Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 150

PSALMUL 150 – Aliluia.

 

„Această doxologie finală adresează invitaţia tuturor oamenilor şi muzicanţilor să se alăture la preamărirea Domnului Dumnezeu”[1].  „Psaltirea, numită în ebraică Sepher tehillim, Cartea laudelor, se încheie în mod firesc cu această laudă fără de sfârşit, în care îndemnul Lăudaţi răsună de treisprezece ori. Lauda universală este reluată în Apocalipsă – cf. mai ales 15, 3-4; 19, 4-8. După Grigore al Nyssei (I, 9), mulţimea nenumărată a tuturor perfecţiunilor celor aleşi va fi pentru Dumnezeu ca o muzică alcătuită din diverse instrumente, un concert de armonii şi melodii. După ce au fost enumerate trâmbiţa, harfa şi alăuta, sunetul mai vesel al chimvalelor îi evocă pe îngeri şi comuniunea noastră cu ei. Acest ultim psalm îndeamnă orice spirit să-L laude pe Dumnezeu; foloseşte simboluri pentru că nu există limite pentru lauda lui Dumnezeu şi imaginile se epuizează fără a reuşi să o exprime (Eusebiu de Cezareea)”[2].

 

1: Lăudaţi-L pe Dumnezeu întru sfinţii Lui,

lăudaţi-L întru tăria puterii Lui.

2: Lăudaţi-L întru puterile Lui,

lăudaţi-L după mulţimea slavei Lui.

„Prin aceste cuvinte este exprimată tăria puterii, care constă în virtute. Şi stăpâniile lui Dumnezeu arată că firea nu mai este tiranizată de răutate, când puterea omenească poate să-I aducă laudă lui Dumnezeu după mulţimea măririi Lui”[3].

3: Lăudaţi-L în glas de trâmbiţă,

lăudaţi-L în psaltire şi-n alăută.

„Prin această introducere a trâmbiţelor imită armonia universului, care este organ al lui Dumnezeu prin tonul felurit al melodiei. Iar cuvântul, printr-un înţeles figurat, se numeşte psaltire şi alăută. […] Iar coardele puse în acest instrument muzical ar putea fi rezistenţa şi tăria faţă de răutate a fiecărei virtuţi în parte. Prin rezistenţa aceasta se ajunge la o cântare de ansamblu, amestecând chimvalul cu coardele, când sunetul chimvalelor trezeşte râvna pentru cântarea cea dumnezeiască”[4].

4: Lăudaţi-L în timpane şi în horă,

lăudaţi-L în strune şi în flaute.

Flaute: „Literal: organe, adică orice fel de instrumente muzicale. În Psalmul 136, 2 a fost tradus prin harpe. Aici vecinătatea cuvântului strune (instrumente cu coarde) solicită categoria instrumentelor de suflet (altele decât trâmbiţa)”[5].  Aceeaşi opţiune (strune – fluier) şi în SEP 4.

5: Lăudaţi-L în ţimbale bine răsunătoare,

lăudaţi-L în ţimbale de strigare.

„Strigare: e vorba de aclamaţia liturgică de la sărbători”[6].

În acest mod arată „apropierea firii noastre de îngeri. Căci unirea firii îngereşti cu cea omenească, atunci când firea omenească se întoarce la destinaţia ei primordială, va alcătui acel glas dulce de mulţumire, prin acordul celor două firi. Şi una prin cealaltă, şi una împreună cu cealaltă, vor cânta necontenit un imn lui Dumnezeu, pentru iubirea Lui de oameni. Acest lucru este arătat în text prin unirea unui chimval cu altul. Un chimval este firea cea mai presus de lume a îngerilor, celălalt chimval este făptura cea cuvântătoare a oamenilor. Dar păcatul a despărţit cele două chimvale. Când iubirea de oameni a lui Dumnezeu le va face pe amândouă să se armonizeze iarăşi între ele, atunci va răsuna acea cântare de laudă alcătuită din amândouă împreună”[7].

6: Toată suflarea să-L laude pe Domnul!

Aliluia!

„Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă, că în glas de trâmbiţă va învia pe morţi.  Lăudaţi-L pe El în psaltire, pentru că limba este psaltirea Domnului.  Şi în alăută lăudaţi-L pe El; prin alăută să înţelegi gura, în care Duhul loveşte cu pana. În timpane şi în horă lăudaţi-L pe El; prin sunetul pe care-l scoate pielea timpanului, Duhul arată Biserica, care cugetă la învierea trupului. În strune şi organe lăudaţi-L pe El; Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical, iar nervii trupului sunt strune, prin care trupul a primit  o tensiune armonioasă şi scoate sunete omeneşti când este atins de Duhul. Lăudaţi-L pe El în chimvale răsunătoare; Duhul spune că limba este chimval, care răsună când buzele sunt lovite. Toată suflarea să laude pe Domnul, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o”[8].  „Lăudaţi pe Domnul în glas de trâmbiţă înseamnă: prin pomenirea învierii, care va fi anunţată prin trâmbiţă, precum s-a scris. Lăudaţi-l pe El în psaltire şi chitară, adică prin limba noastră şi prin gură, lovindu-le cu duhul ca cu un plectru (pană). Lăudaţi-L în tobă şi alăută, adică în trup şi suflet de la cere, ca de la o alăută, străbat cererile la Dumnezeu. Lăudaţi-L în strune şi organe, adică în inimă şi în toate măruntaiele şi în toate fibrele dinăuntru, pe care le-a numit organe. Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare, adică prin buze, prin care se împletesc melodiile armonioase ale psalmodierii”[9].

---

[1] PSALM, p. 401

[2] SEP 4/I, pp. 345-346

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[5] BBVA, p. 785

[6] SEP 4/I, p. 346

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I,  9

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 41, 4

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 70

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 149

PSALMUL 149 – Aliluia.

 

Psalmul exprimă „slava poporului lui Dumnezeu exprimată în metafore războinice”[1].

 

1: Cântaţi-I Domnului cântare nouă,

lauda Lui în adunarea celor cuvioşi.

„Textul original permite şi traducerea: lauda Lui în Biserica sfinţilor şi se poate referi, profetic, fie la Biserica luptătoare, alcătuită din creştini, care erau numiţi sfinţi (vezi şi în Liturghie: Sfintele, sfinţilor!), fie la Biserica triumfătoare, cea din cer”[2].  „Cântare nouă: expresie des întâlnită în contextul aducerii de mulţumire pentru o biruinţă sau o izbăvire. Cf. Apocalipsa 14, 3”[3].

2: Să se veselească Israel de Cel ce l-a făcut

şi fiii Sionului să se bucure de Împăratul lor.

3: Să laude numele Lui în horă;

din timpane şi din psaltire să-I cânte.

Horă: „Grecescul horos înseamnă dans. Evreii obişnuiau să-L laude pe Dumnezeu nu numai prin rugăciuni, cântări, procesiuni cu bătăi din palme şi instrumente muzicale, dar şi prin jocuri. În Biserica Etiopiei se păstrează şi se practică până astăzi dansurile davidice”[4].

4: Că binevoieşte Domnul întru poporul Său

şi-i va înălţa pe cei blânzi întru mântuire.

5: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă

şi-n aşternuturile lor se vor bucura.

„Atanasie [cel Mare] explică prin I Corinteni 1, 31 (Cel ce se laudă, în Domnul să se laude) şi Galateni 6, 14 (Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos). ♦ În culcuşurile lor poate însemna când sunt bolnavi sau când meditează în timpul nopţii”[5].

6: Laudele-nalte ale lui Dumnezeu fi-vor în gura lor

şi săbii cu două tăişuri în mâinile lor,

„Cf. II Macabei 15, 16-17. ♦ sabie cu două tăişuri: metaforă pentru cuvântul lui Dumnezeu: Isaia 49, 2 are sabie ascuţită; dar, reluat în Evrei 4, 12, Efeseni 6, 17, Apocalipsa 1, 16 şi 19, 21, apare ca sabie cu două tăişuri”[6].

7: ca să facă răzbunare printre păgâni

şi pedepse printre popoare,

8: ca să-i lege pe regii lor în obezi

şi pe boierii lor în cătuşe de fier,

9: ca să facă printre ei judecată scrisă;

aceasta va fi slava pentru toţi cuvioşii Lui.

„Literatura ascetică răsăriteană transferă acest text în aria războiului nevăzut, unde lupta împotriva păcatelor nu cunoaşte cruţare”[7].

---

[1] SEP 4/I, p. 344

[2] BBVA, p. 785

[3] SEP 4/I, p. 344

[4] BBVA, p. 785

[5] SEP 4/I, p. 345

[6] SEP 4/I, p. 345

[7] BBVA, p. 785

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 148

PSALMUL 148 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Acest psalm, care invită cerul, pământul şi toată creatura să laude pe Domnul, este recitat de evrei în fiecare dimineaţă”[1].   „Simfonia universului. După Grigore al Nyssei (III, 1) respiraţia comună, armonia tuturor acestor elemente în ordine şi frumuseţe desăvârşită sunt prima şi adevărata muzică. Această cântare a vieţii vindecă natura noastră; în sunetele armoniei ei, ne comunică o taină spre a potoli tulburările sufletului”[2].

 

1: Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri,

lăudaţi-L pe El întru cele înalte.

„Ilarie asociază cu Romani 8, 19.21 (Făptura aşteaptă cu nerăbdare arătarea fiilor lui Dumnezeu… căci şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii… )”[3].

2: Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui,

lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui.

„Îngerii sunt slujitorii care alcătuiesc curtea cerească şi mesagerii lui Dumnezeu (cf. şi Psalmi 102, 20-21). Acceptarea lor în credinţa lui Israel a fost posibilă abia într-o epocă târzie, când se consolidase monoteismul (în cărţile mai vechi, îngerul Domnului e un mod de a-L desemna pe Domnul Însuşi). Există o concepţie comună a Orientului antic care admite o mulţime de făpturi cereşti subordonate, dar Israel a ştiut să le integreze armonios în cadrul monoteismului. Oştirile (gr. δυνάμεις) s-ar putea referi la mulţimea îngerilor (cf. şi III Regi 22, 19; Luca 2, 13), dar ar putea indica şi mulţimea aştrilor creaţi de Dumnezeu. Acestea sunt şi sensurile echivalentului din Textul Masoretic, care are ţawa’, oştire”[4].

3: Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna,

lăudaţi-L pe El, stelele şi lumina.

„Cântăm imne doar lui Dumnezeu şi Fiului Său, aşa cum îi cântă şi soarele şi luna şi toate stelele şi lumina, care formează laolaltă un singur glas dumnezeiesc, în care cântă şi cei drepţi un imn lui Dumnezeu şi Fiului Său”[5].

4: Lăudaţi-L pe El, cerurile cerurilor,

şi apa cea mai presus de ceruri;

Noi ştim „că Dumnezeu este mult superior acestor făpturi, chiar dacă ele sunt socotite deasupra cerului şi a întregii lumi văzute”[6].  „Cu alte cuvinte, puterile cele de sus sunt vrednice, din pricina curăţeniei minţii lor, să dea Ziditorului lauda cuvenită; apele de sub ceruri, însă, sunt duhurile răutăţii, care au căzut din înălţimea lor firească în adâncul răutăţii”[7].

5: ele să laude numele Domnului,

că El a zis şi ele s-au ivit,

El a poruncit şi ele s-au zidit;

Acestea sunt zise „în sensul că Tatăl porunceşte şi spune, iar Fiul creează pe toate la semnul Tatălui”[8]. Tatăl nu porunceşte Fiului, ci celor neexistente le porunceşte să vină la existenţă. Fiul, ca şi Duhul, participă la creaţie alături de Tatăl, fiecare Persoană având o lucrare specifică.

6: El le-a aşezat în veac şi în veacul veacului:

lege a pus, şi ea nu se va trece.

7: Lăudaţi-L pe Domnul de pe pământ,

voi, balauri şi toate adâncurile,

„Deci chiar adâncul, pe care cei care interpretează alegoric Scriptura l-au aruncat în partea cea mai rea a lumii, n-a fost socotit de psalmist vrednic de aruncat, ci l-a cuprins şi pe el în corul obştesc al creaţiei şi, potrivit glasurilor puse în el, împlineşte în chip armonios cântarea de laudă în cinstea Creatorului”[9].   „David a chemat să laude pe Domnul cele două feluri de creaturi, pe cele de sus şi pe cele de jos, pe cele înzestrate cu simţuri şi pe cele spirituale, pe cele văzute şi pe cele nevăzute, pe cele de deasupra cerului şi pe cele de sub cer; a alcătuit din cele două feluri de creaturi un singur cor şi le-a poruncit să laude aşa pe Împăratul universului; pe păcătos, însă, nicidecum nu l-a chemat, că şi aici i-a închis uşa”[10].

8: focul, grindina, zăpada, gheaţa,

suflarea de vifor, voi, cele ce-I îndepliniţi cuvântul,

9: munţii şi dealurile toate,

pomii roditori şi toţi cedrii,

10: fiarele şi toate animalele,

târâtoare şi păsări zburătoare,

11: regii pământului şi toate popoarele,

mai-marii şi toţi judecătorii pământului,

12: tinerii şi fecioarele,

bătrânii cu cei mai tineri

13: să laude numele Domnului,

că numai numele Lui s-a înălţat;

lauda Lui e deasupra cerului şi a pământului,

„Toate cele enumerate Îl laudă pe Creator dând mărturie despre lucrarea Sa. Echivalentul ebraic accentuează notele de maiestate, strălucire”[11].

14: şi El va înălţa fruntea poporului Său.

Aceasta-i cântare tuturor cuvioşilor Săi,

fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El.

„Căci se cuvine ca cei ce se străduiesc să dobândească libertatea adevărată să dorească să se izbăvească de toate patimile şi să pornească pe calea ce duce la virtuţi, nelăsând nici o rămăşiţă a sufletului şi a cugetărilor prin care ar putea cădea iarăşi sub puterea celui rău. Spre aceasta cheamă legea dumnezeiască pe tineri şi bătrâni şi fecioare, pe bătrâni împreună cu cei mai tineri şi toată vârsta spirituală în Hristos”[12].

---

[1] PSALM, p. 401

[2] SEP 4/I, p. 343

[3] SEP 4/I, p. 343

[4] SEP 4/I, p. 343

[5] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 67

[6] Origen, Contra lui Celsus, V, 44

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron,  III, 9

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XI, 23

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, III, 9

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia rostită când a fost hirotonit preot, 2

[11] SEP 4/I, p. 344

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 147

PSALMUL 147 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Corespunde Psalmului 147, 12-20 din Textul Masoretic. Mulţi Părinţi (Atanasie, Cassiodor, Ieronim etc.) interpretează etimologic numele Ierusalimului: vederea păcii”[1].

 

1: Laudă-L pe Domnul, Ierusalime,

laudă-L pe Dumnezeul tău, Sioane,

2: că El a întărit stâlpii porţilor tale,

El i-a binecuvântat pe fiii tăi în tine;

El a întărit stâlpii porţilor tale: „Cf. Neemia 3, 3.6.13-15 (repararea porţilor şi punerea zăvoarelor de către Neemia)”[2].

3: El, Cel ce pace a pus la hotarele tale

şi cu fruntea grâului te-a săturat,

„Fericitul Ieronim: Vedeţi că nimic nu consună cu adevărul istoric. Care stâlpi ai porţilor, de vreme ce acestea au fost distruse de duşmani?  Care fii în tine, de vreme ce Ierusalimul va rămâne ca o casă pustie (Luca 13, 35)?  Care pace la hotare, de vreme ce prin cetate au trecut războaie?  Care fruntea grâului, de vreme ce se ştie că Ierusalimul nu are grâul cel mai bun?  Toate acestea duc la concluzia că interpretarea textului nu poate fi decât alegorică: stâlpii sunt profeţii inspiraţi de Dumnezeu, prin a căror poartă Vechiul Testament intră firesc în cel Nou. Cât despre fruntea grâului, Domnul Iisus e bobul de grâu care a căzut în pământ şi ne-a adus nouă roadă multă (cf. Ioan 12, 24)”[3].

Pace a pus la hotarele tale: SEP 4 traduce: El îţi pune drept hotare pacea şi explică: „Există şi interpretarea mai banală: El pune la hotarele tale pacea. Am adoptat însă soluţia mai conformă cu comentariile Părinţilor. De exemplu, Chiril al Ierusalimului: Regii neamurilor, care locuiesc într-un ţinut sau altul, îşi au limitele stăpânirii lor. Numai adevărata sfântă Biserică universală are, în toată lumea, o putere fără limite. Dumnezeu i-a pus, după cum este scris, pacea drept hotar (Cateheze, ed. Citta Nuova, 8, p. 44, apud Mortari, nota ad loc.). ♦ [fruntea], lamura: literal: grăsimea. Cf. Ioan 6, 51 (Eu sunt Pâinea vie). Pentru Augustin, aceasta denumeşte Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6)”[4].

4: Cel ce graiul Său i-l trimite pământului

– cât de repede aleargă cuvântul Său! -,

Repede aleargă cuvântul Său: „Cf. Isaia 55, 10-11; Apocalipsa 19, 13. Părinţii văd în acest stih o prevestire a răspândirii Evangheliei”[5].

5: Cel ce dă zăpadă ca lâna

şi negura o presară precum cenuşa;

6: El gheaţa Şi-o azvârle ca pe dumicaţi

– în faţa gerului Său cine va sta? -;

Dumnezeu stăpâneşte, desigur, şi asupra naturii, dar suntem tentaţi să vedem aici în primul rând lucrări duhovniceşti.

7: El cuvântul Şi-l va trimite şi-i va topi,

vântul Său va sufla şi apele vor curge.

8: Cuvântul Său i-l vesteşte lui Iacob,

îndreptările şi judecăţile Sale lui Israel.

Încă o dată, prin Israel înţelegem pe toţi cei ce-L vor primi pe Hristos Dumnezeu.

9: Nu astfel a făcut oricărui neam

şi nici nu le-a arătat judecăţile Sale.

Dar Dumnezeu Îşi va descoperi tuturor neamurilor judecăţile Sale, în măsura în care neamurile vor dori să ştie despre ele.

---

[1] SEP 4/I, p. 342

[2] SEP 4/I, p. 342

[3] BBVA, p. 783

[4] SEP 4/I, p. 343

[5] SEP 4/I, p. 342

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 146

PSALMUL 146 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Psalmii 146 şi 147, după numerotarea folosită în Septuaginta, alcătuiesc un singur psalm în textul masoretic ebraic”[1].  Al lui Agheu şi Zaharia nu apare în Textul Masoretic.

 

1: Lăudaţi-L pe Domnul, că bun lucru este un psalm;

dulce să-I Fie Dumnezeului nostru lauda.

2: Când Domnul va zidi Ierusalimul,

El la un loc îi va aduna pe risipiţii lui Israel,

„Cf. Ioan 11, 52 (Iisus trebuia să moară ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi)”[2].

3: El, Cel ce-i vindecă pe cei cu inima zdrobită

şi le leagă la un loc frânturile,

„La adunarea eshatologică, toate infirmităţile omeneşti vor dispărea (Ilarie)”[3].

4: Cel ce numără mulţimea stelelor

şi pe toate le cheamă pe nume.

„Lui Ilarie, stelele îi amintesc de puzderia de stele pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam (cf. Facerea 15, 5) şi a căror felurită strălucire a admirat-o Pavel (cf. I Corinteni 15, 4)”[4].

„Sfântul Chiril al Ierusalimului: Ca să-ţi dai seama de nemărginirea lui Dumnezeu, încearcă mai întâi să-ţi aţinteşti privirea în soare şi apoi să-L scrutezi pe Cel ce l-a făcut”[5].

5: Mare este Domnul nostru şi mare Îi este tăria

şi priceperii Sale nu-i este hotar.

6: Domnul îi ia asupra Sa pe cei blânzi,

dar pe cei păcătoşi pân-la pământ îi smereşte.

7: Începeţi cântare Domnului prin cântare de laudă,

în alăută cântaţi-I Dumnezeului nostru,

8: Celui ce cu nori înveleşte cerul,

Celui ce pregăteşte ploaie pământului,

Celui ce-n munţi face să răsară iarbă

şi verdeaţă spre slujba oamenilor,

9: Celui ce le dă animalelor hrana

şi puilor de corb care pe El Îl cheamă.

„După Eusebiu, puii de corb sunt cei pe care părinţii nu-i hrănesc; ei nu au alt tată decât pe Dumnezeu”[6].

„Prin Cine dă, sau prin Cine s-au făcut toate? Prin Cel prin care s-au făcut, prin Acela este şi purtarea de grijă în continuare. Şi Cine este Acesta, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu?”[7].

10: Nu în puterea calului Îi este vrerea,

nici în gleznele omului bunăvoirea.

11: Bunăvoirea Domnului este în cei ce se tem de El

şi în cei ce nădejdea şi-o pun în mila Lui.

Calul era şi simbol al războiului; lui i se opune pacea divină. La fel, planurile oamenilor cad în faţa celor dumnezeieşti.

---

[1] PSALM, p. 400

[2] SEP 4/I, p. 341

[3] SEP 4/I, p. 341

[4] SEP 4/I, p. 341

[5] BBVA, p. 783

[6] SEP 4/I, p. 341

[7] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, XLVI

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 145

PSALMUL 145 – Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.

 

„Menţiunea Al lui Agheu şi Zaharia nu se află în Textul Ebraic, ci numai în Septuaginta. Aceasta, datorită versetului 10, pe care unii exegeţi îl consideră ca referindu-se la restaurarea Ierusalimului, eveniment care a avut loc pe vremea profeţilor Agheu şi Zaharia”[1].  „Imn de bucurie şi de încredere. Sunt enumerate toate categoriile celor care au nevoie de ajutor şi îl primesc de la Dumnezeu”[2].

 

1: Suflete al meu, laudă-L pe Domnul!

2: Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea,

cânta-voi Dumnezeului meu atât cât voi fi viu.

E vorba despre nădejdea dobândirii bunătăţilor viitoare şi, desigur, dezinteresul pentru bunurile acestei lumi.

3: Nu vă încredeţi în cei puternici,

în fiii oamenilor, în care nu-i nici o mântuire;

„Un comentariu edificator la Augustin: În virtutea nu ştiu cărei infirmităţi a minţii, când ceva nu merge, ne grăbim să căutăm un sprijin omenesc. Încearcă să-i spui unui om peste care s-a abătut un necaz: Există o persoană însemnată care te-ar putea ajuta. Îl vezi cum zâmbeşte, se bucură, îşi recapătă curajul. În schimb, dacă îi spui: Dumnezeu te va scăpa, aproape că înţepeneşte de disperare. […] Vai de astfel de gânduri! […] Într-un singur Fiu al omului este izbăvirea […] căci este Fiul lui Dumnezeu”[3].

4: suflarea li se va duce, ei în pământul lor se vor întoarce,

e ziua-n care gândurile lor toate vor pieri.

„Gândurile, după Theodoret [al Cirului], sunt ambiţiile de glorie sau de bogăţie”[4].

Poruncile omeneşti, fie ele date chiar în urma unor experienţe excepţionale, la fel ca şi preceptele înţelepţilor lumii, se vor vădi a fi deşarte, căci ele nu pot mântui pe om. „Psalmistul spune că se vor pierde gândurile unora în acea zi, arătând iarăşi că e vorba de timpul judecăţii dumnezeieşti şi aşteptate, în care nu le va folosi celor ce-au strălucit în lume amăgirea vechilor cugetări şi fala deşartă a bogăţiei”[5].

5: Fericit e cel căruia Dumnezeul lui Iacob îi este ajutor,

a cărui nădejde e în Domnul Dumnezeul lui,

6: cel ce a făcut cerul şi pământul,

marea şi tot ceea ce se află-n ele;

Cel ce păzeşte adevărul în veac,

7: Cel ce face judecată pentru cei năpăstuiţi,

Cel ce dă hrană celor flămânzi;

Domnul îi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi,

8: Domnul îi ridică pe cei prăbuşiţi,

Domnul înţelepţeşte orbii,

Domnul îi iubeşte pe cei drepţi,

9: Domnul îi păzeşte pe cei străini;

pe orfan şi pe văduvă îi va lua asupra Sa,

iar calea păcătoşilor o va nimici.

Îi va lua asupra Sa: „analamvano = a lua un copil în braţe; a lua pe cineva asupră-ţi; a alăpta; a face pe cineva ca şi cum ar fi al tău. Sfântul Ioan Hrisostom citează acest text în sprijinul ideii că Dumnezeu, în marea Sa milă, nu e doar un simplu sprijinitor al celor nevoiaşi (îndeosebi orfanii şi văduvele), ci şi un Părinte care îi adoptă”[6].

Calea păcătoşilor o va nimici: „Nu-l dă pieirii pe păcătos, ci doar calea, faptele lui (Ioan Gură de Aur)”[7].

„Dar cei necredincioşi, nevoind să audă glasul Domnului şi nesuportând să vadă pe Dumnezeu mărturisit de toţi, sunt purtaţi de acolo, acolo, ca nişte muşte, împreună cu tatăl lor, diavolul, căutând pretexte pentru necredinţă”[8].  Aici, cale ar arăta umbletul acestora, alergând necontenit de la una la alta, ca unii ce nu odihnesc în Dumnezeu.

10: Împărăţi-va Domnul în veci,

Dumnezeul tău, Sioane, în neam şi în neam.

Alt atribut divin: veşnicia.

Textul Masoretic are în final: Aleluia (= Domnul fie lăudat), termen care a trecut, în Septuaginta, ca prim cuvânt al psalmului următor.

---

[1] BBVA, p. 782

[2] SEP 4/I, p. 339

[3] SEP 4/I, p. 340

[4] SEP 4/I, p. 340

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[6] BBVA, p. 782

[7] SEP 4/I, p. 340

[8] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, LXVII

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 144

PSALMUL 144 – O cântare de laudă a lui David.

 

„Acest psalm este un acrostih sau psalm alfabetic. Cuvintele introductive: Psalmul nu este denumit prin cuvântul mizmor (psalm), ci prin tehillah[1] – laudă”[2].  „Imn înălţat lui Dumnezeu, marele Împărat, care inaugurează ultima serie de imnuri (144-150). Cu multe reminiscenţe din alţi psalmi, autorul enumeră plin de admiraţie diferite atribute ale lui Dumnezeu şi ale faptelor Sale”[3].

 

1: Pe Tine Te voi înălţa, Dumnezeul meu, Împăratul meu,

şi numele Tău îl voi binecuvânta în veac şi în veacul veacului.

„După Theodoret [al Cirului], toţi profeţii ne vestesc că Hristos este protagonistul acestui psalm, iar Cassiodor atrage atenţia că acest psalm deschide seria celor şapte psalmi din care învăţăm cum să-I aducem laudă lui Dumnezeu”[4].

2: În toate zilele Te voi binecuvânta

şi numele Tău îl voi lăuda în veac şi în veacul veacului.

„Voi lăuda: Origen atrage atenţia că se cuvine să-L lăudăm pe Dumnezeu nu numai pentru binefacerile Lui, ci pentru măreţia slavei Lui, pentru Fiinţa Lui. De asemenea observă că laudele noastre nu-I adaugă nimic lui Dumnezeu, dar ne umplu pe noi de lumină (Fragm. In Ps.)”[5].

„Prin aceasta a indicat, socotesc, că în toată eternitatea veacului nesfârşit, cel ce aleargă spre Tine se face pururi mai mare şi mai înalt ca sine însuşi, crescând necontenit, în mod proporţional, prin urcuşul în cele bune. Dar Tu acelaşi eşti, Prea Înalt, neputând să apari niciodată mai coborât celor ce urcă, prin aceea că eşti totdeauna în mod egal mai presus şi mai înalt de puterea celor ce se înalţă”[6].

3: Mare este Domnul şi lăudat foarte

şi nici o margine nu este măreţiei Sale.

„Mai întâi se minunează mintea, gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele şi la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit. În al doilea rând se uimeşte, întrebându-se cum a adus toate lucrurile, din nimic, la existenţă”[7].

4: Neam după neam vor lăuda lucrurile Tale

şi puterea Ta o vor vesti;

5: de măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi

şi despre minunile Tale vor povesti

6: şi despre puterea înfricoşătoarelor Tale fapte vor istorisi

şi măreţia Ta o vor spune;

„Expresiile redundante ale profetului arată că ceea ce vrea să laude îi depăşeşte puterile (Theodoret)”[8].

7: amintirea mulţimii bunătăţii Tale o vor revărsa

şi de dreptatea Ta se vor bucura.

„Origen comentează: omul preamăreşte lucrările lui Dumnezeu repetând ceea ce Dumnezeu Însuşi a spus în zilele creaţiei: Toate sunt bune, foarte bune (cf. Facerea 1,31) (Fragm. In Ps.)”[9].

8: Îndurat şi milostiv este Domnul,

îndelung-răbdător şi mult-milostiv.

9: Domnul bun le este tuturor

şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.

10: Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale,

şi cuvioşii Tăi să Te binecuvinteze.

În loc de lucrurile, SEP 4 are făpturile: „Făpturile care nu au grai Îl binecuvântează pe Dumnezeu prin simpla lor existenţă, dar şi prin glasul omului (Ioan Gură de Aur)”[10].

11: Despre slava împărăţiei Tale vor istorisi

şi despre stăpânirea Ta vor spune,

12: ca să-i facă pe fiii oamenilor să-Ţi cunoască stăpânirea

şi slava măreţiei împărăţiei Tale.

13: Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor

şi stăpânirea Ta, din neam în neam.

Credincios este Domnul faţă de spusele Sale

şi sfânt în toate lucrurile Sale.

Primul vers (13 a) „lipseşte din Textul Masoretic, însă omiterea lui este evident accidentală, pentru că determină lipsa literei nun din seria alfabetică; de altfel, versetul apare în textele de la Qumran şi în versiuni”[11].

14: Domnul îi sprijină pe toţi cei ce cad

şi-i ridică pe toţi cei prăbuşiţi.

15: Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine,

iar Tu le dai hrana la vreme potrivită.

16: Tu mâna Ţi-o deschizi

şi de bunăvoinţa saturi tot ce e viu.

17: Drept este Domnul în toate căile Sale

şi sfânt în toate lucrurile Sale.

18: Aproape este Domnul de toţi cei care-L cheamă,

de toţi cei ce întru adevăr Îl cheamă.

„Sfântul Isaac Sirul: Monahul care a ales calea pustiei s-a lepădat cu totul de lume şi a prefăcut pustia în cetate şi sălaş al îngerilor. Şi pentru că el şi-a ales viaţa îngerească, îngerii îl socotesc ca pe o rudă de-a lor şi, trimişi de Dumnezeu, i se apropie şi-i stau la îndemână cu tot ceea ce are el de trebuinţă, fie în ordinea duhovnicească, fie chiar în cea materială. Lucrul cel mai de preţ este acela de a-L chema pe Domnul, dar nu oricum, ci întru adevăr”[12].

19: Voia celor ce se tem de El o face

şi rugăciunea lor o va auzi

şi El îi va mântui.

„Deci în tot felul trebuie să căutăm să avem apropierea desăvârşită a sfinţilor de noi, spre ajutorul şi mântuirea sufletului”[13].

20: Domnul îi păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc,

iar pe toţi păcătoşii îi va nimici.

21: Gura mea va grăi lauda Domnului;

tot ce e trup să binecuvinteze numele Său cel sfânt

în veac şi în veacul veacului.

„Dumnezeu dă cele de trebuinţă tuturor, dar celor care Îl cheamă le dă şi apropierea divină (Ioan Gură de Aur)”[14].

Logica arată că aici e anticipată şi învierea trupurilor, problemă neclară majorităţii celor ce au trăit sub legea veche.

---

[1] תהילה

[2] PSALM, p. 400

[3] SEP 4/I, p. 337

[4] SEP 4/I, p. 337

[5] SEP 4/I, pp. 337-338

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, VIII

[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 301

[8] SEP 4/I, p. 338

[9] SEP 4/I, p. 338

[10] SEP 4/I, p. 338

[11] SEP 4/I, p. 338

[12] BBVA, pp. 781-782

[13] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 386

[14] SEP 4/I, p. 339

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 143

PSALMUL 143 – Al lui David; cu privire la Goliat.

 

Istoria lui David şi Goliat e relatată în I Regi, capitolul 17.  Referirea la Goliat apare doar în Septuaginta.

 

1: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul meu,

Cel ce-mi învaţă mâinile pentru luptă

şi degetele pentru război.

„Se ştie că David l-a lovit pe Goliat cu praştia, după care i-a smuls sabia din teacă şi i-a tăiat capul. Fericitul Ieronim, interpretând alegoric, spune că diavolul a fost omorât cu propria sa armă”[1].

2: El e Mila mea şi Scăparea mea,

Ocrotitorul meu şi Izbăvitorul meu,

Apărătorul meu; în El am nădăjduit,

în El, Cel ce pe poporul meu sub mine îl supune.

3: Doamne, ce este omul, că i Te-ai făcut cunoscut?

sau fiul omului, că-l iei în seamă?

„Cassiodor interpretează: Dumnezeu i S-a făcut cunoscut omului când i-a apărut în smerenia Întrupării”[2].

4: Omul cu deşertăciunea se aseamănă,

zilele lui ca umbra trec.

5: Doamne, apleacă cerurile şi Te pogoară;

atinge-Te de munţi, şi ei vor fumega.

„Fericitul Ieronim: Doamne, Tu nu poţi mântui acest lucru nevrednic, care este omul, decât dacă Tu Însuţi Îţi asumi nevrednicia lui. Oaia Ta cea rătăcită nu poate fi îngrijită dacă Tu n-o vei purta pe umeri”[3].  „După interpretarea lui Eusebiu, Cuvântul Însuşi a coborât (cf. Ioan 1, 14), fiindcă omul, chiar dacă Dumnezeu îl învaţă să lupte, nu are destule puteri împotriva vrăjmaşilor săi”[4].

„Deci M-am pogorât, zice, plecând cerurile. Căci nu se putea aştepta să urcaţi voi acolo. Dar în timp ce rabd să fiu şi să convieţuiesc cu voi, prindeţi-vă mai repede de viaţă, curăţiţi-vă prin credinţă, până când este prezent Cel ce ştie şi poate să miluiască. Căci voi pleca şi Mă voi sui iarăşi acolo unde voi nu puteţi să veniţi. Căci, chiar de veţi căuta pe Dăruitorul mântuirii, nu-L veţi afla, odată ce aţi lăsat să treacă timpul potrivit, prin întârzierea voinţei”[5]. Cuvântul ne cere să nu amânăm a pune început vieţuirii în Hristos; altfel, Mântuitorul e prezent până la sfârşitul istoriei şi în lumea de aici, în Biserica Sa.

6: Cu fulger fulgeră-i şi risipeşte-i!

Săgeţile Tale trimite-le, şi-i vei tulbura.

7: Dintru înălţime trimite-Ţi mâna,

scoate-mă şi izbăveşte-mă din ape multe,

din mâna fiilor străinilor,

„Atanasie, Ilarie, Augustin spun că mâna aceasta este Hristos”[6].

8: a căror gură deşertăciune a grăit

şi a căror dreaptă e dreapta nedreptăţii.

„Deşertăciune: după Theodoret, e vorba de hule; în Septuaginta, termenul desemnează adesea idolii”[7].

„Strânge la Tine simţurile mele; fă-mă ca să uit toate cele lumeşti, dă-mi ca să alung degrab şi să dispreţuiesc închipuirile ticăloşilor”[8].

9: Dumnezeule, cântare nouă îţi vom cânta,

în psaltire cu zece strune Îţi vom cânta, Ţie.

„Cântarea nouă este expresie de recunoştinţă (Ioan Gură de Aur, Theodoret). Pentru Eusebiu şi Cassiodor, e simbolul vieţii noi”[9].

10: Celui ce regilor le dai mântuire,

Celui ce pe David, robul Tău, îl mântuieşti de sabie rea.

11: Izbăveşte-mă şi mă scoate din mâna fiilor străinilor,

a căror gură deşertăciune a grăit

şi a căror dreaptă e dreapta nedreptăţii,

12: ai căror fii sunt ca nişte mlădiţe

adânc răsădite în propria lor tinereţe,

ale căror fiice sunt înfrumuseţate,

împodobite precum un chip în templu.

13: Cămările lor sunt pline,

vărsându-se din una în alta;

oile lor, cu mulţi miei, umplu porţile când ies,

14: boii lor sunt graşi,

gard căzut nu se află, nici vreo scurgere,

nici vreo strigare în uliţele lor.

„(Fiii) lor… (fiicele) lor… etc.: Textul Masoretic are noştri/noastre, descriind prosperitatea poporului israelit ca urmare a eliberării de duşmani şi a binecuvântării lui Dumnezeu. În Septuaginta perspectiva este total schimbată: prosperitatea celor nelegiuiţi este pusă în contrast cu fericirea poporului care Îl are ca unică avuţie pe Domnul, lucru afirmat în versetul 15”[10].

15: Ei l-au fericit pe poporul care o duce astfel;

dar fericit e poporul al cărui Dumnezeu e Domnul.

Poporul Domnului dobândeşte bunuri netrecătoare, chiar dacă în viaţa de aici ne pare uneori că belşugul s-ar fi dăruit celor ce nu-l meritau. Dar toate cele ale lumii acesteia vor trece, pe când darurile duhovniceşti nu se vor lua în veci de la noi.

---

[1] BBVA, p. 780

[2] SEP 4/I, p. 336

[3] BBVA, p. 780

[4] SEP 4/I, p. 336

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 3

[6] SEP 4/I, p. 336

[7] SEP 4/I, p. 336

[8] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, XLVIII, 5

[9] SEP 4/I, p. 336

[10] SEP 4/I, p. 337

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 142

PSALMUL 142 – Un psalm al lui David; când fiul său îl urmărea.

 

Referirea este la Abesalom, fiul lui David; prezentă doar în Septuaginta.  Psalmul reprezintă „plângerea celui sărman şi prigonit, care aşteaptă mântuirea de la Dumnezeu. Al şaptelea psalm de pocăinţă”[1].

 

1: Doamne, auzi rugăciunea mea,

întru adevărul Tău ascultă-mi cererea,

întru dreptatea Ta auzi-mă!

2: Şi să nu intri la judecată cu robul Tău,

că-n faţa Ta nimeni din cei vii nu va fi drept.

Nu va fi drept sau „nu se va îndreptăţi: nimeni nu se poate face pe sine drept, nimeni nu-şi poate câştiga mântuirea; aceasta e darul iubirii lui Dumnezeu (cf. Romani 3, 20 sq.; Galateni 2, 16)”[2].

„Tu, Cel bogat în îndurări şi iubitor de oameni prin fire, să nu intri la judecată cu mine, robul Tău! Căci ce voi putea spune eu, care sunt păcat? Ce voi zice cumva eu, cel osândit, care din pântecul maicii mele am greşit fără măsură şi până acum sunt nesimţit faţă de sufletul Tău mare, care de zeci de mii de ori am fost târât în adâncul iadului şi am fost tras afară de acolo de bunătatea Ta dumnezeiască, care mi-am întinat mădularele sufletului şi trupului meu ca nimeni altul dintre cei aflaţi în viaţă, eu, îndrăgostitul nebun şi neruşinat de plăceri, ticălos şi viclean prin răutatea sufletului, care n-am păzit în întregime nici măcar o singură poruncă, Hristoase? Ce-ţi voi răspunde? Ce-ţi voi spune?”[3].

3: Că vrăjmaşul mi-a prigonit sufletul,

cu tălpile calcă pe viaţa mea;

aşezatu-m-a în întuneric ca pe morţii cei din veac,

4: şi s-a mâhnit întru mine duhul meu,

întru mine inima mi s-a tulburat.

S-a mâhnit întru mine duhul meu: SEP 4 traduce: Ostenit-a în mine duhul meu; „ostenit-a: gr. ακηδιάω, a-şi pierde puterile, a fi sfârşit, a fi cuprins de angoasă. Augustin trimite la Matei 26,38 (Întristat e sufletul Meu până la moarte…)”[4].

„Adică: n-a ieşit la iveală supărarea mea, ci s-a potolit ca un val care se sparge de ţărmuri. Linişteşte-ţi inima mânioasă şi înfuriată! Pasiunile să se ruşineze la apariţia judecăţii tale, ca şi obrăznicia copiilor la apariţia unui bărbat venerabil”[5].

5: Adusu-mi-am aminte de zilele de odinioară,

la toate lucrurile Tale am cugetat,

la faptele mâinilor Tale am gândit.

Zilele de odinioară: SEP 4 a tradus prin: zilele de demult: „pentru Grigore cel Mare, e vorba de zilele din Paradis, înainte de căderea omului”[6].

6: Spre Tine mi-am întins mâinile;

sufletul meu era însetat după Tine ca un pământ fără apă.

„Mi-am întins mâinile: Ioan Gură de Aur atrage atenţia că διεπέτασα, literal: mi-am desfăşurat în afară, sugerează un mare elan, ca şi cum omul ar voi să iasă din trup pentru a alerga spre Dumnezeu”[7].

7: Degrab auzi-mă, Doamne,

duhul meu a slăbit;

să nu-Ţi întorci faţa de la mine,

ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă.

8: Fă să aud dimineaţa mila Ta,

că în Tine mi-am pus nădejdea.

Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge,

că la Tine mi-am ridicat sufletul.

„Dimineaţa: pentru Grigore cel Mare, este ziua fără apus, învierea viitoare, când Se va arăta Hristos, Viaţa noastră (Coloseni 3, 4). Aceeaşi idee la Atanasie, Ilarie, Augustin”[8].

9: Scapă-mă de vrăjmaşii mei, Doamne,

că la Tine am alergat să scap.

10: Învaţă-mă să fac voia Ta,

că Tu eşti Dumnezeul meu.

Duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptăţii.

Dreapta socoteală ne fereşte de căderi; dar aceasta nu o vom dobândi fără ajutorul dumnezeiesc.

11: De dragul numelui Tău, Doamne, mă vei via;

întru dreptatea Ta îmi vei scoate sufletul din necaz

12: şi întru mila Ta îi vei stârpi pe vrăjmaşii mei

şi-i vei nimici pe toţi cei ce-mi necăjesc sufletul,

că eu sunt robul Tău.

Mântuirea, răsplăţile drepţilor, osânda vrăjmaşilor Domnului.

---

[1] SEP 4/I, p. 334

[2] SEP 4/I, p. 334

[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXV

[4] SEP 4/I, p. 334

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, X, 5

[6] SEP 4/I, p. 334

[7] SEP 4/I, p. 334

[8] SEP 4/I, p. 335

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 141

PSALMUL 141 – Învăţătură a lui David, când era el în peşteră, rugându-se.

 

„Fuga lui David, urmărit de Saul, şi ascunderea lui într-o peşteră sunt relatate în I Regi 22; acelui eveniment îi este dedicat şi Psalmul 56. El trebuie citit din perspectiva psalmistului refugiat în grotă. Fericitul Ieronim îi acordă însă şi o dimensiune simbolică: Saul este diavolul, David este Domnul, peştera e lumea de acum, a cărei lumină e imperfectă în raport cu aceea a lumii viitoare. Venind să aducă lumină – şi pe Sine drept Lumină -, Domnul a acceptat să intre în îngustimea acestei lumi şi să sufere prigoană”[1].  Sau, cu alte cuvinte: „Un om hăituit, pe care toţi îl părăsesc, strigă spre Domnul. Îndărătul lui se profilează chipul lui Hristos în pătimirea Sa”[2].

 

1: Cu glasul meu către Domnul am strigat,

cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

2: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea,

necazul meu înaintea Lui îl voi spune.

3: Când duhul meu se istovea în mine,

atunci Tu îmi cunoşteai cărările.

În calea aceasta, în care am umblat,

ei mi-au întins o cursă.

„Când David nu mai contează pe puterile proprii, atunci Dumnezeu este Acela care îl îndrumează”[3].

4: Luat-am seama spre dreapta şi m-am uitat

şi nu era nimeni care să mă cunoască.

Fuga mea a luat sfârşit

şi nu mai era nimeni care să-mi fugărească sufletul.

„Duşmanii trec pe lângă fugar, dar Dumnezeu lucrează asupra urmăritorilor în aşa fel încât el să le pară un necunoscut oarecare”[4].  „Celor ce vor să meargă pe calea sfinţeniei şi desăvârşirii, vrăjmaşul, întinzându-le curse, nu ascunde în nici o altă parte laturile poticnirii, decât tocmai pe drumul urmat de (aceştia), după cum spune fericitul David. Astfel, tocmai pe această cale a virtuţilor pe care mergem, ne prăbuşim împiedicaţi de lanţurile vanităţii. Aşa se face că noi, care n-am putut fi biruiţi în lupta cu duşmanul, suntem învinşi de strălucirea triumfului nostru”[5].

5: Strigat-am către Tine, Doamne,

zis-am: – Tu eşti nădejdea mea,

partea mea eşti în pământul celor vii.

Începutul aceluiaşi verset, în SEP 4: Luam seama în dreapta şi priveam,/că nu era nimeni să mă cunoască. „La dreapta este locul apărătorului (cf. Psalmi 15, 8 b). Părinţii referă pasajul mai ales la trădarea[6] lui Petru”[7].

6: Ia aminte la rugăciunea mea,

că umilit sunt foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc,

că s-au făcut mai tari decât mine.

7: Scoate din temniţă sufletul meu,

ca să se mărturisească numelui Tău, Doamne;

drepţii cu răbdare mă vor aştepta

până ce Tu îmi vei da răsplata.

Şi aici, sunt anticipate atât învierea drepţilor, cât şi răsplăţile vieţii celei de veci.

---

[1] BBVA, p. 778

[2] SEP 4/I, p. 333

[3] BBVA, p. 778

[4] BBVA, p. 778

[5] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XI, 6

[6] Lepădarea.

[7] SEP 4/I, p. 333