Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 48

PSALMUL 48 – Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.

„Psalmul vorbeşte despre primejdia şi deşertăciunea bogăţiilor. În Textul Masoretic e psalmul cu textul cel mai nesigur; în multe locuri traducerile moderne sunt doar conjecturale; e firesc deci ca şi textul Septuagintei să fie uneori neclar”[1].

1: Auziţi acestea, voi, toate neamurile,

ascultaţi, voi, toţi cei ce locuiţi în lume,

„Auditoriul e foarte mare. Psalmul cheamă la ascultare toate neamurile, pe toţi cei ce umplu locuinţele lumii”[2].

2: voi, deopotrivă, pământenii şi fiii oamenilor,

bogaţi şi săraci laolaltă.

„În dimensiunea lui profetică, acest psalm este glasul Fiului lui Dumnezeu; El i se adresează creaturii întregi, ca unul ce nu părtineşte pe cineva într-un sens sau altul (Cassiodor)”[3].

3: Gura mea va grăi înţelepciune

şi cugetul inimii mele, pricepere;

„Legea veche fiind în mod vădit greoaie la limbă şi ştiind că nu poate exprima decât prin reveniri îndelungate ale Scripturii şi bâlbâind voinţa lui Dumnezeu, Hristos S-a făcut gura lui Moise cea binecuvântătoare, mutând chipurile în adevăr şi punând în faţa celor de pretutindeni cunoştinţa de-a gata a celor de trebuinţă”[4].

4: urechea mi-o voi pleca spre parabolă,

ghicitoarea mi-o voi dezvălui în cânt de psaltire.

Parabolă: „Dumnezeu ne vorbeşte în limitele putinţei noastre de a înţelege. E motivul pentru care Iisus va vorbi în parabole. Iar Pavel va spune: Acum (în acest stadiu al existenţei – n. V. Anania) vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci (în stadiul absolut al existenţei – n. V. Anania), faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte (I Corinteni 13, 12)”[5]. Ghicitoare: „ghicitoarea traduce termenul problema = enigmă, ghicitoare, problemă, cuvânt foarte apropiat ca sens de enigma, folosit de Pavel în I Corinteni 13, 12 şi tradus prin ghicitură”[6].  Psaltire: „Rostirile profetice erau la evrei însoţite, cel mai adesea, de muzică (vezi I Regi 10, 5; IV Regi 3, 15). Nu astfel se întâmpla cu rostirile menite să înveţe”[7].

„Psaltirea este un instrument muzical care scoate sunete în armonie cu melodia vocii. Aşadar, psaltirea cea raţională se deschide, mai cu seamă, atunci când faptele sunt săvârşite în deplin acord cu cuvintele”[8].

5: De ce să mă tem în ziua cea rea?

Nelegiuirea călcâiului meu îmi va da târcoale.

„Psalmistul numeşte zi rea ziua Judecăţii […]; aceea vine asupra tuturor neamurilor. În ziua aceea, pe fiecare îl vor înconjura sfaturile lui”[9].

6: Sunt unii care se încred în puterea lor

şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă.

7: Un frate nu poate mântui; va putea oare un om să mântuiască?

El nu-i va da lui Dumnezeu preţ de răscumpărare pentru sine

„Augustin comentează: un singur frate ne poate răscumpăra: Hristos”[10].

Versetul e folosit şi ca argument împotriva arienilor şi a tuturor celor ce neagă dumnezeirea Fiului. „Sfântul Atanasie cel Mare: Dacă Hristos ar fi fost o simplă creatură şi s-ar fi făcut om, omul ar fi rămas ceea ce este, iar nu împreunat cu Dumnezeu; ca atare, El n-ar mai fi avut puterea de a ierta păcatele şi de a mântui; un simplu om nu are capacitatea de a mântui un alt om”[11].  „Cum vor putea birui pământenii suferinţele fără rost câtă vreme ei năzuiesc să trăiască toţi în suferinţă. Cum de nu-şi pun nădejde în nimicirea morţii după ce au văzut că toţi (cei) care au trăit înaintea lor au murit?”[12].

8: şi nici preţul mântuirii sufletului său,

„Pentru Ioan Gură de Aur, e un singur preţ: sângele Fiului Unul-născut, iar pentru Augustin, milostenia e singurul mijloc de a plăti lui Dumnezeu preţul propriului suflet”[13].

9: cu toate că s-a ostenit în veac şi viu va fi până-ntru sfârşit.

Căci El nu va vedea stricăciune atunci când îi va vedea pe cei înţelepţi murind.

„Nu cere, dar, pe fratele tău pentru răscumpărarea ta, ci pe Cel Care depăşeşte firea ta! Nici pe un simplu om, ci pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Care poate da jertfă de ispăşire pentru noi toţi”[14].

10:  Cel nebun şi cel nepriceput vor sfârşi împreună

şi bogăţia lor o vor lăsa pentru alţii;

11: mormintele lor vor fi casele lor de-a pururi,

locuinţele lor din neam în neam,

cu toate că ei cu numele lor şi-au numit pământurile.

„Mai sus (v. 9), psalmistul a numit cu un nume general pe înţelepţi, pe care acum îi împarte şi-i numeşte nebuni şi neînţelepţi. Este lămurit că i-a numit înţelepţi folosindu-se de numele acesta potrivit părerii pe care aceia o au despre ei”[15].

12: Şi omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul: Prin păcat, omul s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, agonisindu-şi cunoştinţa compusă şi pierzătoare, născătoare de patimă. Pierzând cunoaşterea celor inteligibile, el a rămas cu aceea a celor sensibile, lucrând, căutând şi voind aceleaşi lucruri ca şi dobitoacele, în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e împotriva firii. (Despre aceasta vezi în Romani 1, 22-32)”[16].  „Pentru Irineu, omul creat ca fiinţă raţională a pierdut adevărata raţiune şi, trăind iraţional, s-a depărtat de dreptatea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă duhului lumii şi plăcerilor ei (Adv. Haer. 4, 41, 3)”[17].

Diavolul, „făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc, făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele, prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba la înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii”[18].  „O, de s-ar asemăna dobitoacelor! Era mai bine să fi avut neştiinţa fiinţelor necuvântătoare. Dar, ceea ce este mai rău şi mai criminal, au păcătuit nu din necunoaştere, ci din lipsă de respect faţă de Dumnezeu”[19].  „Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul. Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste”[20].  Nu se are în vedere, în acest comentariu, vorbăria fără rost, ci cuvântul ziditor de suflete.   „Cinstea firii raţionale este discernământul care deosebeşte binele de rău. Şi cu dreptate cei ce au pierdut acest discernământ s-au asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune şi putere de discernământ. Prin această putere noi suntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu”[21].

13: Această cale a lor este piatră de poticnire,

dar după aceea vor fi mulţumiţi cu spusele lor.

„Paradoxul: drumul devine piedică”[22].

14: Ca nişte oi sunt aşezaţi în iad,

pe ei moartea îi va păstori;

şi drepţii vor avea stăpânire peste ei dimineaţa,

iar ajutorul lor în iad se va învechi;

izgoniţi din slava lor au fost.

Cuvintele pot fi puse în legătură cu bogaţii cărora se adresează versetul al doilea: „Şi astfel, în urma păcatului, nesimţirea faţă de har a scăzut mult [mai degrabă, a crescut – n. n.], încât această a doua categorie a ajuns până la o viaţă de neînţeles. Căci tot ce s-a depărtat de la învăţătura cea adevărată e o viaţă fără înţeles. De altfel, dorul după averi duce totdeauna la viaţa fără înţeles şi fără rost”[23].  Dar ştim că, până la Hristos, raiul era închis tuturor: „Prinşi sub stăpânirea de nesuportat a lui satan care ne tiranizează, nenorociţii au coborât la iad, eliberaţi de cele de aici, înghiţindu-i moartea în gura ei şi păscându-i ca pe oi începătorul păcatului”[24].

15: Dar sufletul meu îl va mântui Dumnezeu

din mâna iadului atunci când mă va lua.

„De la Adam până la vieţuirea cea după legea lui Moisi, moartea păştea pe oameni, până când a venit adevăratul Păstor, Cel Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi”[25].

16: Nu te teme atunci când omul se îmbogăţeşte,

nici când sporeşte slava casei lui.

17: Că atunci când moare nu ia cu sine nimic,

şi nici slava lui se va coborî după el.

„Aşa e firea bogăţiei! Nu se mută dincolo cu cei ce o au, nu pleacă împreună cu cei ce o stăpânesc, nu stă alături de cei judecaţi acolo şi de cei ce dau socoteală de faptele lor, ci moartea face despărţire între ei şi bogăţie. Pe mulţi însă bogăţia i-a părăsit chiar înainte de moarte. Necredincioasă e folosinţa, netemeinică desfătarea, primejdioasă stăpânirea! Virtutea însă nu-i aşa, şi nici milostenia! Nu, ele sunt comoară nefurată!”[26].

18: Că sufletul său, binecuvântat în timpul vieţii lui,

– care te va lăuda când îi faci bine –

19: intra-va în şirul părinţilor săi

care-n veac nu vor vedea lumină.

„Socot că psalmistul vorbeşte aici despre păcătos; că păcătosul atâta cunoaşte pe Dumnezeu cât i-a dat datina părinţilor lui; prin propria lui putere de gândire, păcătosul nu mai dobândeşte nimic, nici nu-şi adaugă ceva la cunoaşterea adevărului. […] Cei care au îngăduit să fie conduşi de dascăli orbi s-au lipsit singuri de desfătarea luminii. […] Şi suferă aceasta potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru că în viaţa aceasta, prin facerea celor rele, au urât lumina”[27].

20: Omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Iar a ajunge asemenea animalelor înseamnă a fi mai rău decât animalele. A fi prin fire animal şi a rămâne animal ţine de fire, dar e de vină voinţa dacă cei cinstiţi cu raţiune ajung fără de judecată. Deci, când auzi că omul s-a asemănat animalelor celor necuvântătoare, să nu socoteşti că a vrut să arate că oamenii au ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ci a grăit aşa pentru că voia să arate că sunt mai răi decât animalele. Am ajuns mai răi şi mai nesimţiţi decât animalele. Şi am căzut aşa de jos nu din pricină că suntem oameni, ci din pricină că am ajuns mai nerecunoscători decât animalele”[28].   „Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămăşiţele, a se îngrăşa şi a dormi sunt însuşiri naturale ale fiarelor şi dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătăţile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitoceşti din raţionali şi ca fiarele din dumnezeieşti”[29].  „Trupul a fost zidit nestricăcios, precum va şi învia, deşi în stare să primească şi stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor. Dar s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în altul şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea stricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte”[30]. Apropierea lui Dumnezeu, însă, „îndepărtează chiar şi muşcăturile plăcerilor, cele asemenea acelor de tăun, şi nimiceşte în [suflet] prostia şi înţelegerea asemenea turmelor”[31].

---

[1] SEP 4/I, p. 144

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 1

[3] BBVA, p. 669

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[5] BBVA, p. 669

[6] BBVA, p. 669

[7] BBVA, p. 669

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[10] SEP 4/I, p. 144

[11] BBVA, p. 669

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[13] SEP 4/I, p. 144

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 4

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 5

[16] BBVA, p. 670

[17] SEP 4/I, p. 145

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[19] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, V, 10

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, III

[21] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XVIII

[22] BBVA, p. 670

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 9

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfântul Mucenic Lucian, I

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 11

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Înălţarea Domnului, III

[29] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 9

[30] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 82

[31] Origen, Omilii la Exod, IV, 8