Archive for the ‘Vechiul Testament’ Category

Numele proprii care apar în Cartea Profetului Zaharia

Pictură de Monica Vasiloaia

.

Arbeseer: ? – (7,2)

Ascalon: migraţie – (9,5)

Aşdod: fortificaţie – (9,6)

Babilon: poarta zeilor – (2,11)

Berechia: Domnul a binecuvântat – (1,1)

Betel: casa lui Dumnezeu – (7,2)

Canaan: şes; ţara de jos; ţara purpurei – (11,7)

Chislev: vânător; Orion – (7,1)

Damasc: sac plin de sânge – (9,1)

Darius: păstrător; sprijin – (1,1)

David: cel preaiubit – (12,7)

Ecron: loc sterp; exterminare – (9,5)

Efraim: rodire; fecund – (9,10)

Egipt: şedere bună; ţară închisă – (10,11)

Galaad: dur; aspru – (10,10)

Gaza: puternic – (9,5)

Gheba: colină – (14,10)

Hadad: tăios; feroce – (9,1)

Hamat: izvoare calde – (9,2)

Hananeel: Dumnezeu a fost milostiv – (14,10)

Idosărbătoresc – (1,1)

Ierusalim: cetatea păcii; fundamentul păcii – (1,12)

Iisus: mântuitor; Domnul este mântuire – (6,10)

Iosia: Domnul vindecă – (6,10)

Iosif: El să adauge – (10,6)

Iosua: Domnul este mântuire – (3,1)

Ioţadac: Domnul este drept – (6,11)

Israel: cel ce luptă cu Dumnezeu; mintea văzătoare de Dumnezeu  – (2,2)

Iuda: lăudat să fie Domnul – (1,12)

Levi: alipire – (12,13)

Liban: alb – (10,10)

Natan: El a dat – (12,12)

Ozia: Domnul este tăria mea – (14,5)

Rama: înălţime – (14,10)

Rimon: rodie – (14,10)

Sabaot: al oştirilor – (13,2)

Sidon: vânătoare; pescuit – (9,2)

Sion: stâncă – (1,14)

Sofonie: Domnul a protejat – (6,10)

Şareţer: Dumnezeu să-l apere pe împărat – (7,2)

Şebat: ramură; creangă – (1,7)

Şimei: Domnul a ascultat – (12,13)

Tir: stâncă – (9,2)

Vasan: loc larg – (11,2)

Veniamin: fiul mâinii drepte; fiul dreptei mele – (14,10)

Zaharia – Ζαχαρίας (Zaharias): Domnul Şi-a adus aminte – (1,1)

Zorobabel – Ζοροβαβέλ (Zorovavel): născut în Babilon – (4,6)

Anunțuri

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 14

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 14 – Vremuri apocaliptice. Întoarcerea neamurilor la Domnul.

 

 

            „Ultimul capitol din Cartea lui Zaharia este o apocalipsă condensată, care dezvăluie ce se va petrece când vor veni zilele Domnului. În manuscrisele greceşti e împărţit în două paragrafe: războiul tuturor neamurilor împotriva Ierusalimului, care va fi urmat, în mijlocul unor răsturnări cosmice, de venirea Domnului ca împărat peste întreg pământul (versetele 1-11), apoi prăbuşirea duşmanilor şi urcarea la Ierusalim a tuturor celor care vin să se închine Domnului, la Sărbătoarea Corturilor (versetele 12-21). Prin acest capitol, Zaharia se înscrie în seria marilor cărţi profetice, fiind comparabil cu Ieremia 37-38 [30-31 TM] şi Iezechiel 38-39, precum şi cu pasaje eshatologice din Noul Testament, cum ar fi Matei 24-26 şi Apocalipsa 21-22. O lectură istorică permite interpretarea cap. 14 ca o dezvăluire a ceea ce avea să se întâmple în istoria lui Israel la întoarcerea din exil, cu reconstruirea Templului şi reluarea cultului, dar lexicul este şi acela al unei viziuni a sfârşitului timpurilor îngăduind interpretarea urcării la Ierusalim ca o prefigurare a zilei Judecăţii eshatologice, cu adunarea în Ierusalimul ceresc a popoarelor care-L vor recunoaşte pe Domnul ca Împărat”[1].

1: Iată, vin zilele Domnului, şi prăzile vor fi împărţite în mijlocul tău.

„E vorba de prăzile luate din Ierusalim de către duşmani, care şi le împart chiar în mijlocul cetăţii. Didim pune slăbiciunea Ierusalimului pe seama deportării unei jumătăţi de populaţie (cf. versetul 2). Chiril al Alexandriei găseşte aici explicaţia versetului din finalul capitolului precedent şi actualizează textul, raportându-l la situaţia evreilor după moartea lui Iisus pe cruce: purificarea prin foc a unei treimi (13,6-9) se împlineşte prin nimicirea Ierusalimului. Targumul însă inversează situaţia: Israel este acela care îşi va împărţi, în mijlocul Ierusalimului, prada luată de la neamuri”[2].

2: Şi voi aduna toate neamurile la război împotriva Ierusalimului; şi cetatea va fi luată şi casele vor fi jefuite şi femeile vor fi pângărite; jumătate din cetate va merge în robie, dar cei rămaşi ai poporului Meu nu vor pieri din cetate.

„Cu privire la acest verset, Theodor al Mopsuestiei identifică rămăşiţa cu Macabeii, a căror râvnă va atrage o nouă ocrotire a lui Dumnezeu asupra Ierusalimului. Pentru Chiril al Alexandriei, cei rămaşi sunt cei care au scăpat la distrugerea Ierusalimului de către romani, sau creştinii, cetăţeni ai Ierusalimului de Sus”[3].

3: Şi Domnul va ieşi şi Se va bate cu neamurile acelea aşa cum S-a bătut în ziua de război.

„Targumul şi unii interpreţi creştini, [precum] Ieronim, consideră că bătălia prin excelenţă a lui Dumnezeu este înfrângerea lui Faraon la Marea Roşie”[4].

4: Şi-n ziua aceea Îi vor sta picioarele pe muntele Măslinilor – care se află-n faţa Ierusalimului, spre răsărit -; şi muntele Măslinilor se va despica: jumătate spre răsărit şi jumătate spre apus: o foarte mare prăpastie; şi jumătate din munte se va pleca spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi.

„Comentatorii creştini, [cum ar fi] Chiril al Alexandriei, pun în legătură versetul cu sfâşierea vălului Templului şi cutremurul de la moartea lui Iisus (Matei 27,51 şi locurile paralele)”[5].

5: Iar valea munţilor Mei va fi astupată; valea munţilor se va lipi până la Iasod; astupată va fi, aşa cum a fost astupată în zilele cutremurului, în zilele lui Ozia, regele lui Iuda; iar Domnul, Dumnezeul meu, va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El.

„Astuparea (umplerea) prăpastiei dintre cele două jumătăţi ale muntelui despicat simbolizează încetarea idolatriei şi restaurarea monoteismului, unul din semnele timpului mesianic. Cutremurul (menţionat şi de Amos 1, 1) a fost consemnat de istoricul Iosif Flaviu”[6]. „Versetul este enigmatic şi a fost interpretat felurit. Dintre Părinţi, Theodor al Mopsuestiei comentează sensul literal: un cutremur, evocând în mod hiperbolic mânia lui Dumnezeu. Chiril al Alexandriei dă o interpretare alegorică: munţii se vor crăpa ca pietrele după moartea lui Iisus, cu trimitere la Matei 27,50-52. Pasajul ar vesti schimbarea în bine a celor care au avut inima de piatră. ♦ Regele Ozia uzurpase rolul de preot (cf. II Paralipomene 26,16-18) şi a fost pedepsit cu semne de lepră pe frunte. Didim remarcă însă că textele nu amintesc vreun cutremur de pământ. O menţiune poate fi găsită totuşi în Amos 1,1, precum şi la Iosif Flaviu (AI IX, 10,4), în armonie cu tradiţia rabinică ce stabileşte o legătură între Zaharia 14,5 şi vina lui Ozia. ♦ […] toţi sfinţii cu El: […] Pentru Eusebiu, sfinţii sunt ucenicii lui Iisus (DE VI, 18,43); pentru Chiril al Alexandriei, care consideră că aici este vorba de Ziua Judecăţii de Apoi, aceştia sunt cei cu inima curată[7].

6: Şi va fi că-n ziua aceea nu va fi lumină; nici frig, nici ger

„Pentru Eusebiu (DE X, 7), acest verset este o prevestire limpede a zilei Pătimirii Domnului (cf. Matei 27,45 – întunericul şi Ioan 18,18 – frigul)”[8].

7: nu va fi pentru o zi; şi ziua Îi va fi cunoscută Domnului; nici zi, nici noapte, dar spre seară va fi lumină.

Acestea sunt privite ca anticipări ale patimilor Domnului: „Aşadar, Hristos a fost răstignit pentru noi. A fost judecat noaptea; era frig (Ioan 18, 18) şi de asta se afla alături jeratic. A fost răstignit în ceasul al treilea (Marcu 15, 25). Întuneric s-a făcut din ceasul al şaselea până la al nouălea ceas (Matei 27, 45); de la ceasul al nouălea a fost iarăşi lumină. Au fost oare scrise de profeţi şi aceste fapte? Să căutăm! Profetul Zaharia spune: Şi se va întâmpla că în ziua aceea nu va fi lumină; şi va fi o zi întreagă frig şi ger – frigul din pricina căruia se încălzea Petru (Ioan 18, 18) – şi ziua aceea va fi cunoscută Domnului. – Pentru ce asta? Oare Domnul nu cunoaşte pe celelalte zile? Sunt multe zile, dar aceasta este ziua răbdării Domnului, pe care a făcut-o Domnul (Psalmi 117, 23). – Şi ziua aceea va fi cunoscută Domnului şi nu va fi nici zi, nici noapte. Ce taină cuprind cuvintele profetului? Ziua aceea nu va fi nici zi, nici noapte. Ce zi vom putea-o numi aşa? Evanghelia, care ne povesteşte faptul, ne dezleagă taina. Nu era zi, căci soarele, la fel ca şi noaptea, n-a luminat de la răsărit până la apus şi s-a făcut întuneric în mijlocul zilei de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Deci întunericul a fost la mijloc; iar Dumnezeu a numit întunericul noapte (Facerea 1, 5). Pentru aceasta nu era nici zi, nici noapte, căci n-a fost toată ziua lumină ca să o numească zi, şi nici n-a fost toată ziua întuneric, ca să o numească noapte, ci după ceasul al nouălea soarele a luminat. Şi acest fapt îl spusese mai dinainte profetul. După ce a spus: şi nu va fi nici zi, nici noapte, a adăugat: şi către seară va fi lumină. Vezi cât de exacte sunt mărturiile profeţilor? Vezi cât de adevărate sunt cele scrise mai înainte?”[9].

8: Şi-n ziua aceea va ieşi apă vie din Ierusalim; jumătate din ea spre marea cea dintâi, şi jumătate spre marea cea de-apoi; aşa va fi în vară şi-n primăvară.

În apa vie este din nou văzut Hristos, aşa cum Însuşi a spus, în Ioan 7,37-39, sau Duhul Sfânt, nedespărţit de Fiul.

„Cele două mări, una apropiată şi una îndepărtată […], sunt interpretate de Ieronim ca fiind Marea Moartă şi Marea Mediterană. Marea Moartă va deveni şi ea rodnică[10]. Pentru Chiril al Alexandriei, sunt Israel şi credincioşii veniţi dintre neamuri – Dumnezeu le împărtăşeşte tuturor darul Duhului. ♦ vara şi primăvara: Textul Masoretic are vara şi iarna. Perechea de cuvinte apare la fel în Facerea 8,22, unde Dumnezeu făgăduieşte restabilirea ciclurilor naturii după potop; la fel şi în Psalmul 73/74,17. Chiril socoteşte neglijabilă diferenţa de aici dintre ebraică şi greacă, deoarece harul este acelaşi în toată vremea”[11].

9: Şi Domnul fi-va Împărat peste tot pământul; în ziua aceea va fi un singur Domn, iar numele Său, unul,

„Este vorba de domnia universală şi veşnică a lui Mesia”[12].

10: înconjurând întreg pământul; şi pustia, de la Gheba până la Rimon, spre miazăzi de Ierusalim. Iar Rama va rămâne pe locul ei. De la poarta lui Veniamin până la locul primei porţi, până la poarta colţurilor şi până la turnul lui Hananeel şi până la teascurile regelui

Gheba era situată la 10 kilometri nord de Ierusalim, iar Rimon în partea de sud a Iudeei. „Cele două axe indicate de finalul versetului, est-vest şi nord-sud, corespund extinderii oraşului în vremea lui Neemia. Se presupune că aşa va fi şi Ierusalimul eshatologic”[13].

11: vor locui ei într-însul; şi nu va mai fi nici un blestem şi va locui Ierusalimul fără nici o frică.

Nu va mai fi nici un blestem: „Pentru Chiril al Alexandriei, nimic nu va mai fi acolo străin de Dumnezeu. Pentru Theodoret, aceasta înseamnă că nu va mai exista cult al idolilor”[14].

12: Şi aceasta va fi căderea cu care Domnul va lovi toate popoarele, câte s-au războit împotriva Ierusalimului: trupurile li se vor usca stând pe picioare şi ochii li se vor scurge din găvane şi limba li se va usca în gură.

13: Şi-n ziua aceea fi-va mare îngrozire peste ei de la Domnul; fiecare se va apuca de mâna vecinului său, şi mâna lui se va încleşta cu mâna vecinului său.

14: Iuda, şi el, se va bate în Ierusalim. Şi se va aduna puterea tuturor popoarelor de primprejur, aur şi argint şi haine din belşug.

„Pentru Theodor al Mopsuestiei, Iuda, sub cârmuirea lui Zorobabel, îşi biruie duşmanii, ia tot ce-i bun la ei, făcându-şi din aceasta propria bogăţie. Pentru Chiril, Iuda îi simbolizează pe cei îndreptăţiţi în Hristos; ei vor aduna bogăţia unor bunuri nu materiale, ci spirituale, cereşti şi veşnice”[15].

La Origen, text uşor diferit, cu exegeza ce derivă firesc: „Arată că bogăţiile veacului de faţă nu sunt ale noastre, proprii, ci străine. Căci ele trec şi se duc ca umbra (Psalmi 143, 4). Iar proprii sunt acele bogăţii despre care profetul spune: Şi spre tine voi aduna bogăţiile neamurilor[16]. Sunt vizate, desigur, bogăţiile duhovniceşti.

15: Şi aceasta va fi căderea cailor şi a catârilor şi a cămilelor şi a asinilor şi a tuturor vitelor ce se află în aceste tabere, pe potriva acestei căderi.

16: Şi va fi că oricâţi vor rămâne din toate neamurile care-au venit împotriva Ierusalimului, aceştia se vor sui în fiecare an să se închine Împăratului, Domnului Atotţiitorului, şi să prăznuiască sărbătoarea facerii corturilor.

„Ca un corolar al restaurării universale, chiar şi foştii adversari ai lui Israel (cu excepţia Egiptenilor şi a celor ca ei) vor fi chemaţi la sărbătoarea Corturilor, în luna octombrie a fiecărui an, celebrare a belşugului şi veseliei, instituită de Domnul (Deuteronom 16, 13)”[17].  „Pentru Origen şi alţi Părinţi este prefigurată astfel urcarea lui Iisus către Ierusalimul ceresc împreună cu cele două popoare, evreii şi convertiţii dintre neamurile păgâne”[18].

„Zice că se vor sui cei ce au rămas la închinarea marelui Împărat şi spre împlinirea sărbătorii corturilor”[19].

17: Şi va fi că oricâţi din toate neamurile pământului nu se vor sui la Ierusalim să se închine Împăratului, Domnului Atotţiitorului, chiar şi aceştia vor fi adăugaţi celorlalţi.

18: Iar dacă neamul Egiptului nu se va sui, nici nu va veni, atunci fi-va peste ei căderea cu care Domnul va lovi toate neamurile ce nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea facerii corturilor.

„Sărbătoarea de trei ori dorită a înfigerii corturilor vom socoti că este învierea tuturor corpurilor, care au ca pârgă pe Hristos”[20].

19: Acesta va fi păcatul Egiptului şi păcatul tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea facerii corturilor.

20: În ziua aceea, pe frâul fiecărui cal va fi [scris]: «Sfinţenie Domnului Atotţiitorului»; iar căldările vor fi în casa Domnului precum cupele în faţa jertfelnicului.

Sfinţenie Domnului Atotţiitorului: „În ziua aceea totul devine sfânt, obiecte, oameni şi animale”[21]Căldările: „E vorba de căldările în care se fierbea carnea rămasă din jertfe şi din care se înfruptau preoţii”[22].

21: Şi fiecare căldare în Ierusalim şi în Iuda va fi sfântă Domnului Atotţiitorului; şi toţi cei ce jertfesc vor veni şi vor lua din ele şi vor fierbe în ele; şi-n ziua aceea nu va mai fi Canaanean în casa Domnului Atotţiitorului”.

„În mentalitatea vremii, Canaanean era echivalent cu negustor, cămătar, schimbător de bani; împotriva acestora Se va ridica Iisus în Templu (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 14-16)”[23].

Cu viziunea curăţirii casei Domnului se încheie Cartea Profetului Zaharia. În ce ne priveşte, această zi a curăţiei o putem vedea numai în dimensiune eshatologică, atunci când vom intra în lumina cea neînserată.


[1] SEP 5, p. 561

[2] SEP 5, p. 561

[3] SEP 5, p. 561

[4] SEP 5, p. 561

[5] SEP 5, p. 562

[6] BBVA, p. 1202

[7] SEP 5, pp. 562-562

[8] SEP 5, p. 563

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 24

[10] Afirmaţia poate fi acceptată doar în înţelesul său duhovnicesc, de vreme ce în Marea Moartă nu trăieşte nicio vietate.

[11] SEP 5, p. 563

[12] SEP 5, p. 564

[13] SEP 5, p. 564

[14] SEP 5, p. 564

[15] SEP 5, p. 565

[16] Origen, Omilii la Levitic, III, 8

[17] BBVA, p. 1202

[18] SEP 5, p. 565

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 5

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVII

[21] BBVA, p. 1203

[22] BBVA, p. 1203

[23] BBVA, p. 1203


Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 13

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 13 – Izvorul curăţirii. Pedepsirea profeţilor mincinoşi.

 

1: În ziua aceea fiece loc va fi deschis casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului, spre schimbare şi spre curăţire prin stropire.

Fiece loc: „Textul Masoretic: un izvor[1].

„Pentru Chiril al Alexandriei, tot locul va fi deschis se referă la o evoluţie fericită a Ierusalimului, i. e. a Bisericii. El cunoaşte şi traducerea conformă cu Textul Masoretic şi continuă: Ierusalimul ceresc, Biserica lui Hristos, are în tot locul izvorul Botezului; evreii vor trece de la umbră la adevăr, iar grecii, de la neştiinţă la cunoaştere; Theodoret al Cyrului comentează pasajul cu extinderea din Textul Masoretic şi observă că izvorul de apă se va deschide pentru locuitorii Ierusalimului care trec de la vechiul la noul legământ”[2].

2: Şi va fi în ziua aceea, zice Domnul Sabaot: Numele idolilor le voi stârpi de pe pământ şi amintirea lor nu va mai fi, iar pe profeţii mincinoşi şi duhul cel necurat îi voi lua de pe pământ.

„Textul anunţă abolirea tagmei profeţilor, ca urmare a abuzurilor şi imposturii”[3].

3: Şi fi-va că dacă un om va mai profeţi, atunci tatăl său şi mama sa, cei ce l-au născut, îi vor zice: «Nu vei trăi, fiindcă minciună ai grăit în numele Domnului!»; şi tatăl său şi mama sa, cei ce l-au născut, îl vor împiedica atunci când el va profeţi.

4: Şi va fi în ziua aceea că profeţii vor fi ruşinaţi, fiecare-n propria sa vedenie atunci când profeţeşte; şi cu haină de păr se vor îmbrăca, fiindcă au minţit.

„Părinţii interpretează veşmântul aspru ca semn de penitenţă, pentru profeţiile mincinoase”[4].

5: Şi va zice: Nu sunt profet, fiindcă eu sunt lucrător de pământ, fiindcă om m-a crescut astfel din tinereţile mele.

6: Iar Eu îi voi zice: Ce sunt aceste răni în mijlocul mâinilor tale? Iar el va zice: [Acelea] cu care am fost rănit în casa celui iubit al meu.

„Unii Părinţi au o versiune în casa iubitului meu: fostul profet mincinos îşi atribuie rănile nu inciziilor pe care şi le fac profeţii idolatrii (cf. III Regi 18,28), ci unor lovituri date de rudele/prietenii săi”[5].

Dar, versetul a fost aplicat şi lui Hristos: „Îngerii zic către El, când Hristos le arată urmele cuielor: De unde ai rănile acestea la mâini?, iar Domnul le răspunde: Am fost lovit în casa prietenilor Mei. Căci casa iubită era Israel, care a rănit pe Domnul cu cuie şi cu suliţă. Pentru că îndrăznelile ostaşilor trebuie, cu dreptate, puse pe seama iudeilor, căci ei L-au adus pe Domnul la moarte”[6].

7: Sabie, trezeşte-te-mpotriva păstorilor Mei

şi-mpotriva omului cetăţean al Meu,

zice Domnul Atotţiitorul;

bate păstorul şi risipeşte oile,

iar Eu Îmi voi întoarce mâna-mpotriva celor mici.

Bate păstorul şi risipeşte oile: „text cu rezonanţă în Matei 26, 31”[7].

„Hristos, lovit şi adus pe cruce, a produs izvoarele Noului Testament[8]; de aceea s-a spus despre El: Voi bate păstorul şi oile se vor împrăştia. Era necesar, aşadar, ca El să fie lovit, căci dacă nu ar fi fost lovit şi nu ar fi ieşit din coasta Lui apă şi sânge, noi toţi am pătimi setea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Amos 8, 11)”[9].

Continuă cuvântul despre preoţie al Sfântului Grigorie de Nazianz: „De câte ori îmi aduc aminte de Zaharia, mă cutremur de secera pe care a văzut-o (3, 1), la fel şi de cele mărturisite de el împotriva preoţilor. Cu tăcere să se cinstească apoi acele cuvinte pe care le spune despre Iisus [Iosua] preotul cel vestit[10], Preotul cel mare (3, 1-10), pe Care, prin cuvânt, Îl dezbracă de haina cea murdară şi nevrednică şi-L îmbracă cu haina cea preoţească şi strălucitoare, ca şi cuvintele câte le spune proorocul că I le-a grăit lui Iisus îngerul şi I le-a poruncit să le facă – că acestea se referă poate la lucruri mai mari şi mai înalte decât la preoţi în general. În afară de asta, nu mi se pare de mică însemnătate, nici vrednic de puţină frică şi pază, nici faptul că diavolul stătea în dreapta lui Iisus ca să i se împotrivească (3, 1). Dar cine este atât de curajos şi cu suflet de diamant, ca să nu se cutremure şi să nu se înţelepţească singur, când aude cuvintele acelea prin care Zaharia mustră şi învinuieşte cu înverşunare pe preoţi? Glasul păstorilor ce plâng, spune proorocul, pentru că s-a dus măreţia lor; glas de lei ce urlă că au păţit acestea (11, 3). Profetul aproape că aude plânsetele lor, ca şi cum i-ar fi în faţă; şi plânge şi el cu cei ce sufăr. Iar puţin mai jos, mai mustrător şi mai aspru spune: Paşteţi oi date spre junghiere! Cei care le cumpără le junghie şi nu le pare rău; iar cei ce le vând spun: binecuvântat să fie Dumnezeu, că ne-am îmbogăţit! Şi păstorii lor nu sufăr deloc din pricina lor. De aceea nu voi mai cruţa nici Eu pe cei ce locuiesc pământul, zice Domnul Atotputernicul (11, 4-6). Şi iarăşi: Sabie, scoală-te asupra păstorilor! (13, 7). Şi: bateţi pe păstori şi scăpaţi oile (13, 7). Şi: Voi duce mâna Mea asupra păstorilor (13, 7). Şi: S-a întărâtat mânia Mea pe păstori, şi pe miei îi voi cerceta (10, 3). A cuprins, dar, în ameninţarea sa şi pe cei ce stau în fruntea poporului”[11].

8: Şi-n toată ţara fi-va-n ziua-aceea,

zice Domnul,

că două părţi se vor tăia şi vor pieri,

iar cea de-a treia va rămâne-n ea.

„Didim vede aici trei atitudini adoptate de evrei în vremea deportării: unii dintre ei au căzut în idolatrie; alţii au practicat iudaismul, dar s-au comportat rău; alţii i-au fost credincioşi lui Dumnezeu”[12].

9: Pe cea de-a treia parte

prin foc o voi trece;

şi îi voi curăţi

precum se lămureşte-argintul

şi-i voi cerca precum se-ncearcă aurul;

şi numele Mi-l voi chema,

Eu îi voi auzi şi le voi zice:

Poporul Meu este acesta!

Iar ei vor zice:

El, Domnul, Dumnezeul meu!

„Pentru Chiril al Alexandriei şi Theodoret al Cyrului, ultima din cele trei părţi îi reprezintă pe cei ce au crezut în Hristos”[13].


[1] BBVA, p. 1201

[2] SEP 5, p. 558

[3] BBVA, p. 1201

[4] SEP 5, p. 559

[5] SEP 5, p. 559

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, 1

[7] BBVA, p. 1202

[8] Aluzie la scoaterea apei din stâncă de către Moise.

[9] Origen, Omilii la Exod, XI, 2

[10] Cuvântul se mută de la arhiereul Iosua, văzut ca tip, la Arhiereul Iisus Hristos.

[11] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXII-LXIII

[12] SEP 5, p. 560

[13] SEP 5, p. 560

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 11

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 11 – Întoarcerea lui Israel (continuare). Cei doi păstori.


1: Deschide-ţi porţile, Libane,

să-ţi mistuiască focul cedrii!

„Primele trei versete ale capitolului evocă o catastrofă, distrugere a tot ceea ce se înălţase cu trufie. ♦ Menţionarea Libanului se poate interpreta în diverse feluri: Libanul poate simboliza pe rege, pe cel bogat şi neamurile. Targumul vede aici (şi în Isaia 2, 13) Libanul ca pe o referire la duşmani; poate fi, dimpotrivă, o trimitere la Ierusalim, la Iuda sau la Templu, cu porţile şi cedrii săi. O parte a tradiţiei evreieşti, dar şi creştine, vede în acest verset vestirea cuceririi cetăţii şi a distrugerii Templului. Tradiţia rabinică identifică Libanul cu Templul”[1].

2: Să plângă pinul de căderea cedrului,

că tare amărâţi sunt cei puternici!

Vă tânguiţi, stejari din Vasan,

că smuls e codrul răsădit ca peria.

Pinul (gr. πίτυς), în comparaţie cu cedrul, se caracterizează prin înălţimea redusă. Theodor al Mopsuestiei comentează aici că cei slabi gem atunci când văd prăbuşirea celor puternici”[2].

„După cum – aşa cum zice Domnul – bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), tot aşa întristare multă şi plângere se face în cer pentru un suflet care cade de la viaţa cea veşnică; […] pentru sufletul acela (care se pierde) plâng şi se tânguiesc toţi sfinţii. La aceasta se referă […] Scriptura, când zice: A căzut bradul, întristaţi-vă cedrii[3].  „Libanul este muntele acoperit de cedri. Iar acesta este un arbore binemirositor şi între cei mai admiraţi pentru frumuseţea lui. Ierusalimul este asemănat cu Libanul pentru că are o mulţime de preoţi, admirată pentru cinstirile ce se dau pe temeiul legii. Căci ei au fost rânduiţi conducători ca nişte arbori robuşti şi înalţi în dumbrăvi, care întrec măsura tuturor celorlalţi şi sunt aşezaţi mai presus de tot poporul de sub conducerea lor. Dar s-a aprins Libanul, adică Ierusalimul. Iar cei ce străluceau în el şi erau foarte vestiţi şi aveau mulţimea slavei, s-au plâns unii pe alţii, căzând şi pierzându-se şi pierind ca nişte lemne tăiate de ostaşii Romanilor. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin care acei răi s-au pierdut în chip rău, S-a făcut ca o tulpină înaltă. Căci desfată prin înălţările nesfârşite spre cele de sus şi se lărgeşte, ca să zic aşa, peste tot pământul de sub cer”[4].

3: Glas de păstori plângând,

că slava lor li s-a făcut mâhnire;

şi glas de lei răcnind,

căci răcnet e-a Iordanului trufie.

„Ca şi cedrii Libanului şi stejarii Vasanului, vegetaţia luxuriantă a Iordanului inferior e simbolul trufiei neamurilor păgâne”[5].  „Pentru Theodor al Mopsuestiei, Iordanul suferă aroganţa: leii, adică cei puternici, rag pentru că văd ce păţesc cei care au dispreţuit Iordanul. Fluviul ar reprezenta Iudeea, care îşi va regăsi prosperitatea”[6].

„Ceea ce urmează [vv. 417] este o alegorie cu oarecare dificultăţi exegetice. Nemulţumit de păstorii turmei Sale (conducătorii poporului), Domnul preia El Însuşi această sarcină (uneori trecută, în numele Său, profetului), dar cu prerogativele unui judecător care pedepseşte prin aşezarea unui păstor justiţiar”[7].

4: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: „Paşteţi oile menite-njunghierii,

5: cele pe care cumpărătorii le-njunghiau fără să le pară rău, iar vânzătorii lor ziceau: «Binecuvântat e Domnul , că ne-am îmbogăţit!», iar păstorilor lor nu le păsa de ele.

6: De aceea nu-Mi va fi milă de cei ce locuiesc ţara, zice Domnul; ci, iată, Eu îi voi da pe oameni, pe fiecare în mâna aproapelui său şi în mâinile regelui său; aceia vor nimici ţara, iar Eu nu-i voi scoate din mâna lor.

Vor nimici ţara „trimite, după Theodor al Mopsuestiei şi Didim, la luptele interne: fără ocrotirea lui Dumnezeu, locuitorii se ridică unii împotriva altora”[8].

7: Şi voi paşte oile de-njunghiere în ţara Canaanului şi voi lua pentru Mine două toiege: pe unul l-am numit Frumuseţe şi pe celălalt l-am numit Funie; şi voi paşte turma.

Două toiege „amintesc, chiar şi lexical, de Iezechiel 37, 15-28. Poate sub influenţa pasajului din Iezechiel, unde cele două toiege sunt explicit simboluri ale lui Iuda şi Israel, Targumul substituie, în versetul de faţă, semnificaţia obiectelor propriu-zise: poporul s-a despărţit în două, Israel şi Iuda, pe când Domnul se bucura că din casa lui David aveau să iasă conducătorii poporului. Pentru Eusebiu (DE X, 4,16-23), primul toiag este al Ierusalimului, al vechiului legământ (frumuseţea slujbei marelui preot), iar al doilea este al întregului popor, care va fi risipit pentru că a dat plata de treizeci de arginţi. Pentru Theodor al Mopsuestiei, cele două toiege sunt regalitatea şi preoţia”[9].

8: Şi într-o lună i-am stârpit pe cei trei păstori; şi sufletul Meu se va îngreuia asupră-le, fiindcă şi sufletele lor răcneau împotrivă-Mi.

Cei trei păstori „au primit numeroase interpretări. Tradiţia rabinică trimite la triada Moise, Aaron, Miriam; Ieronim face aceeaşi apropiere. Theodor al Mopsuestiei nu acordă nici o semnificaţie numărului trei. Didim, Theodoret al Cyrului şi Chiril al Alexandriei văd aici o aluzie la cele trei categorii menţionate în Ieremia 2,8.23: regii, preoţii şi profeţii. ♦ într-o lună: expresie enigmatică; Eusebiu o glosează într-un moment anume, acela al Mântuitorului nostru (DE X, 4,24)”[10].

9: Şi am zis: Nu vă voi paşte: cine-i de murit, să moară, cine-i de căzut, să cadă; iar ceilalţi să mănânce fiecare carnea aproapelui său.

10: Şi voi lua toiagul Meu cel frumos şi-l voi arunca jos, ca să rup legământul pe care l-am făcut cu toate popoarele.

Ca să rup legământul: „După Didim, este legământul de care vorbea Moise în Deuteronom 32,8, spunând că Dumnezeu a stabilit teritoriile neamurilor. După Chiril, neamurile, cei care erau departe, se apropie prin credinţă, iar în ziua învierii Sale Hristos le împrăştie ca să poarte Evanghelia pe tot pământul”[11].

11: Şi rupt va fi în ziua aceea; şi Canaaneenii, oile păzite pentru Mine, vor cunoaşte că e cuvântul Domnului.

12: Şi le voi zice: Dacă socotiţi că-i bine, daţi-Mi preţul; dacă nu, nu Mi-l daţi! Iar ei au dat preţul Meu: treizeci de arginţi”.

Treizeci de arginţi: „comentariile creştine fac în mod evident legătura cu preţul trădării lui Iuda, aşa cum este el atestat în Evanghelia după Matei (26,15; 27,3-5), singurul dintre evanghelişti la care este precizată suma”[12].

13: Iar Domnul a zis către mine: „Aruncă-i în cuptorul de topit, şi voi vedea dacă-i [argint] curat, în ce chip adică M-am lăsat Eu pus la încercare de dragul lor”. Iar eu am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în cuptorul de topit din casa Domnului.

Sunt anticipate aici vânzarea Mântuitorului şi patimile Sale: „Ascultă şi mărturiile Scripturii despre cei treizeci de arginţi! Şi le voi spune: Dacă este bine înaintea voastră, sau daţi-mi plata mea, sau nu mi-o daţi şi celelalte. Alta este plata pe care Mi-o datoraţi voi, pentru că am vindecat orbi şi şchiopi, şi alta primesc! În loc de mulţumire, necinste; în loc de închinăciune, insultă! Vezi cum a văzut Scriptura mai dinainte lucrurile? Şi au hotărât plata mea treizeci de arginţi. Cât de precise sunt cuvintele profetice! Cât de mare şi de infailibilă cunoştinţa Sfântului Duh! N-a spus zece, nici douăzeci de arginţi, ci treizeci, precis, atât cât au şi fost!  – Dar spune-mi, profete, unde merg aceşti bani? Oare cel care i-a luat îi ţine, sau îi dă înapoi? Şi după ce îi dă înapoi, unde merg? – Şi am luat, spune profetul, pe cei treizeci de arginţi şi i-am pus în casa Domnului în topitoare. Compară acum profeţia cu Evanghelia. Evanghelia zice: Iuda, căindu-se, a aruncat arginţii în templu şi a plecat (Matei 27, 3.5). Totuşi aici trebuie lămurită aparenta contradicţie dintre textul profeţiei şi al Evangheliei. Cei care resping pe profeţi spun că profetul zice: Şi i-am pus în casa Domnului în topitoare; iar Evanghelia spune: Şi i-a dat pe ţarina olarului (Matei 27, 10). Ascultă în ce chip amândouă textele spun adevărul. […] Nu este vreo contradicţie între textul Evangheliei: ţarina olarului şi textul profetului: topitoare. Topitoare au nu numai cei care topesc aurul şi nici numai cei care topesc arama, ci au topitori şi olarii. În adevăr, olarii, după ce despart părţile fine, grase şi folositoare de pământ de pietricele şi după ce dau la o parte materiile netrebnice, topesc lutul cu apă spre a lucra cu uşurinţă cele ce voiesc să fabrice. Dacă lucrul stă aşa, pentru ce te minunezi dacă Evanghelia vorbeşte despre ţarina olarului? Profetul şi-a rostit enigmatic profeţia sa, de vreme ce în multe locuri profeţiile sunt enigmatice”[13].

14: Şi am aruncat cel de al doilea toiag al meu, Funia, ca să rup legământul dintre Iuda şi Israel.

„Referirea la ruptura dintre Iuda şi Israel corespunde cu Iezechiel 37,15-28, unde cele două toiege reprezintă cele două părţi ale poporului, care vor fi legate de Dumnezeu într-un singur popor cu un singur păstor, regele davidic”[14].

15: Şi mi-a zis Domnul: „Ia-ţi unelte păstoreşti de păstor nechibzuit.

Dacă Theodoret al Cyrului menţionează că unii au văzut în păstorul nechibzuit pe Antioh Epifanes, „consideră că este mai degrabă vorba de diavol”[15].

16: Că, iată, Eu voi ridica păstor împotriva ţării: pe cea care lipseşte n-o va cerceta, pe cea rătăcită n-o va căuta, pe cea zdrobită n-o va vindeca, pe cea întreagă n-o va călăuzi; dar va mânca el carnea celor alese şi le va sfărâma încheieturile.

17: Vai de păstorii cei găunoşi

care au părăsit oile!

Sabie pe braţul său

şi peste ochiul său cel drept:

Braţul său de tot se va usca,

iar ochiul său cel drept

va fi-necat în întuneric”.

„Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria lor plăcere. […]  Iar când par să ştie ceva despre acestea [despre cele ce le poruncesc altora], din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Proroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi, de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii [contemplaţiei]. Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se veştejesc. Astfel, cei ce şi-au legat sabia nu la şold, ci la braţ, nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ, cei ce vor să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine”[16].


[1] SEP 5, p. 551

[2] SEP 5, p. 551

[3] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XV, 3

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[5] BBVA, p. 1200

[6] SEP 5, p. 551

[7] BBVA, p. 1200

[8] SEP 5, p. 552

[9] SEP 5, p. 552

[10] SEP 5, p. 553

[11] SEP 5, p. 553

[12] SEP 5, p. 553

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 10-11

[14] SEP 5, p. 554

[15] SEP 5, p. 554

[16] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 25

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 9

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 9 – Pământul cel nou. Mesia. Restaurarea lui Israel.

Capitolele 9-14: „În vreme ce primele opt capitole datează evenimentele, cuprind viziuni, se referă la personaje anume: profetul Zaharia, marele preot Iisus/Iosua, prinţul Zorobabel, vorbesc despre reconstruirea Templului, aceste ultime şase capitole cuprind teme mai generale, uneori fără o continuitate explicită de la un segment de text la altul. Ele reiau teme care se găsesc deja la profeţii mari, Isaia, Ieremia şi Iezechiel, vestind pedepse, dar şi făgăduinţe de izbăvire, cu perspective mesianice”[1].

1: Povara cuvântului Domnului.

În ţara lui Hadad

şi a Damascului,

prinosul său de jertfă;

că Domnul caută spre oameni

şi spre toate triburile lui Israel.

Povara cuvântului Domnului „= sarcina profetică de a primi şi transmite un mesaj divin”[2]Prinosul său de jertfă: „Theodor al Mopsuestiei foloseşte aici un plural şi interpretează secvenţa ca imagine a păgânilor care aduc jertfe Stăpânului universului. Chiril are în textul său odihnă, pe care o interpretează ca oprire a mâniei lui Dumnezeu după pedepsire”[3].

2: Şi în Hamat, pe ţărmurile lui,

acolo-s Tirul şi Sidonul,

căci ele-au fost preaînţelepte.

„Aici şi în ceea ce urmează: Domnul, după ce S-a reînstăpânit asupra lui Israel, Îşi va extinde stăpânirea şi asupra ţărilor, ţinuturilor şi cetăţilor învecinate, pe care le va cuceri asemenea unui conducător de oşti”[4].  „Părinţii spun că e vorba de trufia cetăţilor amintite, pe care le mai acuză şi de impietate şi idolatrie”[5].

3: Cetatea Tir şi-a zidit întărituri,

şi-a-ngrămădit argint cât praful

şi aur cât noroiul de pe drum.

De aici, un mod de a privi ispita: „La fel şi mintea, înainte de a dori rău, atunci când vede aurul, se va uita negreşit la el ca la un lut, slava o va vedea nu ca pe o slavă, ci ca înfăţişarea unor închipuiri arătate în văzduh, iar bogăţia o socoteşte ca nişte lemne în pustiu, ca nişte frunze zăcând pe pământ”[6].

4: De-aceea Domnul o va lua în stăpânire:

pe apa mării-i va lovi puterea,

cu foc ea fi-va mistuită.

Va lua în stăpânire: „Verbul κληρονομέω este specific Deuteronomului, indicând luarea în posesie a ţării de către Israel; aici este folosit pentru afirmarea puterii Domnului asupra neamurilor”[7]. Cât priveşte apa mării şi focul, „Didim, urmat de Ieronim, atribuie o valoare alegorică încercării prin apă şi foc”[8].

5: Vedea-va Ascalonul şi se va-nspăimânta,

şi Gaza, şi se va-ntrista foarte,

şi Ecronul, că ruşinat a fost pentru greşala lui;

iar regele din Gaza va pieri

şi Ascalonul nu va fi locuit.

6: Şi în Aşdod vor locui străinii

şi voi zdrobi trufia Filistenilor.

Străinii la care se face aici referire sunt cei născuţi dintr-un evreu şi o mamă neevreică, neadmişi în comunitate.

7: Sângele lor din gura lor îl voi lua

şi idolii lor dintre dinţii lor;

aceştia-I vor rămâne, şi ei, Dumnezeului nostru,

şi ei vor fi în Iuda

precum un căpitan peste o mie,

şi Ecronul precum un Iebuseu.

8: Şi casei Mele îi voi pune apărare,

pentru ca ei să nu treacă

şi nici să se întoarcă;

şi nici că peste ei va mai veni

un cineva să-i fugărească,

fiindcă-am văzut acum cu ochii Mei.

9: Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului,

rosteşte-te-n strigare, tu, fiica Ierusalimului:

Iată, Împăratul tău vine la tine

drept şi El Însuşi Mântuitor,

blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr.

„Textul prevesteşte intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim; citat, cu unele nuanţe, de Evanghelistul Matei 21, 5”[9].  „Îndemnul adresat Sionului şi Ierusalimului se găseşte şi în Sofonie 3, 14: motivul este acelaşi, sosirea Domnului, regele lui Israel, în Ierusalim. Din punct de vedere istoric, regele sperat este prinţul davidic Zorobabel, care însă nu a apucat să domnească; în interpretare creştină, vestirea se împlineşte o dată cu intrarea lui Iisus în Ierusalim”[10].  „După Didim, profeţia s-a împlinit prin intrarea lui Iisus în Ierusalim, călare pe o măgăriţă şi pe un mânz, conform relatării din Matei (Duminica Floriilor). În registrul interpretării spirituale, fiica Sionului este sufletul atent la lucrurile bune, îndreptat spre realităţile invizibile şi eterne. Sufletul ajuns la limanul păcii interioare (sau al comuniunii mistice) devine fiică a Ierusalimului”[11].

„Sunt mulţi împăraţi; despre cine vorbeşti, profete? Dă-ne un semn pe care nu-l au alţi împăraţi! Dacă-mi vei spune că împăratul este îmbrăcat cu porfiră, vrednicia îmbrăcămintei a fost luată de alţii mai dinainte. Dacă-mi vei spune că este înconjurat de ostaşi şi că stă în trăsuri aurite şi pe aceasta au luat-o alţii mai nainte. Dă-ne deci un semn specific al Împăratului a cărui venire o vesteşti!  Iar profetul răspunde şi zice: Iată împăratul tău vine la tine drept şi mântuind; el este blând şi călare pe asină şi mânz tânăr, nu în trăsură. Ai un semn specific al Împăratului care va veni. Dintre împăraţi numai Iisus a şezut pe un mânz care n-a purtat încă şaua pe el şi a intrat în Ierusalim ca împărat în strigăte de aclamaţie (cf. Matei 21, 7-9; Marcu 11, 7-10; Luca 19, 35-38; Ioan 12, 11-18)”[12].  „Proorocul a arătat prin aceste cuvinte că împăratul acela proorocit este El singur împărat al Sionului. Căci spune Scriptura: Împăratul tău nu este înspăimântător pentru cei ce-L văd pe El, şi nu este de temut sau făptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dajdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos li mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu sine nici o pompă şi slăvire omenească. De aceea El singur este Împăratul drept şi trăind întru dreptate, şi El este blând, având blândeţea în chip deosebit”[13].  „Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe. Întreabă, iubite, pe iudei: Care împărat a venit la Ierusalim călare pe asin? N-are să poată spune de un altul, ci numai de Acesta. Hristos a venit […] călare pe mânz tânăr, vestind mai dinainte cele viitoare. Prin mânzul asinei este arătată aici Biserica şi poporul cel nou, care era altădată necurat, dar a ajuns curat după ce a şezut Iisus pe el. Uită-te cum este împlinită întocmai icoana profeţiei. Ucenicii au dezlegat şi asina şi mânzul ei. Prin apostoli au fost chemaţi şi iudeii şi am fost chemaţi şi noi; prin apostoli am fost aduşi alături de Hristos. Şi pentru că fericirea noastră i-a făcut zeloşi pe iudei, de aceea asina vine în urma mânzului ei. În adevăr, după ce va şedea Hristos pe neamuri, vor veni şi ei [iudeii] plini de zel la Hristos”[14].

Mânz tânăr: „Nu s-a mulţumit să spună numai mânz, ci a adăugat şi tânăr, pentru a arăta tinereţea omenirii în Hristos şi veşnicia fără bătrâneţe însoţită de nevinovăţie”[15].

„Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc înainte de unire[16], pot fi spuse despre El şi după unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească. Dar în nici un caz nu pot fi spuse despre El înainte de unire acelea care I se potrivesc Lui după unire, decât în chip profetic”[17].

10: Şi El va nimici carele din Efraim

şi caii din Ierusalim;

şi arcul de război fi-va nimicit;

şi belşug [va fi] şi pace din partea neamurilor;

peste ape va stăpâni pân-la mare

şi peste râuri pân-la marginile pământului.

            „Cei învârtoşaţi la inimă şi nepricepuţi dintre iudei n-au crezut în Mântuitorul nostru pentru că, în calitatea lor de tăiaţi împrejur, au crezut de bine să se ţină de buchea Legii în privinţa proorociilor care li s-au vestit, întrucât ei n-au văzut că în chip real Domnul a frânt şi carele din Efraim şi caii din Ierusalim[18].

11: Şi Tu întru sângele legământului Tău

i-ai slobozit din groapa făr-de apă

pe-ai Tăi ce-acolo erau prinşi.

„Text cu rezonanţă mesianică. Sângele legământului Tău se poate traduce şi: Sângele testamentului Tău; prin extensie: Sângele legii Tale. Substantivul diatheke[19] = legământ, testament sau, prin extensie, lege este acelaşi cu cel folosit de Iisus la Cina cea de Taină: …acesta este sângele Meu, al Legii (diathikis) celei noi… (Matei 26, 28; Marcu 14, 24; Luca 22, 20). Jertfei lui Hristos i-a urmat învierea, a cărei primă mişcare a fost eliberarea celor ce aşteptau în adâncurile împărăţiei morţilor”[20].

„Pentru Didim, puţul (groapă fără apă) este chiar iadul, din care Iisus i-a răscumpărat pe oameni”[21].  Hristos „a dat drumul celor legaţi ai Lui din groapa care nu are apă”[22].

12: Veţi locui în ţarcuri întărite,

voi, osândiţi ai adunării;

dar pentru-o zi de-nstrăinare

voi răsplăti de două ori pe-atât.

„Profeţia se poate extinde până la apostolii, mucenicii şi mărturisitorii creştini”[23].

13: Fiindcă Eu ca pe un arc te-am încordat

pe tine, Iudo, pentru Mine,

cu el Mi l-am umplut pe Efraim;

pe fiii tăi, Sioane, îi voi ridica

asupra fiilor Elinilor

şi te voi mânui

ca pe o sabie de om războinic.

„Pentru Didim cel Orb şi Chiril al Alexandriei, versetul are un sens alegoric (grecii îi reprezintă pe eretici); pentru Theodoret al Cyrului, versetul este istoric şi evocă războiul împotriva macedonenilor”[24].

14: Şi Domnul fi-va peste ei;

săgeata Sa ieşi-va ca un fulger

şi Domnul, El, Atoateţiitorul

cu trâmbiţa va trâmbiţa

şi va înainta

cu freamătul ameninţării Sale.

„După Didim, săgeata face răni de iubire, provocate de cuvântul lui Dumnezeu, şi trimite la Evrei 4, 12 (cuvântul lui Dumnezeu ca o sabie cu două tăişuri): sabia lui Dumnezeu îi taie pe nelegiuiţi şi dă viaţă aleşilor”[25].

15: Domnul Atotţiitorul îi va apăra,

iar ei îi vor potopi

şi cu pietre din praştie îi vor copleşi;

şi-i vor sorbi precum se soarbe vinul

şi plini de saţ vor fi

ca blidele de la jertfelnic.

„În ebraică, pietrele de praştie îi desemnează pe duşmani, în vreme ce pietrele din cunună din versetul următor[26] îi simbolizează pe fiii Sionului”[27].

16: Şi Domnul, Dumnezeul lor,

în ziua-aceea îi va mântui

– da, pe poporul Său ca pe o turmă -,

căci pietre sfinte se vor da de-a dura

pe-acest pământ al Său.

            „Imagine superbă a jubilaţiei finale, când pe pământul mântuit al lui Dumnezeu se vor da peste cap, asemenea copiilor sau tinerilor fericiţi, pietrele preţioase din cununile biruitorilor”[28].

            În pietrele sfinte au fost văzuţi Sfinţii Apostoli: „Uneori aseamănă şi cu pietrele ceata venerabilă a sfinţilor”[29].  „Căci sfintele pietre care au străbătut şi au înconjurat toată lumea sunt cei prin care ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână, adică prin Duhul”[30].  „Pentru că dumnezeieştii ucenici au alergat pe tot pământul, ducând neamurilor propovăduirea evanghelică”[31].  „Căci dumnezeieştii ucenici s-au rostogolit în faţa celor de sub cer, revenind mereu în toată lumea şi arătând pretutindeni frumuseţea binecredincioşiei aflate în ei şi predicând mărgăritarul de mult preţ, piatra cea de mare preţ, adică pe Hristos (Efeseni 2, 20)”[32].  Sau pietrele sfinte „sunt cuvintele insuflate de Dumnezeu ale Scripturii, care coboară la noi şi pe care trebuie să le adunăm în adâncul sufletului nostru pentru ca la timpul cuvenit să ne folosim de ele împotriva celor care ne necăjesc, [pietre] ale căror lovituri pot şi nimici pe vrăjmaş, dar e bine ca acestea să ne fie mereu la îndemână. Căci cu piatra înfrânării se înfrâng cugetele neruşinate care prin plăceri sporesc şi mai mult proviziile vreascurilor de pus pe foc, pe care le nimiceşte printr-o lovitură a mâinii care astfel mereu îşi are la îndemână o armă sigură. Şi astfel chiar şi dreptatea devine piatră de aruncat împotriva nedreptăţii, pe care o nimiceşte şi se păstrează în inima celui care o cultivase. Şi în acelaşi fel şi toate celelalte virtuţi care ne îndreaptă spre mai bine, biruiesc relele respective rămânând nedespărţite de promovarea virtuţii. Părerea mea este că tot în acest chip trebuie să aruncăm, din când în când, cu pietre şi iarăşi să le strângem, pentru ca, oricând se cere, să ştim da lovituri bune, prin care să nimicim răutatea şi niciodată să nu ne lăsăm fără de rezervă de astfel de arme”[33].

17: Că orice este bun e-al Lui

şi tot ce e frumos e de la El:

grâu pentru tineri

şi vin înmiresmat pentru fecioare.

„Tipar formularistic frecvent în paralelismele poetice desemnând de fapt două totalităţi: întregul A+B (aici grâu şi vin) pentru întregul X+Y (aici flăcăi şi fecioare = tineretul ţării)”[34].


[1] SEP 5, p. 543

[2] BBVA, p. 1198

[3] SEP 5, p. 543

[4] BBVA, p. 1198

[5] SEP 5, p. 543

[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, XXIII

[7] SEP 5, pp. 543-544

[8] SEP 5, p. 544

[9] BBVA, p. 1198

[10] SEP 5, p. 545

[11] SEP 5, p. 546

[12] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 10

[13] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XV, 7

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXVI, 2

[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 15, 2

[16] Acelaşi text l-am redat şi la Miheia 1, 3, unde se arăta că e vorba despre unirea firilor, cum rezultă şi din text, ceva mai jos.

[17] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 18

[18] Origen, Filocalia, I, 8

[19] διαθήκη – diathiki.

[20] BBVA, p. 1198

[21] SEP 5, p. 546

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 34

[23] BBVA, p. 1198

[24] SEP 5, p. 547

[25] SEP 5, p. 547

[26] Anania are pietre sfinte.

[27] SEP 5, pp. 547-548

[28] BBVA, p. 1199

[29] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[30] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 6

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Numeri

[33] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[34] SEP 5, p. 548

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 8

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 8 – Mântuirea ce va să vină prin Mesia.


1: Şi a fost cuvântul Domnului Atotţiitorului, zicând:

„Capitolul [8] este segmentat în două părţi, bine delimitate prin formula introductivă identică (versetele 1 şi 18). Cele două segmente sunt prevestiri de bine pentru Ierusalim. Primul dintre ele cuprinde şapte oracole privitoare la întoarcerea Domnului în Ierusalim, la o nouă eră de pace, prosperitate şi binecuvântare”[1].

2: „Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul:

Cu mare gelozie am fost gelos pe Ierusalim şi pe Sion

şi cu mânie mare l-am gelozit.

3: Aşa grăieşte Domnul:

Mă voi întoarce în Sion

şi-n mijlocul Ierusalimului voi locui;

şi Ierusalimul se va chema cetate adevărată,

iar muntele Domnului Atotţiitorului

munte sfânt.

Cetate adevărată sau cetatea cea adevărată (SEP 5): „Acest calificativ nu mai apare în altă parte, pentru Ierusalim; el a fost mai târziu aplicat de creştini Ierusalimului ceresc sau Bisericii. Origen numeşte adevăratul Ierusalim […] acel Ierusalim pe care Iisus interzice să te juri, pentru este cetatea Marelui Împărat (Matei 5, 35: expresia provine din Psalmul 47/48, 3)”[2].

4: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul:

Bătrâni şi bătrâne

încă vor locui pe uliţele Ierusalimului,

fiecare ţinându-şi în mână toiagul

pe care i se sprijină mulţimea zilelor.

Spre deosebire de alte locuri (Amos 5, 16; Plângeri 2, 11-12; 4, 18 ş. a.), unde pieţele (redate de Anania prin uliţe) sunt asociate cu mari dezastre, aici „pieţele publice sunt un simbol al fericirii regăsite”[3].

5: Şi pline vor fi uliţele cetăţii

de copilandri şi copile

jucându-se în stradă.

6: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul:

Dacă-n zilele acelea

fi-va aceasta cu neputinţă

în ochii rămăşiţei acestui popor,

fi-va oare tot cu neputinţă

în ochii Mei?

zice Domnul Atotţiitorul.

7: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul:

Iată, Eu Îmi voi mântui poporul

din ţara Soarelui-Răsare

şi din ţara Soarelui-Apune;

Soare-Răsare, Soare-Apune: termeni generici pentru toate laturile în care fiii lui Israel fuseseră împrăştiaţi. Isaia se rostise în acelaşi sens: De la Soare-Răsare îţi voi aduce urmaşii, şi de la Apus te voi aduna (Isaia 43, 5)”[4].

8: şi-l voi aduce şi-l voi aşeza

în mijlocul Ierusalimului

şi-Mi va fie Mie popor,

iar Eu îi voi fi Dumnezeu

întru adevăr şi-ntru dreptate.

9: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Întărească-se mâinile voastre, ale celor ce-n zilele acestea auziţi aceste cuvinte din gura profeţilor, din ziua-n care a fost întemeiată casa Domnului Atotţiitorului şi din vremea când templul a fost zidit.

10: Fiindcă mai înainte de zilele acelea simbria oamenilor nu va fi spre câştig, iar vitele nu vor avea preţ; nici cel ce va intra şi nici cel ce va ieşi nu va avea tihnă, din pricina necazurilor; şi Eu pe toţi oamenii îi voi porni, pe fiecare împotriva vecinului său.

„Restaurarea va fi precedată de o perioadă grea, de ultimă purificare”[5].

„Spre deosebire de textul grecesc, care foloseşte în acest verset timpul viitor, Textul Masoretic oferă aici o imagine a unor fapte plasate în trecut. Theodor al Mopsuestiei şi Theodoret citesc un text cu verbele la trecut, iar Didim, deşi are un text cu verbe la viitor, le comentează ca pe nişte acţiuni din trecut, de vreme ce le situează înainte de zilele făgăduinţei şi le dă o valoare alegorică atemporală”[6].

11: Dar acum nu Mă voi purta cu rămăşiţa acestui poporal Meu aşa cum am făcut-o în zilele de dinainte, zice Domnul Atotţiitorul;

12: ci voi arăta pace. Via îşi va da rodul şi pământul îşi va da odraslele şi cerul îşi va da roua; şi pe toate acestea le voi da ca moştenire rămăşiţei poporului Meu.

13: Şi va fi că voi, casa lui Iuda şi casa lui Israel, aşa cum aţi fost un blestem printre neamuri, tot astfel Eu vă voi mântui şi veţi fi binecuvântare. Îndrăzniţi şi întăriţi-vă mâinile!

14: Căci aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Aşa cum am socotit să vă aduc necazuri atunci când părinţii voştri M-au mâniat – zice Domnul Atotţiitorul – şi nu Mi-a părut rău,

15: tot astfel sunt gata şi-am socotit în zilele acestea să-i fac bine Ierusalimului şi casei lui Iuda. Îndrăzniţi!

16: Iată lucrurile pe care le veţi face: Rostiţi adevărul, fiecare către aproapele său!; judecaţi adevăr şi judecată de pace în porţile voastre!;

În porţile voastre: „în pieţele din faţa porţilor cetăţii, unde aveau loc judecăţile publice”[7].

„Porunca de a spune fiecare aproapelui său adevărul este reluată de Pavel în Efeseni 4, 25”[8].

17: şi nimeni dintre voi să nu gândească-n inima lui ceva rău pentru aproapele său, iar jurământul mincinos să nu-l iubiţi; fiindcă Eu pe toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotţiitorul”.

„Acest verset este citat de Pavel în I Corinteni 13, 5 şi apare şi în Epistola lui Barnaba 2, 8”[9].

Dumnezeu spune prin profet, cu alte cuvinte: „Şi proorocul Zaharia a cunoscut că păcatul împotriva păcii este mare şi cumplit […]. Dacă veţi fi mincinoşi, ranchiunoşi, dacă veţi jura mincinos, dacă veţi uita poruncile Mele, cu moarte veţi muri”[10].

18: Şi a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

19: „Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Postul din luna a patra şi postul dintr-a cincea şi postul dintr-a şaptea şi postul dintr-a zecea îi vor fi casei lui Iuda prilejuri de bucurie şi de veselie şi de bune sărbători: să vă veseliţi, adevărul şi pacea să le iubiţi.

Postul din luna a cincea era în amintirea dărâmării Ierusalimului, iar cel din luna a şaptea comemora asasinarea guvernatorului Godolia. „Postul din luna a patra amintea spărtura făcută în zidul Ierusalimului în iunie-iulie 587, iar cel din luna a zecea se raporta la începutul asedierii Ierusalimului, către sfârşitul lui decembrie 589 î. Hr. Acum însă ele nu mai pot fi prilejuri de întristare, ci de bucurie”[11].

20: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Încă vor veni popoare multe şi locuitorii multor cetăţi.

21: Locuitorii din cinci cetăţi se vor aduna într-o singură cetate, zicând: Să mergem cu de-adinsul şi să ne rugăm înaintea Domnului şi să căutăm faţa Domnului Atotţiitorului: – Voi merge şi eu!…

22: Popoare multe şi neamuri multe vor veni şi vor căuta-n Ierusalim faţa Domnului Atotţiitorului, ca să îmbuneze faţa Domnului.

23: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor se vor agăţa de poala hainei unui bărbat iudeu, zicând: – Vom merge cu tine, fiindcă am auzit că Dumnezeu e cu voi”!

„Versetele 20-23 cuprind o viziune universalistă: Ierusalimul devine capitala spirituală a omenirii”[12].

Zece oameni: „Pentru Părinţi, zece oameni înseamnă aici neamuri numeroase: Theodor al Mopsuestiei înţelege că, după întoarcerea supravieţuitorilor din exil, mulţi străini, văzând bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de poporul Său, îi vor lua drept călăuză ca să ajungă la adevăr. Pentru Chiril al Alexandriei, păgânii se vor prinde de apostoli, aşa cum fac copiii agăţându-se de hainele părinţilor, pentru a merge pe calea lor; se vor converti la adevăr toate neamurile din univers[13].


[1] SEP 5, p. 539

[2] SEP 5, p. 540

[3] SEP 5, p. 540

[4] BBVA, p. 1197

[5] BBVA, p. 1197

[6] SEP 5, p. 541

[7] BBVA, p. 1197

[8] SEP 5, p. 541

[9] SEP 5, p. 541

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărăteşti, Omilia a II-a la vânzarea lui Iuda, VI, – P. G., vol. XLIX, col. 381-392

[11] BBVA, p. 1197

[12] BBVA, p. 1198

[13] SEP 5, p. 542

Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 7

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 7 – Despre post. Întoarcerea în trecut.

 

 

1: Şi a fost că în cel de al patrulea an al regelui Darius fost-a cuvântul Domnului către Zaharia, în ziua a patra a lunii a noua, adică Chislev.

„Oracolele din capitolele 7 şi 8 se plasează în 518 î. Hr. (în noiembrie), în al patrulea an al domniei lui Darius, nu în al doilea, ca viziunile de până aici”[1].                

2: Iar Şareţer şi Arbeseer regele şi oamenii săi au trimis la Betel să-L îmbuneze pe Domnul,

„Verset obscur; nu se poate determina cine anume a trimis, unde şi pentru ce. Apelul la Textul Masoretic nu ajută cu nimic”[2].  „Părinţii (Theodor al Mopsuestiei, Theodoret, Chiril al Alexandriei, Ieronim) au încercat să înţeleagă cine sunt membrii acestei delegaţii. După numele perse pe care le poartă şi după întrebarea pe care o pun[3], Părinţii presupun că e vorba de conducătorii israeliţilor aflaţi într-un mediu străin (unde a fost perpetuat cultul, departe de Templu), eventual înalţi funcţionari ai regelui Darius, care erau însă cinstitori de Dumnezeu[4].

3: zicând către preoţii ce se aflau în casa Domnului Atotţiitorului şi către profeţi, în acest chip: „Prinosul cel sfinţit a intrat aici în luna a cincea, aşa cum deja a făcut vreme de mulţi ani”.

„Evreii din exil instituiseră un rit special (rugăciuni, jertfe şi post) în luna a cincea (iulie), aceea în care se petrecuse dărâmarea Ierusalimului (587 î. Hr.)”[5].

4: Şi a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

5: „Grăieşte către tot poporul ţării şi către preoţi, zicând: Cu toate că aţi postit sau aţi plâns în cea de a cincea sau în cea de a şaptea lună (da, iată că sunt şaptezeci de ani!), oare pentru Mine aţi postit?

Cea de a şaptea lună: „La două luni după dărâmarea Ierusalimului se petrecuse asasinarea guvernatorului Godolia (Ieremia 41, 1-3), eveniment care, de asemenea, era comemorat prin jertfe şi post”[6]Şaptezeci de ani: „cifra rotundă, simbolică, pentru durata captivităţii babilonice”[7].

6: Şi dacă voi mâncaţi şi beţi, oare nu pentru voi mâncaţi şi beţi?

„Nu jertfele constituiau un păcat, ci faptul că preoţii se înfruptau din ele pentru saţiul propriu, iar nu ca prilej de a-I mulţumi lui Dumnezeu”[8].

7: Oare nu acestea sunt cuvintele pe care Domnul le-a grăit prin profeţii de mai înainte, când Ierusalimul era locuit şi îndestulat, ca şi cetăţile lui de primprejur şi muntele, când şi Câmpia era locuită?”.

Câmpia: zona de sud a Palestinei, numită Negheb”[9].

8: Şi a fost cuvântul Domnului către Zaharia, zicând:

9: „Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Judecaţi cu judecată dreaptă şi faceţi milă şi îndurare, fiecare cu fratele său!

10: Şi n-o asupriţi pe văduvă sau pe cel orfan sau pe cel străin sau pe cel sărac; şi nimeni dintre voi să nu-şi amintească-ntru inima sa de răutatea fratelui său!

„Fiecare să ierte din inimă greşelile aproapelui. Nimeni să nu pună la cale fărădelegi în inima sa împotriva aproapelui să. Să iertăm, deci, înainte de a ne ruga, împlinind porunca Mântuitorului”[10].  „Să ne fie pildă a bunătăţii şi a iertării mai presus de raţiune Însuşi Hristos, Stăpânul tuturor”[11].

11: Dar ei n-au vrut să ia aminte şi au întors spatele cu îndărătnicie şi şi-au îngreuiat urechile, ca să nu audă.

12: Şi inima şi-au făcut-o neascultătoare, ca să nu audă legea Mea şi cuvintele pe care Domnul Atotţiitorul le-a trimis, întru Duhul Său, prin profeţii de mai înainte; aşa că mare mânie s-a făcut de la Domnul Atotţiitorul.

13: Şi va fi că aşa cum El a vorbit fără ca ei să asculte, tot astfel ei vor striga fără ca Eu să-i aud, zice Domnul Atotţiitorul.

14: Şi-i voi lepăda printre toate neamurile, pe care ei nu le-au cunoscut, şi ţara se va pustii în urma lor, fiindcă nimeni nu va fi s-o străbată şi să se întoarcă; da, din ţara cea aleasă au făcut un pustiu”.

„Dacă, deci, acelora care stăteau în umbră şi erau cuprinşi de întunericul înşelăciunii, nu le-a fost de nici un folos postul singur, de vreme ce n-au făcut fapte bune şi n-au izgonit din inimile lor răutatea ce o purtau semenilor lor, ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, cărora ni se cere mai mult, cărora nu ni s-a poruncit să facem numai acestea, ci şi să iubim pe duşmani şi să le facem bine? Dar pentru ce spun: Să le facem bine? Trebuie să ne rugăm pentru ei, să rugăm pe Stăpânul, să-I cerem să poarte de grijă de ei! Acest lucru, mai mult decât toate, ne va fi de ajutor în ziua cea înfricoşătoare şi vom şterge cu totul păcatele noastre, dacă ne purtăm aşa cu duşmanii noştri”[12].


[1] SEP 5, p. 537

[2] BBVA, p. 1196

[3] SEP 5 socoteşte interogaţie versetul 3: A intrat aici în luna a cincea ofranda sfinţită, după cum am făcut deja de mai mulţi ani?

[4] SEP 5, p. 537

[5] BBVA, p. 1196

[6] BBVA, p. 1196

[7] BBVA, p. 1196

[8] BBVA, p. 1196

[9] BBVA, p. 1196

[10] Origen, Despre rugăciune, IX, 3

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, IV, 7