Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 3

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 3 – A patra vedenie: îmbrăcămintea lui Iosua. Vestirea lui Mesia.

 

 

1: Şi Domnul mi l-a arătat pe Iosua, marele preot, stând în faţa îngerului Domnului; iar diavolul stătea de-a dreapta lui, să i se-mpotrivească.

„Un slujitor al Domnului e mult mai expus decât un muritor de rând: diavolul îi stă alături, nu numai să i se-mpotrivească, dar şi să-l acuze (vezi Apocalipsa 12, 10)”[1].  „Acest verset constituie, la Origen, unul din locurile biblice folosite ca argument pentru existenţa unor puteri potrivnice (cf. De Principiis III, 2, 1)”[2].

„Adu-ţi aminte de Arhiereul acela, căruia i-a stat la dreapta diavolul, ca să i se împotrivească la orice gând, cuvânt şi lucru de la dreapta, ca să nu te uimeşti de cele ce se întâmplă”[3]. Cei îmbunătăţiţi suferă mai cu seamă atacurile de la dreapta, adică acelea mai subţiri, vizând sufletul. Altfel, de-a dreapta e locul de cinste, pe care diavolul nu-l poate avea în nici o împrejurare.

2: Şi Domnul a zis către diavol: Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!; Domnul, Cel ce a ales Ierusalimul, El să te certe!… Iată, nu e oare acesta ca un tăciune scos din foc?

„Acest verset, în care Domnul este simultan Cel ce vorbeşte şi Cel despre care se vorbeşte, este invocat de Eusebiu ca dovadă a distincţiei între Tată şi Fiu. ♦ […] Tăciunele are preponderent valoare pozitivă, pentru că ce iese din foc este salvat (cf. Amos 4, 11; Zaharia 12, 6). Pentru Theodor al Mopsuestiei, imaginea este o aluzie la Iisus/Iosua, care scăpase din văpaia exilului, sau la poporul pe care acesta îl reprezintă; Chiril al Alexandriei şi Theodoret pornesc de la aceeaşi imagine: cei care se întorc din exil încă mai poartă semnele suferinţei lor, fiind ca lemnul pe jumătate ars […]; Didim identifică însă aici o referire la diavol, cu sens negativ (este ca un lemn pe jumătate ars, ήμίκαυτος, care şi-a pierdut forţa după ce a trecut prin foc)”[4].

3: Iar Iosua era îmbrăcat în haine ponosite şi stătea în faţa îngerului Domnului.

Iosua poate fi privit şi ca tip al lui Iisus, pornind de la nume şi de la arhieria sa. „Şi l-am văzut pe Iisus, marele preot, îmbrăcat cu haine murdare. […] Se înţelege în mod pios că aceasta s-a spus despre asumarea cărnii”[5].  La rândul nostru, „[este necesar] să ştim în ce mod trebuie […] să dăm jos hainele murdare, care sunt necurăţia cărnii, viciile moravurilor, gunoiul poftelor”[6].  „Aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva acelora care susţin că trupul Domnului n-a fost un trup omenesc, ci el a fost alcătuit din elemente cereşti şi duhovniceşti”[7].

4: Şi [Domnul] a răspuns şi a zis către cei ce stăteau în faţa Lui, zicând: Luaţi de pe el hainele cele ponosite! Iar către el a zis: Iată, Eu ţi-am şters fărădelegile, şi păcatele tale le voi curăţi!…  Îmbrăcaţi-l cu haină lungă,

5: şi mitră curată puneţi-i pe cap! Şi l-au îmbrăcat în haine şi i-au pus pe cap mitră curată; iar îngerul Domnului şedea.

Hainele murdare sunt, „după Didim, faptele neconforme cu Legea. Numai după ispăşirea acestor fapte marele preot se poate înveşmânta cu haina sacră, până la pământ. La un alt nivel, Didim interpretează aceste haine murdare ca fiind păcatele întregii omeniri, preluate şi răscumpărate de Iisus Hristos. Este importantă omonimia dintre cele două persoane, preotul veterotestamentar şi Mântuitorul”[8], aşa cum s-a tâlcuit şi în cazul lui Iisus Navi.

6: Şi Îngerul Domnului i-a mărturisit lui Iosua, zicând:

„Îngerul dă mărturie că Dumnezeu i-a spus într-adevăr cuvintele care urmează”[9].

7: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Dacă vei umbla în căile Mele şi vei păzi poruncile Mele, atunci tu vei cârmui casa Mea; şi dacă-Mi vei păzi curtea, atunci îţi voi da oameni care să umble prin mijlocul acestora care stau aici.

Una dintre îndatoririle arhiereului era „să supravegheze oficierea corectă a cultului divin şi să păzească tezaurul sfânt (IV Regi 22, 4; Zaharia 3, 7; II Macabei 3, 9 ş. u.)”[10].

8: Auzi acum, tu, Iosua, mare preot, tu şi cei mai apropiaţi ai tăi care-ţi stau înainte!; căci ei sunt bărbaţi prezicători: căci, iată, Eu Îl aduc pe servul Meu Răsăritul;

„Profeţie mesianică: Preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, Îl va numi pe Iisus, prevestindu-L, Răsăritul-cel-de-Sus (Luca 1, 78)”[11].  Vlăstarul (άνατολή) este interpretat de Părinţi în sens mesianic „aplicându-l lui Iisus, urmând astfel Noului Testament (Luca 1, 78). Iustin (Dial. 100, 4; 106, 5; 121, 2; 126, 1), Origen (Contra Celsum VI, 79), Didim, referindu-se mai ales la Zaharia 6, 12, interpretează Anatoli ca Răsărit, invocând Soarele dreptăţii din Maleahi 3, 20: Iisus, ca Soare al dreptăţii, trebuie să vină de la Răsărit. Origen accentuează universalitatea mântuirii aduse de Hristos aşa cum soarele luminează lumea întreagă”[12].

„Lumina ascunsă s-a pogorât şi frumuseţea ei a răsărit dintr-un trup; Răsăritul, de care vorbea Zaharia, a luminat azi Betleemul”[13].  „În anii împăratului chemat cu numele strălucirii [Cezarul August] a răsărit între iudei Domnul nostru, şi aşa au ajuns să stăpânească strălucirea şi Răsăritul: Împăratul pe pământ şi Fiul în înălţimi”[14].

9: că piatra pe care am aşezat-o în faţa lui Iosua, iat-o: pe o singură piatră sunt şapte ochi; iată, Eu sap o groapă – zice Domnul Atotţiitorul – şi-ntr-o singură zi voi şterge toată nedreptatea acestei ţări.

„Cei şapte ochi simbolizează văzul universal al lui Dumnezeu; şapte ochi va avea şi Mielul din Apocalipsa lui Ioan (5, 6)”[15].

În interpretările patristice, Piatra „este unul dintre numele mântuitorului aşteptat, fie că este vorba de Zorobabel, chemat să reconstruiască Templul, sau de cel pe care îl prefigurează, Mântuitorul Hristos. […] ♦ într-o singură zi: exegeza textului ebraic formulează diverse ipoteze asupra acestei zile unice; Părinţii interpretează aici că iertarea păcatelor se face o singură dată, adică de către Hristos. Astfel, Didim identifică acea zi cu viaţa pământească a lui Iisus, care pune mâna pe toată fărădelegea pentru a ridica păcatul lumii (Ioan 1, 29)”[16].

10: În ziua aceea – zice Domnul Atotţiitorul – îl veţi chema fiecare pe aproapele vostru sub viţă de vie şi sub smochin.

Ziua aceea „poate fi înţeleasă ca o dată istorică, şi anume cea în care se încheie reconstrucţia Templului. Pentru Părinţi, este ziua venirii lui Hristos, inaugurarea zilei eshatologice”[17].

---

[1] BBVA, p. 1194

[2] SEP 5, p. 523

[3] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 74

[4] SEP 5, p. 523

[5] Origen, Omilii la Levitic, IX, 6

[6] Origen, Omilii la Levitic, IX, 1

[7] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XIV, 4

[8] SEP 5, p. 524

[9] SEP 5, p. 524

[10] AB, p. 243

[11] BBVA, p. 1194

[12] SEP 5, p. 526

[13] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 6

[14] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XVIII, 1

[15] BBVA, p. 1194

[16] SEP 5, p. 526

[17] SEP 5, p. 526

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 2

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 2 – A doua vedenie: coarnele. A treia vedenie: funia de măsurat. Chemare către surghiuniţi.

 

 

            „Într-o seamă de ediţii ale Septuagintei (ca şi în Vulgata), versetele 1-4 fac parte din capitolul precedent, ca versetele 18-21. Aici, după ediţia Rahlfs, în concordanţă şi cu Textul Masoretic”[1]:

1: Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, patru coarne.

„În limbajul biblic, cornul e simbol al forţei şi, deseori, al violenţei, al agresivităţii. [Numărul] patru e simbol al punctelor cardinale, al celor patru vânturi”[2].

„Cele patru coarne din viziunea lui Zaharia sunt comentate abundent în literatura patristică; Theodor al Mopsuestiei respinge, din raţiuni istorice, identificarea lor curentă cu cele patru imperii duşmane (asirian, babilonian, med şi pers); pentru Theodoret al Cyrului, cele patru coarne sunt o aluzie la regatele duşmane venite din cele patru colţuri ale lumii pentru a-l pedepsi pe Israel, chemate de cele patru forţe nevăzute, de origine divină, care sunt cei patru meşteşugari; pentru Chiril al Alexandriei, meşteşugarii sunt îngeri care au stârnit forţele ce au nimicit Israelul; Ieronim apropie pasajul de Cartea lui Daniel, evocând cele patru imperii – babilonienii, mezii şi perşii, macedonienii, precum şi romanii, deşi contestă identificarea în numele realităţii istorice”[3].

2: Şi i-am zis îngerului care grăia întru mine: Ce sunt acestea, Doamne? Iar el mi-a zis: Acestea sunt coarnele care i-au risipit pe Iuda şi pe Israel şi Ierusalimul.

3: Şi Domnul mi-a arătat patru meşteri.

„Didim (şi, după el, Ieronim) mărturiseşte a fi citit un comentariu în care cei patru meşteşugari sunt identificaţi cu cei patru evanghelişti. El sugerează şi apropierea de cele patru vânturi din Matei 24, 31. Ar fi vorba, în acest caz, de punctele cardinale”[4].

4: Iar eu am zis: Ce vin aceştia să facă? Şi el mi-a zis: Acestea sunt coarnele care l-au risipit pe Iuda şi l-au zdrobit pe Israel fără ca vreunul din ei să-şi fi ridicat capul. Iar aceştia au venit să le ascută pentru mâinile lor; cele patru coarne: neamurile care şi-au ridicat cornul împotriva ţării Domnului, ca s-o risipească.

„Simbolul opresiunii devine simbolul eliberării: cu ce m-ai supus, cu aceea te voi supune”[5].

5: Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, un bărbat; şi-n mâna lui, o funie de măsurat pământul.

Versetele 5-17 formează „în greacă un paragraf unic, având drept temă principală viitorul măreţ al Ierusalimului: locuitorii lui vor fi numeroşi, Domnul va locui acolo, exilaţii se vor întoarce, un trimis va merge către neamuri, neamuri multe vor veni către cetatea aleasă”[6].

„Instrumentul de măsurat (funie sau trestie) poate servi la construirea Templului, ca în Iezechiel 40, 3, la distrugere, ca în IV Regi 21, 13; Isaia 34, 11 şi Plângeri 2, 8, sau la păstrare, ca în Apocalipsa 11, 1”[7].

6: Şi i-am zis: Unde mergi? Iar el mi-a zis: Să măsor Ierusalimul, ca să văd care-i este lăţimea şi care-i este lungimea.

7: Şi, iată, îngerul care grăia întru mine stătea, şi un alt înger venea să-l întâlnească.

„Theodor al Mopsuestiei, observând că verbul ειστήκει aminteşte de atitudinea bărbatului din 1, 8.10.11 (ειστήκει, εφεστηκως, εφεστωτι), cel care stătea între munţi, vede în aceasta un argument în plus contra identificării acestuia cu călăreţul care ar constitui o prefigurare a Fiului lui Dumnezeu. Cel care stătea în picioare este mesagerul obişnuit, de vreme ce primeşte porunca să alerge să ducă mesajul”[8].

8: Şi i-a grăit, zicând: Aleargă şi grăieşte către tânărul acela, zicând: Fi-va Ierusalimul pe de-a-ntregul locuit, datorită belşugului de oameni şi de vite care vor fi în mijlocul lui.

„Tânărul e bărbatul din versetul 5, care trebuie repede oprit să facă o muncă inutilă: el nu ştie că Domnul face totul”[9].

9: Şi Eu îi voi fi – zice Domnul – zid de foc împrejur, şi spre mărire voi fi în mijlocul lui.

10: O-ho! O-ho! Fugiţi din ţara miazănopţii

–        zice Domnul –,

că Eu pe voi am să vă-adun

din cele patru vânturi ale cerului

–        zice Domnul,

„Ţara miazănopţii: Babilonul, ale cărui armate invadaseră Palestina dinspre nord”[10].

„Chiril al Alexandriei dă o interpretare alegorică regiunii de miazănoapte – zonă a frigului, din care lipseşte fervoarea spiritului şi glasul viu al lui Dumnezeu”[11].

11: [şi unde?]: în Sion.

Voi înşivă scăpaţi-vă,

voi, cei ce locuiţi la fiica Babilonului.

Fiica Babilonului este un ebraism care indică însăşi cetatea Babilon.

12: Că astfel zice Domnul

Atoateţiitorul:

În urma slavei M-a trimis

la neamurile care v-au prădat,

fiindcă acele ce de voi se-atinge

e ca acela ce se-atinge

de lumina ochiului Său.

În urma slavei M-a trimis: „slava lui Israel de odinioară, urmată de umilinţele robiei”[12].

„Oracolul care începe aici e adresat locuitorilor Ierusalimului, dar exegeţii nu au căzut de acord asupra identităţii trimisului: un trimis divin sau profetul însuşi, care întrerupe mesajul pentru a se înfăţişa ca trimis. ♦ [În urma slavei M-a trimis]: […] Interpretările patristice sunt variate: pentru Theodor al Mopsuestiei, profetul a fost trimis pentru a face cunoscută slava lui Dumnezeu; ca şi alţi Părinţi, Didim îl identifică pe trimis cu Hristos: prima slavă este cea a Cuvântului Unul-născut, iar a doua este cea pe care o dobândeşte ca om; şi pentru Ieronim, după slavă se referă la măreţia divină pe care o avea Fiul încă înainte de a fi trimis, dar slava Lui este unică; pentru Augustin, slava trimite la învierea lui Iisus, pentru că abia după Înviere este trimis, în apostolii Săi, la neamuri”[13].

13: Că, iată,

Eu Mi-aduc mâna peste ei

şi vor fi pradă celor ce-i slujesc

şi veţi cunoaşte-atunci

că Domnul, El, Atoateţiitorul,

e Cel ce m-a trimis.

„Pentru Eusebiu al Cezareei (DE VI, 16, 2-4), versetul prevesteşte convertirea neamurilor păgâne. ♦ […] În formularea din finalul versetului tradiţia patristică vede prefigurarea misiunii hristice”[14].

14: Bucură-te şi veseleşte-te,

tu, fiica Sionului;

că, iată, Eu vin

şi voi locui în mijlocul tău

– zice Domnul.

„În tradiţia patristică acel Eu este Fiul, venit să locuiască între oameni, aducându-le astfel prezenţa lui Dumnezeu”[15].

15: Şi neamuri multe alerga-vor către Domnul

atunci, în ziua-aceea,

şi ele Îi vor fi popor

şi-n mijlocul tău vor locui

şi vei cunoaşte-atunci

că Domnul, El, Atoateţiitorul,

El m-a trimis la tine.

În mijlocul tău voi locui: „Opera de eliberare a lui Dumnezeu devine universală; Ierusalimul devine centrul religios al lumii”[16].

„Părinţii greci folosesc acest verset ca argument pentru tema tuturor popoarelor în Biserica lui Hristos”[17].

16: Şi Domnul îl va lua pe Iuda-n moştenire,

partea lui în Ţara Sfântă,

şi iarăşi va alege Ierusalimul.

Primul vers, „literal: Domnul îl va moşteni pe Iuda. Termenul biblic consacrat pentru posesia Palestinei nu este stăpânire, ci moştenire: pământul e proprietatea lui Dumnezeu (Care l-a făcut), iar El, ca un Părinte, îl lasă drept moştenire fiilor Săi”[18].  Ţara Sfântă: „Aici e prima menţiune biblică despre Ţara Sfântă”[19].

17: Tot trupul să se teamă-n faţa Domnului,

căci El S-a ridicat

din norii Săi cei sfinţi.

„Imagine magnifică, a lui Dumnezeu ce Se ridică deasupra norilor Săi, inundând propriul Său cer. Textul Masoretic: …că El Se ridică (Se iveşte) din locul Său cel sfânt”[20].

---

[1] BBVA, p. 1193

[2] BBVA, p. 1193

[3] SEP 5, p. 518

[4] SEP 5, p. 519

[5] BBVA, p. 1193

[6] SEP 5, p. 519

[7] SEP 5, p. 519

[8] SEP 5, pp. 519-520

[9] BBVA, p. 1193

[10] BBVA, p. 1193

[11] SEP 5, p. 520

[12] BBVA, p. 1193

[13] SEP 5, p. 521

[14] SEP 5, p. 521

[15] SEP 5, p. 522

[16] BBVA, p. 1193

[17] SEP 5, p. 522

[18] BBVA, p. 1193

[19] BBVA, p. 1194

[20] BBVA, p. 1194

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 1

Pictură de Monica Vasiloaia

.

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia

 

 

 

Introducere

 

 

Zaharia, autorul cărţii care-i poartă numele, era fiul lui Berechia şi nepotul lui Ido. El aparţinea unei familii preoţeşti, reîntoarsă din exilul babilonian. Profetul nu trebuie confundat cu Zaharia, fiul lui Berechia, ucis în vremea regelui Ioaş (II Paralipomene 24, 20-21; Matei 23, 35).

Biblia Hebraica numeşte cartea Zecharia[1], Septuaginta o intitulează Ζαχαριας (Zaharias), iar Vulgata, Zaccharias Propheta.

Autorul s-a născut în exil, ca şi profetul Agheu, cu care era contemporan. Repatriat, arată o râvnă deosebită pentru templu şi restaurarea cultului. Pornind, însă, de la reconstruirea templului, Zaharia merge în cartea sa mai departe, vorbind despre restabilirea teocraţiei şi despre viitoarea împărăţie mesianică.

Cartea Zaharia se împarte în trei secţiuni distincte:

1. I.                           – Cap. 1-6: conţin opt viziuni şi o faptă simbolică; tratează despre întemeierea împărăţiei mesianice.
2. II.                        – Cap. 7-8: cuprind o cuvântare a profetului ce urmăreşte pregătirea poporului pentru plinirea promisiunii mesianice.
3. III.                     – Cap. 9-14: vorbesc despre judecata asupra neamurilor şi bunurile timpului mesianic.

Inspiraţia divină a cărţii Zaharia este confirmată în mai multe locuri ale Noului Testament (Matei 21, 5; 26, 15; 26, 31; Ioan 12, 15).

Pentru noi, importanţa Cărţii Zaharia constă mai cu seamă în profeţiile mesianice explicite, parte din ele fiind aplicate la Sine de către Însuşi Mântuitorul Hristos.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Zaharia

 

 

CAPITOLUL 1 – Îndemn la pocăinţă. Întâia vedenie: călăreţii.

 

 

1: În luna a opta, în cel de al doilea an al lui Darius, fost-a cuvântul Domnului către profetul Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido, zicând:

Timpul indicat aici: „octombrie-noiembrie 520; la numai două luni după ce Agheu îşi începuse misiunea profetică”[2].  „Datarea care deschide Cartea profetului Zaharia înregistrează anul şi luna, dar nu şi ziua”[3].

2: „Domnul a fost foarte mânios pe părinţii voştri.

„Biblia face frecvent referire la părinţi, fie pentru a cere fidelitate faţă de legământul încheiat cu patriarhii, fie, în contextul reproşurilor, pentru neascultarea de care au dat dovadă contemporanii, ca şi strămoşii lor”[4].

3: Şi le vei zice: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul puterilor, şi Eu Mă voi întoarce spre voi, zice Domnul puterilor.

Versetul e folosit ca îndemn la pocăinţă, dar se atrage atenţia să nu cadă nimeni în nepăsare datorită bunătăţii dumnezeieşti (căderile, oricum, vin şi la cei râvnitori!): „Dar ia seama, ca nu cumva […] să te trândăveşti şi să ajungi la nepăsare. Căci lucrul acesta ţi-ar fi spre povară. Ba nici în lucrurile părute mici să nu dispreţuieşti porunca. Ci chiar dacă ţi s-ar întâmpla vreo nesocotire a acestora, sârguieşte-te să te îndreptezi. Căci dintr-o astfel de nepăsare, ajunge cineva la greşeli mai mari”[5].  „Până ce nu căutăm pe Dumnezeu prin virtuţi şi prin credinţă dreaptă ne aflăm într-un fel oarecare înapoia feţei Lui. Dar după ce, însetând de legea dumnezeiască, începem să urmăm calea sfântă şi înaltă, ne va privi”[6].

4: Şi nu fiţi ca părinţii voştri, pe care profeţii de dinainte i-au mustrat, zicând: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele şi de la izvodirile voastre cele rele!; dar n-au ascultat şi nu le-a fost aminte să Mă asculte, zice Domnul Atotţiitorul.

„Izvodire: plan, plănuire, punere la cale, gânduri pentru viitor; inventarea şi propunerea unui model-arhetip”[7].

5: Unde sunt părinţii voştri? şi profeţii? Trăi-vor ei pe-ntotdeauna?

„Interogaţia finală a versetului are o notă sarcastică, deopotrivă în textul grecesc şi în cel ebraic”[8].

6: Voi însă primiţi-Mi cuvintele şi legiuirile, tot ceea ce Eu poruncesc prin Duhul Meu robilor Mei profeţii, cei ce au trăit în vremea părinţilor voştri; şi ei au răspuns şi au zis: Precum a rânduit Domnul Atotţiitorul să ne facă după căile noastre şi după izvodirile noastre, aşa ne-a făcut!”

„Atestare a faptului că profeţii vorbesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt”[9].

„Dacă cineva va străbate toate cărţile celor doisprezece profeţi şi ale celorlalţi profeţi va găsi numeroase mărturii despre Duhul Sfânt. […] Zaharia [spune]: Primiţi cuvintele Mele şi legiuirile Mele, pe câte le poruncesc cu Duhul Meu robilor mei profeţi”[10].  „De aceea, fiind Cuvântul în prooroci, ei proorocesc în Însuşi Duhul Sfânt. De fapt, când spune Scriptura: Şi a fost Cuvântul Domnului către cutare proroc, îl arată [pe acela] proorocind în Duhul Sfânt”[11].

7: În douăzeci şi patru ale lunii a unsprezecea, adică luna Şebat, în anul al doilea al lui Darius, fost-a cuvântul Domnului către profetul Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido, zicând:

„În perioada preexilică, anul calendaristic ebraic se desfăşura din toamnă până-n toamnă, iar lunile aveau nume. Pe durata celor peste şaizeci de ani de captivitate, Evreii au adoptat calendarul babilonian, care începea primăvara, iar lunile le-au numit cu numere; cu toate acestea, autorul menţionează şi vechiul nume al lunii a unsprezecea. Data de faţă: mijlocul lui februarie 519 î. Hr.”[12].

8: „Am văzut în timpul nopţii; şi, iată un bărbat călare pe un cal roşu; şi stătea între doi munţi umbriţi; iar înapoia lui, cai roşii şi suri şi tărcaţi şi albi.

„Munţi umbriţi: munţi împăduriţi sau, mai degrabă, munţi care sunt acoperiţi de umbră. De notat că, în limbajul biblic, skiazo, episkiazo, kataskiazo, skia = a umbri, umbră sunt cuvinte cu o conotaţie specială: prezenţa sau lucrarea lui Dumnezeu asupra unui om sau a mai multora. Câteva exemple: În momentul zămislirii lui Iisus, Fecioara Maria este umbrită de puterea Celui-Preaînalt (Luca 1, 35); în momentul schimbării la faţă a Domnului, cei trei apostoli martori sunt umbriţi de un nor luminos (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); bolnavii din Ierusalim aşteaptă ca umbra lui Petru să  umbrească pe vreunul din ei (Fapte 5, 15). De reţinut că vedenia de faţă se petrece noaptea. În Textul Masoretic: …stătea între mirţii care sunt în prăpastia apei (sens obscur)”[13].

„Cuvântul Domnului, anunţat în versetul precedent, i se dezvăluie lui Zaharia sub forma unei viziuni; invers, în Zaharia 4, 2-6, apare mai întâi viziunea candelabrelor despre care se spune apoi că este cuvântul Domnului. Precizarea momentului viziunii apare doar la prima, dar poate fi eventual extinsă şi la celelalte: toate viziunile au putut avea loc pe parcursul aceleiaşi nopţi. Theodor al Mopsuestiei pare să interpreteze am văzut noaptea, interpretând noaptea drept complement direct, plauzibil sintactic: aceeaşi formă de acuzativ poate fi un complement direct sau un complement de timp. El insistă pe faptul că Zaharia a primit, ca şi Agheu, o revelaţie divină: a lui Agheu era menită să încurajeze poporul, a lui Zaharia dezvăluie întoarcerea poporului. ♦ un bărbat călare pe un cal: Călăreţul este o figură simbolică importantă, cf. Apocalipsa (6, 2 şi 19, 11-16). Pentru Didim cel Orb, omul este Mântuitorul întrupat, iar calul simbolizează trupul omenesc luat de Iisus, întrucât carnea omenească este roşie datorită sângelui care circulă prin ea. ♦ […] Comentariile patristice pornesc uneori de la imaginea celor doi munţi, aşa cum este conturată mai departe, în 6, 1. Aceştia sunt, pentru Didim cel Orb, cele două Testamente. Ele sunt umbroase (sau umbrite) datorită bogăţiei gândurilor care se află într-însele şi datorită sensului lor adesea greu de descifrat. Pentru Chiril al Alexandriei, sunt munţii lui Iuda (Sion) şi ai Samariei, umbriţi de mulţimea celor ce îi locuiesc. Theodoret al Cyrului nu cunoaşte varianta textului în care este vorba de doi munţi: el interpretează umbra de pe munţi ca simbol al ocrotirii divine, metaforizată în alte locuri prin aripi, şi comentează varianta oferită de Aquila şi Symmachos, munţi de mirt, în care vede semnul bunei miresme ce linişteşte pasiunile. ♦ […] Caii din urma călăreţului simbolizează, după Didim, seria de predecesori şi vestitori ai lui Iisus, începând cu Moise. Surii şi tărcaţii sunt oamenii care au dat învăţături amestecate asupra lumii sensibile şi inteligibile, iar albii sunt cei care au vestit tainele dumnezeieşti pure, imateriale. O altă soluţie propusă de Didim: tărcaţii sunt învăţătorii care se adaptează circumstanţelor şi nivelului auditoriului, precum apostolul Pavel”[14].

9: Şi am zis: Ce sunt aceştia, Doamne? Iar îngerul care vorbea întru mine mi-a zis: Îţi voi arăta ce sunt acestea.

„Îngerul (prezent în aproape toate scrierile apocaliptice) este entitatea cerească prin care Dumnezeu, transcendent prin definiţie, devine accesibil simţurilor umane. El vorbeşte de la Dumnezeu şi-I vorbeşte lui Dumnezeu, într-o comunicare cu sens dublu, ceea ce denotă comuniune. În cazul de faţă, îngerul e lăuntric”[15].

Vorbea întru mine sau în mine: „Didim interpretează expresia à la lettre (vorbea în mine), ca pe vocea Învăţătorului care vorbeşte în străfundul sufletului discipolului”[16].

„E limpede din acestea că toţi Sfinţii pe de-o parte au primit de la Duhul descoperiri, pe de alta, au cerut să li se lămurească raţiunile celor descoperite. De asemenea, că harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fiind slăbită prin întrebuinţarea ei într-un mod contrar firii, o face iarăşi tare prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit firii, înălţând-o la înţelegerea celor dumnezeieşti”[17].

10: Şi a răspuns bărbatul care stătea între munţi şi mi-a zis: Aceştia sunt cei pe care Domnul i-a trimis să dea ocol pământului.

„Versetul nu conţine răspunsul dat de înger, ci răspunsul bărbatului care stătea între munţi […] şi care pare să fie călăreţul indicat în versetul 8. ♦ Aceştia… cei […]: pluralul pare să se refere la caii şi călăreţul ce apăruseră în viziunea lui Zaharia (v. 8)”[18].

11: Iar ei i-au răspuns îngerului Domnului care stătea între munţi, şi i-au zis: Am dat ocol pământului întreg şi, iată, tot pământul e locuit şi se odihneşte.

„Versetul redă, fără vreo precizare suplimentară […], răspunsul cailor care fuseseră desemnaţi prin forma de plural masculin din versetul precedent”[19].

12: Şi a răspuns îngerul Domnului şi a zis: Doamne Atotţiitorule, până când oare nu vei avea Tu milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care de şaptezeci de ani le treci cu vederea?

„De la începutul captivităţii babilonice, 587 î. Hr., până la data vedeniei, 520 î. Hr., trecuseră 67 de ani. Şaptezeci e cifra rotundă profeţită de Ieremia (25, 11)”[20].

„Pentru Didim, Ierusalimul simbolizează sufletul ajuns la desăvârşire, în vreme ce oraşele din Iudeea ar fi sufletele nedesăvârşite. Iar dacă Ierusalimul reprezintă Biserica, atunci oraşele Iudeei sunt creştinii care se află încă departe de sfinţenie”[21].

13: Iar Domnul Atotţiitorul i-a răspuns îngerului – care vorbea întru mine – vorbe bune şi graiuri de mângâiere.

14: Iar îngerul care grăia întru mine mi-a zis: Strigă şi zi: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Gelos am fost, cu gelozie mare, pentru Ierusalim şi Sion.

„Gelozia lui Dumnezeu, ca partener al unui legământ hierogamic cu fiii lui Israel (deseori infideli), e o temă frecventă în scrierile profeţilor”[22].

15: Şi sunt foarte mânios pe păgânii care s-au repezit într-acolo; fiindcă, într-adevăr, Eu M-am mâniat puţin, dar ei s-au repezit să le facă rău.

Păgânii sau neamurile indică pe cei care nu aparţin poporului ales sau, actualizând, pe aceia străini de Biserica lui Hristos.

16: De aceea, aşa grăieşte Domnul: Mă voi întoarce cu milă spre Ierusalim; şi casa Mea va fi din nou zidită în el, zice Domnul Atotţiitorul, şi funia de măsurat se va întinde iarăşi pe Ierusalim.

Casa Mea se va înălţa din nou: „Pentru Didim, casa înălţată în mijlocul Ierusalimului este fie Biserica Dumnezeului celui viu, fie Iisus Însuşi, fiul Mariei, care a fost zidit de Înţelepciunea dumnezeiască, după Proverbe 9, 1. ♦ se va întinde…: pentru Theodor al Mopsuestiei şi Theodoret, oraşul însuşi urmează să se întindă, fiind reconstruit la dimensiuni cu mult mai mari decât cele dinainte”[23]

17: Şi mi-a zis îngerul care grăia întru mine: Mai strigă şi zi: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Încă se vor desfăta cetăţile întru bunătăţi, şi încă va avea Domnul milă de Sion şi va alege Ierusalimul.

Profetul întreabă „şi aşteaptă să audă cuvinte bune şi mângâietoare. Căci fiecare din aceştia are Mijlocitor pe Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Care face cunoscută voia Tatălui”[24].

---

[1] זכךיה

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare, abreviat: EIB), Bucureşti, 2001, p. 1192

[3] Septuaginta 5, Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia, (în continuare, abreviat: SEP 5), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2006, p. 513

[4] SEP 5, p. 513

[5] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 371

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[7] BBVA, p. 1192

[8] SEP 5, p. 513

[9] BBVA, p. 1192

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVI, 29

[11] Sf. Atanasie cel Mare, Epistole către Serapion, I, 31

[12] BBVA, p. 1192

[13] BBVA, p. 1192

[14] SEP 5, pp. 514-515

[15] BBVA, p. 1192

[16] SEP 5, p. 516

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[18] SEP 5, p. 516

[19] SEP 5, p. 516

[20] BBVA, p. 1192

[21] SEP 5, p. 516

[22] BBVA, p. 1193

.

De vizitat: Teo Negură, Vania, Caius, Ilarie, Haicăsepoate, Zalmoxys, Mirela Pete, Onu, Nea Costache, Theodora Marinescu, Shayna, Gabriela Elena, Cosmin Ştefănescu, Carmen.

[23] SEP 5, p. 517

[24] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, II, 31