul larg ca libertate spirituală”[4].

9: Miluieşte-mă, Dumnezeule, că sunt în necaz;

ochiul îmi e tulburat de supărare,

şi tot astfel sufletul şi inima mea.

Întristarea tulbură şi întunecă inima şi împiedică vederea celor dumnezeieşti; puterea lui Dumnezeu, al cărei ajutor îl cerem în rugăciune, poate iarăşi limpezi şi însenina adâncul sufletului nostru.  „Atâta timp cât (mânia stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă […] dar să mai încapă în noi lumina Duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu. Nici parte de adevărată înţelepciune nu vom avea […], nici nu vom fi în stare să păstrăm cârma dreptăţii, ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii”[5].

10: Că-ntru dureri mi se cheltuie viaţa

şi-ntru suspine anii mei;

tăria mea s-a slăbit în sărăcie

şi oasele mele s-au tulburat.

11: Tuturor vrăjmaşilor mei m-am făcut de ocară,

mai mult, şi vecinilor mei

şi frică cunoscuţilor mei,

iar cei ce mă vedeau pe-afară fugeau de mine.

E o imagine a celui căzut în păcate grele, ajuns ocară vrăjmaşilor, adică celor ce ispitesc, dar şi vecinilor, sau celor căzuţi în aceleaşi păcate. Chiar coborâţi în această stare, glasul nostru, sau, mai bine zis, întreg lăuntrul nostru, să-L strige pe Dumnezeu, Singurul ce ne poate iarăşi ridica.

12: Uitat am fost de la inimă ca un mort,

ajuns-am ca un vas netrebnic.

Cel adâncit în păcat e mort şi, totodată, vas netrebnic, de vreme ce e plin de întinăciune.

13: Că am auzit cârtirea multora din cei ce locuiesc în preajmă,

când se adunau laolaltă împotriva mea

sfătuindu-se să-mi ia sufletul.

E limpede, socotim, cine sunt cârtitorii aflaţi în preajmă şi vânând sufletul nostru. Versetele 10-13: „Mulţi Părinţi (ca Eusebiu, Chiril al Alexandriei, Augustin, Ieronim) văd aici descrierea suferinţelor lui Hristos părăsit de ai Săi”[6].

14: Dar eu în Tine am nădăjduit, Doamne;

zis-am: „Tu eşti Dumnezeul meu”.

Aşa grăiesc cei ce voiesc a vieţui după Hristos: „Poporul care a venit la această voinţă înţelege bine cele moştenite de la Dumnezeu, adică bunătăţile făgăduite prin nădejde celor binecredincioşi”[7].

15: Vremile mele sunt în mâinile Tale;

izbăveşte-mă de vrăjmaşii mei

şi de cei ce mă prigonesc.

Biblia 1914: în mâinile Tale sorţii  mei[8]. „În ele ajunge la capăt şi se odihneşte deplin, pentru că a dobândit ceea ce a aşteptat. După ce şi-a cunoscut sfatul şi judecata sa şi apoi a aflat că se va învrednici de odihnă nu puţin minunată de acestea, adică de cinstirea în veci, de viaţa în sfinţenie desăvârşită, de slava fără sfârşit, primeşte să pătimească greutăţile”[9].

16: Arată faţa Ta peste robul Tău,

întru mila Ta mântuieşte-mă.

17: Doamne, să nu fiu ruşinat că Te-am chemat pe Tine;

necredincioşii să se ruşineze, pogoară-se la iad!

18: Mute să se facă buzele cele viclene,

care-mpotriva celui drept grăiesc nelegiuire

cu mândrie şi defăimare.

19: Cât e de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne,

pe care ai pus-o deoparte pentru cei ce se tem de Tine,

pe care ai vădit-o celor ce nădăjduiesc în Tine

înaintea fiilor oamenilor.

„Toate păcatele tale adunate la un loc nu biruiesc mulţimea milostivirii lui Dumnezeu! Ranele tale nu înving marea Sa iscusinţă medicală! Dă-te numai pe tine însuţi cu credinţă! Spune Doctorului boala!”[10].

20: De tulburarea oamenilor îi vei ascunde întru ascunsul feţei Tale,

de tăgada limbilor în cortul Tău îi vei acoperi.

Întru ascunsul feţei Tale = în taina prezenţei Tale. Această tainică prezenţă poate fi cea sacramentală, în altarul Domnului, sau cea din experienţa mistică, atunci când Dumnezeu e de faţă şi continuă să rămână mister”[11].  „Pentru Origen, taina feţei Tale este cunoaşterea adevărului”[12].

21: Binecuvântat este Domnul, că minunată a fost mila Sa în cetatea-mpresurată.

SEP 4 traduce aici cu cetate întărită. „Pentru Chiril al Alexandriei, [cetatea] este Fiul, care îi ascunde pe credincioşi în cortul Său, ferindu-i de larma lumii. Este şi Biserica, pe care porţile iadului nu o vor birui. Pentru Ieronim, este Ierusalimul, centrul universului, fiindcă acolo Hristos a înfăptuit mântuirea”[13].

22: Iar eu am zis în tulburarea mea: „Alungat sunt eu de la faţa ochilor Tăi”.

Şi, totuşi, Tu ai auzit glasul rugăciunii mele când am strigat către Tine.

Tulburarea: SEP 4 are spaima: „După Ieronim, cel care grăieşte aceste cuvinte este Adam, după ce a săvârşit păcatul şi a fost alungat, şi noi toţi împreună cu el”[14].

23: Iubiţi-L pe Domnul voi, toţi cuvioşii Săi,

căci Domnul caută adevăruri,

dar celor ce se trufesc le plăteşte cu vârf.

24: Îmbărbătaţi-vă şi fie-vă inima întărită,

a tuturor celor ce nădăjduiţi în Domnul!

„După Eusebiu, psalmistul nu vrea să fie mântuit doar el singur, ci îl îndeamnă pe toţi să-L iubească pe Dumnezeu”[15].

Inima celor ce nădăjduiesc în Dumnezeu nu va fi tulburată de valurile acestei lumi.  „Se cuvine să mergem drept spre cale de laudă şi să ne deprindem în bărbăţia care duce la virtuţi şi în curajul cel mare şi lăudat”[16].


[1] SEP 4/I, p. 103

[2] BBVA, p. 648

[3] BBVA, p. 648

[4] SEP 4/I, p. 104

[5] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VIII, 1

[6] SEP 4/I, p. 104

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[8] Sorţii mei, cu sens de: moştenirile mele.

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II, 6

[11] BBVA, p. 649

[12] SEP 4/I, p. 105

[13] SEP 4/I, p. 106

[14] SEP 4/I, p. 106

[15] SEP 4/I, p. 106

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV