Archive for Iunie 2010

Recomandări – 3

Titlul lucrării: IPOSTAZE ALE UTILIZĂRII TEXTULUI BIBLIC ÎN EDUCAŢIA

RELIGIOASĂ. TEORIE, APLICAŢII, CERCETARE

Autor: DORIN OPRIS, doctor în ştiinţele educaţiei

Apariţie: Iaşi, Editura Sf. Mina, ediţia a II-a, 2010 (262 p.)

Sumar:

I. Demersuri investigative privind valorificarea textului biblic în curriculumul creştin-ortodox

I.1. Repere teoretice privind cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei religioase

I.2. Curriculumul orei de religie, parte integranta a Curriculumului naţional

  • Aspecte esenţiale în procesul de conceptualizare a curriculumului
  • Prezentare generală a curriculumului orei de religie

I.3. Manualul şcolar – expresie a textului biblic şi componentă a Curriculumului naţional

  • Repere istorice şi perspective în elaborarea manualelor şcolare
  • Manualele de religie, repere ale reconsiderării educaţiei religioase

II. Cercetare privind utilizarea textului biblic în studiul religiei

  • Organizarea cercetării
  • Desfăşurarea experimentului psihopedagogic
  • Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor cercetării

Concluziile cercetării întreprinse

1. Conturarea efectelor pe care le are asupra procesului didactic la disciplina religie, iniţierea şi implicarea elevilor în cunoaşterea şi interpretarea textului biblic

2. Evidenţierea efectelor cunoaşterii şi interpretării textelor biblice în progresul privind achiziţiile de cunoştinţe, în formarea de abilităţi privind utilizarea textului biblic şi în formarea si dezvoltarea de comportamente dezirabile

„Caracterizată de o tot mai mare diversitate culturală, etnică şi religioasă, societatea contemporană, inclusiv cea românească, dovedeşte pentru educaţia religioasă un ridicat orizont de aşteptare. Se doreşte aplicarea unor soluţii dezirabile pentru rezolvarea în mod sincron a unui set de probleme extrem de complexe, precum: cunoaşterea propriei identităţi, dar în egală măsură şi a celor de alte credinţe şi convingeri, favorizarea incluziunii sociale, sprijinirea eforturilor desfăşurate în vederea depăşirii prejudecăţilor şi a oricăror forme de discriminare etc. Perspectivele amintite anterior nu sunt întâmplătoare. Învăţătura creştină promovează, cu valoare de principii, respectul reciproc şi valorizarea semenilor, iar o educaţie religioasă astfel fundamentată poate contribui în mod decisiv la formarea unor raporturi inter-umane într-o lumină noua, hristică.

Lucrarea de fata îşi propune să-i prezinte cititorului diferite ipostaze ale perspectivelor teoretice, aplicative şi investigative privind utilizarea textului biblic în educaţia religioasă, cu convingerea că modalităţile concrete de valorificare a Scripturii în demersurile educaţionale pot fi optimizate astfel încât să-i ajute pe elevi şi, prin intermediul lor, societatea, să se împărtăşească în mod deplin din Cuvânt”.

Recomandări – 2

Titlul lucrării: METODOLOGIA EVALUARII. ABORDĂRI TEORETICE ŞI

INVESTIVATIVE ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

Autor: MONICA OPRIŞ, doctor în ştiinţele educaţiei

Apariţie: Iaşi, Editura Sf. Mina, ediţia a II-a, 2010 (270 p.)

Sumar:

I. Tradiţional şi modern în metodologia evaluării la ora de religie

I.1. Fundamente teoretice si biblice privind evaluarea în educaţia religioasă

I.2. Metodologia evaluării şcolare, în contextul educaţional actual

I.3. Criterii în alegerea metodelor de evaluare la religie

  • Factori de natura obiectivă
  • Factori de natura subiectivă

I.4. Metode tradiţionale de evaluare

  • Metode de evaluare orală; Metode de evaluare scrisă; Metode de evaluare a activităţii practice

I.5. Metode moderne de evaluare

  • Autoevaluarea; Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor în clasă; Eseul;
  • Referatul; Investigaţia; Proiectul; Portofoliul

II. Îmbinarea metodelor tradiţionale cu metodele moderne de evaluare – modalitate de optimizare a activităţii didactice la ora de religie. Cercetare – acţiune

II.1. Coordonatele cercetării

II.2. Experimentul pedagogic

II.3. Analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor cercetării

  • Modificări la nivelul achiziţiilor de cunoştinţe
  • Modificări privind capacitatea de autoevaluare a cunoştinţelor
  • Modificări la nivelul comportamentului religios-moral

Concluziile cercetării întreprinse

„Lucrarea de faţă porneşte de la constatarea că evaluarea în cazul religiei comportă dificultăţi suplimentare faţă de celelalte discipline de învăţământ, datorate, în special, modalităţilor concrete de realizare. Abordarea îşi propune să depăşească simpla prezentare teoretică a aspectelor esenţiale privind metodologia evaluării, prin focalizarea pe demersuri investigative, fundamentate pe experienţa didactică şi pe rezultatele cercetărilor teoretice şi practice desfăşurate în domeniul educaţiei religioase. Investigaţia

întreprinsă se doreşte şi un punct de sprijin spre realizarea de cercetări menite să aducă noi fundamentări şi clarificări teoretice în domeniul evaluativ. De asemenea, modalitatea identificată de noi pentru a-i conferi evaluării caracterul de factor optimizator al activităţii didactice la religie este în măsură sa-l sprijine pe elev în efortul personal necesar parcursului religios”.

Recomandări – 1

Titlul lucrării: DIMENSIUNI CREŞTINE ALE PEDAGOGIEI MODERNE

Autor: DORIN OPRIŞ, doctor în ştiinţele educaţiei

Apariţie: Iaşi, Editura Sf. Mina, ediţia a II-a, 2010 (406 p.)

Sumar:

I. Repere teologice si perspective axiologice ale educaţiei creştine

I.1. Relaţia creştinism – educaţie, în abordare teologică şi pedagogică

I.2. Rolul educaţiei religioase creştine în formarea personalităţii umane

I.3. Creştinismul şi sistemul său educativ

I.4. Valori şi finalităţi în educaţia creştină

II. Elemente de pedagogie şi reflectarea lor în scrierile fundamentale ale creştinismului

II.1. Coordonate ale educaţiei creştine în textele Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti

II.2. Elemente de pedagogie în textele sacre ale creştinismului

III. Elemente religioase în scrierile clasicilor pedagogiei

III.1. Religia şi societatea în epoca Renaşterii

  • Jan Amos Comenius şi paradigma creştina a pedagogiei

III.2. Problematica educaţiei religioase în Secolul Luminilor

  • Jean-Jacques Rousseau şi educaţia religioasă în conformitate cu particularităţile copilului
  • Immanuel Kant si educaţia religioasă subordonată educaţiei morale

III.3. Educaţia religioasă la reprezentanţii marcanţi ai pedagogiei din secolele XVIII-XIX

  • Johann Heinrich Pestalozzi şi educaţia religioasă în pedagogia fundamentata pe intuiţie
  • Johann Friedrich Herbart şi educaţia religioasă într-o pedagogie cu fundamente psihologice
  • Friedrich Wilhelm August Fröbel şi educaţia religioasă în pedagogia preşcolară
  • Iosif Moesiodax şi începuturile pedagogiei religioase în Ţările Române

„Pentru domeniile cunoaşterii din perioada moderna şi contemporană, pedagogia reprezintă un spaţiu special, prin rolul tot mai accentuat pe care educaţia l-a avut şi îl are în plan particular şi social. Cu toate acestea, o întrebare rămâne: De unde vine Pedagogia modernă? Lucrarea de faţă porneşte de la următoarea teză, pe care îşi propune să o argumenteze: Pedagogia modernă, fundamentul pedagogiei contemporane, s-a cristalizat printr-o sinteză adaptată la particularităţile societăţii europene din secolele XVI-XIX a teoretizărilor şi a modelelor educaţionale oferite de educaţia creştină. Deşi apărută într-un spaţiu geografic marcat de protestantism şi catolicism, care au si oferit reprezentanţii săi marcanţi, pedagogia modernă a preluat şi valorificat în noile contexte religioase, politice şi sociale contribuţiile excepţionale moştenite din educaţia Bisericii, mai ales din primul mileniu, ai cărei teoreticieni şi practicieni, din Răsărit şi din Apus, au preluat si dezvoltat, la rândul lor, modelul evanghelic de educaţie, bazat pe cunoaşterea în lumina învăţăturii revelate, eterne, a persoanei umane”.

.

.....

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 48

PSALMUL 48 – Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.

„Psalmul vorbeşte despre primejdia şi deşertăciunea bogăţiilor. În Textul Masoretic e psalmul cu textul cel mai nesigur; în multe locuri traducerile moderne sunt doar conjecturale; e firesc deci ca şi textul Septuagintei să fie uneori neclar”[1].

1: Auziţi acestea, voi, toate neamurile,

ascultaţi, voi, toţi cei ce locuiţi în lume,

„Auditoriul e foarte mare. Psalmul cheamă la ascultare toate neamurile, pe toţi cei ce umplu locuinţele lumii”[2].

2: voi, deopotrivă, pământenii şi fiii oamenilor,

bogaţi şi săraci laolaltă.

„În dimensiunea lui profetică, acest psalm este glasul Fiului lui Dumnezeu; El i se adresează creaturii întregi, ca unul ce nu părtineşte pe cineva într-un sens sau altul (Cassiodor)”[3].

3: Gura mea va grăi înţelepciune

şi cugetul inimii mele, pricepere;

„Legea veche fiind în mod vădit greoaie la limbă şi ştiind că nu poate exprima decât prin reveniri îndelungate ale Scripturii şi bâlbâind voinţa lui Dumnezeu, Hristos S-a făcut gura lui Moise cea binecuvântătoare, mutând chipurile în adevăr şi punând în faţa celor de pretutindeni cunoştinţa de-a gata a celor de trebuinţă”[4].

4: urechea mi-o voi pleca spre parabolă,

ghicitoarea mi-o voi dezvălui în cânt de psaltire.

Parabolă: „Dumnezeu ne vorbeşte în limitele putinţei noastre de a înţelege. E motivul pentru care Iisus va vorbi în parabole. Iar Pavel va spune: Acum (în acest stadiu al existenţei – n. V. Anania) vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci (în stadiul absolut al existenţei – n. V. Anania), faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte (I Corinteni 13, 12)”[5]. Ghicitoare: „ghicitoarea traduce termenul problema = enigmă, ghicitoare, problemă, cuvânt foarte apropiat ca sens de enigma, folosit de Pavel în I Corinteni 13, 12 şi tradus prin ghicitură[6]Psaltire: „Rostirile profetice erau la evrei însoţite, cel mai adesea, de muzică (vezi I Regi 10, 5; IV Regi 3, 15). Nu astfel se întâmpla cu rostirile menite să înveţe”[7].

„Psaltirea este un instrument muzical care scoate sunete în armonie cu melodia vocii. Aşadar, psaltirea cea raţională se deschide, mai cu seamă, atunci când faptele sunt săvârşite în deplin acord cu cuvintele”[8].

5: De ce să mă tem în ziua cea rea?

Nelegiuirea călcâiului meu îmi va da târcoale.

„Psalmistul numeşte zi rea ziua Judecăţii […]; aceea vine asupra tuturor neamurilor. În ziua aceea, pe fiecare îl vor înconjura sfaturile lui”[9].

6: Sunt unii care se încred în puterea lor

şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă.

7: Un frate nu poate mântui; va putea oare un om să mântuiască?

El nu-i va da lui Dumnezeu preţ de răscumpărare pentru sine

„Augustin comentează: un singur frate ne poate răscumpăra: Hristos”[10].

Versetul e folosit şi ca argument împotriva arienilor şi a tuturor celor ce neagă dumnezeirea Fiului. „Sfântul Atanasie cel Mare: Dacă Hristos ar fi fost o simplă creatură şi s-ar fi făcut om, omul ar fi rămas ceea ce este, iar nu împreunat cu Dumnezeu; ca atare, El n-ar mai fi avut puterea de a ierta păcatele şi de a mântui; un simplu om nu are capacitatea de a mântui un alt om”[11].  „Cum vor putea birui pământenii suferinţele fără rost câtă vreme ei năzuiesc să trăiască toţi în suferinţă. Cum de nu-şi pun nădejde în nimicirea morţii după ce au văzut că toţi (cei) care au trăit înaintea lor au murit?”[12].

8: şi nici preţul mântuirii sufletului său,

„Pentru Ioan Gură de Aur, e un singur preţ: sângele Fiului Unul-născut, iar pentru Augustin, milostenia e singurul mijloc de a plăti lui Dumnezeu preţul propriului suflet”[13].

9: cu toate că s-a ostenit în veac şi viu va fi până-ntru sfârşit.

Căci El nu va vedea stricăciune atunci când îi va vedea pe cei înţelepţi murind.

„Nu cere, dar, pe fratele tău pentru răscumpărarea ta, ci pe Cel Care depăşeşte firea ta! Nici pe un simplu om, ci pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Care poate da jertfă de ispăşire pentru noi toţi”[14].

10:  Cel nebun şi cel nepriceput vor sfârşi împreună

şi bogăţia lor o vor lăsa pentru alţii;

11: mormintele lor vor fi casele lor de-a pururi,

locuinţele lor din neam în neam,

cu toate că ei cu numele lor şi-au numit pământurile.

„Mai sus (v. 9), psalmistul a numit cu un nume general pe înţelepţi, pe care acum îi împarte şi-i numeşte nebuni şi neînţelepţi. Este lămurit că i-a numit înţelepţi folosindu-se de numele acesta potrivit părerii pe care aceia o au despre ei”[15].

12: Şi omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul: Prin păcat, omul s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, agonisindu-şi cunoştinţa compusă şi pierzătoare, născătoare de patimă. Pierzând cunoaşterea celor inteligibile, el a rămas cu aceea a celor sensibile, lucrând, căutând şi voind aceleaşi lucruri ca şi dobitoacele, în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e împotriva firii. (Despre aceasta vezi în Romani 1, 22-32)”[16].  „Pentru Irineu, omul creat ca fiinţă raţională a pierdut adevărata raţiune şi, trăind iraţional, s-a depărtat de dreptatea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă duhului lumii şi plăcerilor ei (Adv. Haer. 4, 41, 3)”[17].

Diavolul, „făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc, făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele, prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba la înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii”[18].  „O, de s-ar asemăna dobitoacelor! Era mai bine să fi avut neştiinţa fiinţelor necuvântătoare. Dar, ceea ce este mai rău şi mai criminal, au păcătuit nu din necunoaştere, ci din lipsă de respect faţă de Dumnezeu”[19].  „Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul. Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste”[20].  Nu se are în vedere, în acest comentariu, vorbăria fără rost, ci cuvântul ziditor de suflete.   „Cinstea firii raţionale este discernământul care deosebeşte binele de rău. Şi cu dreptate cei ce au pierdut acest discernământ s-au asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune şi putere de discernământ. Prin această putere noi suntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu”[21].

13: Această cale a lor este piatră de poticnire,

dar după aceea vor fi mulţumiţi cu spusele lor.

„Paradoxul: drumul devine piedică”[22].

14: Ca nişte oi sunt aşezaţi în iad,

pe ei moartea îi va păstori;

şi drepţii vor avea stăpânire peste ei dimineaţa,

iar ajutorul lor în iad se va învechi;

izgoniţi din slava lor au fost.

Cuvintele pot fi puse în legătură cu bogaţii cărora se adresează versetul al doilea: „Şi astfel, în urma păcatului, nesimţirea faţă de har a scăzut mult [mai degrabă, a crescut – n. n.], încât această a doua categorie a ajuns până la o viaţă de neînţeles. Căci tot ce s-a depărtat de la învăţătura cea adevărată e o viaţă fără înţeles. De altfel, dorul după averi duce totdeauna la viaţa fără înţeles şi fără rost”[23].  Dar ştim că, până la Hristos, raiul era închis tuturor: „Prinşi sub stăpânirea de nesuportat a lui satan care ne tiranizează, nenorociţii au coborât la iad, eliberaţi de cele de aici, înghiţindu-i moartea în gura ei şi păscându-i ca pe oi începătorul păcatului”[24].

15: Dar sufletul meu îl va mântui Dumnezeu

din mâna iadului atunci când mă va lua.

„De la Adam până la vieţuirea cea după legea lui Moisi, moartea păştea pe oameni, până când a venit adevăratul Păstor, Cel Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi”[25].

16: Nu te teme atunci când omul se îmbogăţeşte,

nici când sporeşte slava casei lui.

17: Că atunci când moare nu ia cu sine nimic,

şi nici slava lui se va coborî după el.

„Aşa e firea bogăţiei! Nu se mută dincolo cu cei ce o au, nu pleacă împreună cu cei ce o stăpânesc, nu stă alături de cei judecaţi acolo şi de cei ce dau socoteală de faptele lor, ci moartea face despărţire între ei şi bogăţie. Pe mulţi însă bogăţia i-a părăsit chiar înainte de moarte. Necredincioasă e folosinţa, netemeinică desfătarea, primejdioasă stăpânirea! Virtutea însă nu-i aşa, şi nici milostenia! Nu, ele sunt comoară nefurată!”[26].

18: Că sufletul său, binecuvântat în timpul vieţii lui,

– care te va lăuda când îi faci bine –

19: intra-va în şirul părinţilor săi

care-n veac nu vor vedea lumină.

„Socot că psalmistul vorbeşte aici despre păcătos; că păcătosul atâta cunoaşte pe Dumnezeu cât i-a dat datina părinţilor lui; prin propria lui putere de gândire, păcătosul nu mai dobândeşte nimic, nici nu-şi adaugă ceva la cunoaşterea adevărului. […] Cei care au îngăduit să fie conduşi de dascăli orbi s-au lipsit singuri de desfătarea luminii. […] Şi suferă aceasta potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru că în viaţa aceasta, prin facerea celor rele, au urât lumina”[27].

20: Omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Iar a ajunge asemenea animalelor înseamnă a fi mai rău decât animalele. A fi prin fire animal şi a rămâne animal ţine de fire, dar e de vină voinţa dacă cei cinstiţi cu raţiune ajung fără de judecată. Deci, când auzi că omul s-a asemănat animalelor celor necuvântătoare, să nu socoteşti că a vrut să arate că oamenii au ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ci a grăit aşa pentru că voia să arate că sunt mai răi decât animalele. Am ajuns mai răi şi mai nesimţiţi decât animalele. Şi am căzut aşa de jos nu din pricină că suntem oameni, ci din pricină că am ajuns mai nerecunoscători decât animalele”[28].   „Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămăşiţele, a se îngrăşa şi a dormi sunt însuşiri naturale ale fiarelor şi dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătăţile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitoceşti din raţionali şi ca fiarele din dumnezeieşti”[29].  „Trupul a fost zidit nestricăcios, precum va şi învia, deşi în stare să primească şi stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor. Dar s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în altul şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea stricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte”[30]. Apropierea lui Dumnezeu, însă, „îndepărtează chiar şi muşcăturile plăcerilor, cele asemenea acelor de tăun, şi nimiceşte în [suflet] prostia şi înţelegerea asemenea turmelor”[31].


[1] SEP 4/I, p. 144

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 1

[3] BBVA, p. 669

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[5] BBVA, p. 669

[6] BBVA, p. 669

[7] BBVA, p. 669

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[10] SEP 4/I, p. 144

[11] BBVA, p. 669

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[13] SEP 4/I, p. 144

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 4

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 5

[16] BBVA, p. 670

[17] SEP 4/I, p. 145

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[19] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, V, 10

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, III

[21] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XVIII

[22] BBVA, p. 670

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 9

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfântul Mucenic Lucian, I

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 11

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Înălţarea Domnului, III

[29] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 9

[30] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 82

[31] Origen, Omilii la Exod, IV, 8

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 47

PSALMUL 47 – Psalm, cântare pentru fiii lui Core; pentru cea de a doua zi a săptămânii.

„Face parte din cântările Sionului. Frumuseţea şi tăria Sionului manifestă prezenţa lui Dumnezeu. În cetatea lui Dumnezeu, Apocalipsa şi apoi Părinţii au văzut imaginea Bisericii (cf. Apocalipsa 3, 12; 21, 10 sq.)”[1].

„În ziua a doua a săptămânii (a creaţiei) – notează Fericitul Augustin – Dumnezeu a făcut tăria pe care a numit-o cer şi care avea să fie populată de mulţimea astrelor (firmamentul). Noi ne gândim la cerul duhovnicesc populat cu sfinţii şi drepţii care alcătuiesc Biserica triumfătoare a lui Iisus Hristos”[2].

1: Mare este Domnul şi lăudat foarte

în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele Său cel sfânt,

2: întru bucuria bine înrădăcinată a întregului pământ.

Munţii Sionului pe clinurile de miazănoapte,

cetatea Împăratului celui mare.

„Ioan Gură de Aur interpretează: de la miazănoapte veneau năvălirile şi războaiele, însă, de unde venea durerea, vine acum bucuria. ♦ […] După Ambrozie, Cetatea lui Dumnezeu se adună laolaltă din toate ţinuturile, inclusiv miazănoaptea păcătoşilor”[3].

„E limpede că prin aceste imagini se are în vedere Biserica şi tainele ei. Căci climatul nordic al lumii este tărâmul locurilor umbrite şi pipernicite din pricina frigului veşnic, rămase fără lumină şi fără binefacerea razelor de soare, fără de care puterea de creştere şi de dezvoltare nu poate da decât semne hotărâte de climă solară. Şi iată că o locuinţă situată cândva la miazănoapte şi care a fost apoi mutată de pe acel tărâm al vieţii, lipsit de lumină şi expus îngheţului, devine cetate dumnezeiască şi sălaş împărătesc[4]. Desigur, e vorba despre venirea neamurilor la credinţă.  După Origen, cetatea este sufletul, în care trebuie să stăpânească legile dumnezeieşti[5].

3: Dumnezeu în turnurile ei Se cunoaşte, atunci când o apără.

4: Iată, regii pământului s-au adunat,

venit-au toţi împreună.

5: Dac-au văzut-o astfel, s-au mirat,

s-au tulburat, s-au zdruncinat,

6: cutremur i-a cuprins;

erau în chinuri, ca acelea ale femeii care naşte.

„Rufinus observă că durerile naşterii sugerează o suferinţă aducătoare de viaţă (cf. Ioan 16, 21)”[6].

7: Prin vânt năprasnic vei sfărâma Tu corăbiile Tarsului.

Tars: „Capitala Ciliciei în Asia Mică, mare centru cultural în antichitate, cotat de Strabo ca fiind superior Atenei şi Alexandriei; loc de naştere a Sfântului Pavel. Actualmente oraşul Tarsus în Turcia”[7].  „Pentru Atanasie, corăbiile de Tharsis sunt simbolul puterii lumeşti. Pentru Rufinus, Tharsis e Cartagina; flota din Tharsis e simbolul trufiei păgânilor”[8].

8: Precum am auzit, aşa am şi văzut

în cetatea Domnului puterilor,

în cetatea Dumnezeului nostru;

Dumnezeu a întemeiat-o pentru vecie.

Precum am auzit, aşa am şi văzut: „Căci glasul dumnezeiesc e adeverit de fapte şi Cuvântul lui Dumnezeu e urmat de venirea Lui”[9].

9: Gândit-am, Dumnezeule, la mila Ta

în mijlocul locaşului Tău.

„În unele manuscrise greceşti s-a strecurat o eroare de lecţiune sau de transcriere: în loc de naos = templu, locaş divin s-a citit laos = popor. E motivul pentru care în vechile cărţi româneşti (1688-1914) întâlnim: în mijlocul norodului (poporului) Tău. Corect e textul din ediţia Rahlfs”[10].

10: După numele Tău, Dumnezeule,

aşa e şi lauda Ta peste marginile pământului;

dreapta Ta e plină de dreptate.

11: Să se veselească muntele Sionului,

fiicele Iudeii să se bucure

de dragul judecăţilor Tale, Doamne.

12: Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi,

spuneţi-i povestea în turnurile lui.

„Theodoret vede aici un îndemn adresat mai-marilor Bisericii ca să vegheze asupra ei şi să o întărească”[11].

„După părerea mea, aceste cuvinte arată acoperit că cei ce au primit, într-un chip înalt, Cuvântul, vor fi înalţi ca turnurile şi vor sta întemeiaţi în credinţă şi în gnoză”[12].

13: Puneţi-vă inimile în puterea Lui

şi socotiţi-i turnurile,

ca să puteţi povesti neamului de după voi.

14: Că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru,

în veac şi în veacul veacului;

El ne va păstori pe noi în veci.

„Sfântul Grigorie de Nyssa: Veşnicia este una singură, atât cea dinainte de facerea lumii, cât şi cea de după sfârşitul acesteia. Veşnicul Dumnezeu este şi El unul singur. Noi, însă, vorbind despre veşnicie şi Dumnezeu, deseori riscăm să greşim; aceasta, nu din cauză că Dumnezeu, în propria Sa existenţă, lasă în urmă-I vreun interval sau trece din nou către ceva ce I-ar sta înainte, ci din pricină că intelectul nostru nu e în stare să perceapă lucrurile decât în limitele propriei noastre naturi; aşa se face că gândim – şi exprimăm – eternitatea prin categoriile trecutului şi viitorului. Dar psalmistul mai spune: Dumnezeu este Împăratul nostru de dinainte de veac (73, 12)”[13].


[1] SEP 4/I, p. 142

[2] BBVA, p. 668

[3] SEP 4/I, p. 142

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[5] Cf. Origen, Omilii la Geneză, IX, 3

[6] SEP 4/I, p. 142

[7] PSALM, p. 383

[8] SEP 4/I, p. 143

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, V

[10] BBVA, p. 668

[11] SEP 4/I, p. 143

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 83, 5

[13] BBVA, p. 669

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 46

PSALMUL 46 – Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.

„Face parte din aşa-numiţii psalmi ai împărăţiei (alături de psalmii 92, 95-98), care Îl aclamă pe Dumnezeu ca Împărat a toate. ♦ Pentru Grigore al Nyssei (59), psalmul profeţeşte Înălţarea Domnului. Şi în [liturgica] Bisericii este folosit în sărbătoarea Înălţării”[1].

1: Bateţi din palme, voi, toate neamurile,

strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie,

Bateţi din palme: „Bătaia din palme, ritmică, făcea parte din ritualul iudaic al marilor celebrări religioase”[2]Strigaţi: „alalazo = a scoate strigăte de luptă în faţa inamicului; a scoate strigăte de bucurie în caz de victorie. În ceremoniile religioase iudaice strigătele de bucurie însoţeau bătaia din palme”[3].

2: că Domnul Cel-Preaînalt e înfricoşător,

Împărat mare peste tot pământul.

„S-a făcut cunoscut lor că a venit prin trup Fiul Unul Născut: ca Domn, celor ce s-au supus Lui prin fapte; ca Prea Înalt, dăruitor al cunoştinţei adevărate celor ce se grăbesc din dorinţa de înţelepciune spre înţelegere, prin contemplare a tainelor neacoperite de simboluri; înfricoşător, ca Judecător şi răzbunător al neascultătorilor; ca Împărat, ca Cel ce face mai presus de fire prin cele contrarii cele contrare; ca Cel ce produce prin pătimire nepătimirea şi, prin moarte, viaţa şi dăruieşte firii cu o putere minunată (paradoxală), prin lipsurile trupeşti, deprinderile neschimbate în cele bune”[4].

3: El ne-a supus nouă popoare

şi neamuri sub picioarele noastre.

4: El ne-a ales pe noi pentru moştenirea Sa,

frumuseţea lui Iacob pe care l-a iubit.

„Pentru Atanasie, versetul se referă la profeţia lui Iacob din Facerea 49, 10: …el este aşteptarea neamurilor. Mândria lui Iacob este că toate neamurile vor privi la urmaşul său”[5].

5: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,

Domnul în glas de trâmbiţă.

„Scenă de triumf, când Dumnezeu Şi-a luat în stăpânire capitala prin aducerea solemnă a chivotului în sanctuarul din Ierusalim (cf. II Regi 6, 15). ♦ După Chiril al Alexandriei, în a doua parte a psalmului, Duhul vesteşte puterilor îngereşti că Îl vor vedea ridicându-Se la cer pe Cel care coborâse din cer (cf. Efeseni 3, 10; 4, 9)”[6].

6: Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi-I,

cântaţi Împăratului nostru, cântaţi-I,

7: că Împărat a tot pământul e Dumnezeu,

cântaţi cu înţelegere.

„Slăvirea lui Dumnezeu nu trebuie să fie sau să rămână un simplu act ritual; ea trebuie să aibă un conţinut, un înţeles la care să participe atât inima cât şi mintea”[7].  „Pentru Chiril al Alexandriei, e vorba de înţelegerea pe care o au sfinţii, spre a cunoaşte taina lui Hristos. Pentru Ioan Gură de Aur, va cânta cu pricepere cel care va fi cunoscut toate faptele minunate ale Domnului. Benedict citează acest fragment punându-l în legătură cu 2,11 (…cu cutremur) şi 137, 1 (…înaintea îngerilor) şi conchide: Să psalmodiem în aşa fel încât mintea noastră să fie în armonie cu glasul (Regula, 19)”[8].

8: Dumnezeu S-a împărăţit peste neamuri,

Dumnezeu şade pe tronul Său cel sfânt.

9: Mai-marii popoarelor s-au adunat laolaltă cu Dumnezeul lui Avraam,

că foarte s-au înălţat puternicii lui Dumnezeu pe pământ.

„Alianţa cu Avraam cuprinde toată umanitatea”[9].

Cei puternici ai lui Dumnezeu s-au ridicat foarte: „Fiindcă cei ce au dovedit bărbăţie pentru Dumnezeu, părăsind cugetarea pământească, au trecut la cugetarea celor de sus. Aceasta socotesc că înseamnă s-au ridicat[10].  „Adică să nu fi prins zăbovind în nici un fel de păcat, ci mai mult urcă, ca spre un munte, spre o viaţă înaltă şi frumoasă, care nu are nimic josnic, ci se distinge printr-o virtute înaltă şi ridicată şi eliberată de cugetul coborât, adică pământesc şi trupesc. Iar cel mai ridicat peste cele pământeşti e cugetul sfânt”[11].  „Căci în Hristos ne-am izbăvit de a mai cugeta cele ale trupului şi de a ne tăvăli în patimile pământeşti, şi prin El suntem ridicaţi la înălţime, cugetând cele de sus şi petrecând în ceruri”[12].


[1] SEP 4/I, p. 140

[2] BBVA, p. 667

[3] BBVA, p. 667

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 14

[5] SEP 4/I, p. 141

[6] SEP 4/I, p. 141

[7] BBVA, p. 668

[8] SEP 4/I, p. 141

[9] PSALM, p. 383

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 45

PSALMUL 45 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, asupra celor ascunse; Psalm.

„Este prima din cele şase cântări ale Sionului (45, 47, 75, 83, 86, 121) care preamăresc muntele sfânt ca loc al prezenţei lui Dumnezeu. Pentru Grigore al Nyssei (59), psalmul este un cânt de biruinţă care vesteşte în chip tainic arătarea Domnului în trup”[1].

„Cuvintele introductive: al alamot[2]. Traducătorii Septuagintei au extras radicalul din care este alcătuit cuvântul alamot: (׳-l-m), care formează şi verbul alom – a oculta. De aceea au tradus υπερ των κρυφίων (asupra celor oculte). Biblia 1688 traduce după Septuaginta: pentru cele ascunse”[3].

„Cassiodor interpretează cele ascunse ca referindu-se la taina cea din veac ascunsă a venirii lui Hristos în lume”[4].

1: Dumnezeul nostru este scăpare şi putere,

ajutor în necazurile cele ce cu putere se abat asupra noastră.

2: De aceea nu ne vom teme când pământul se va cutremura,

nici când munţii se vor muta în inima mărilor.

Pare a fi o viziune a vremurilor celor de pe urmă, în care singuri drepţii nu se vor teme. Sau „poţi înţelege şi metaforic ideea acestor cuvinte, anume că psalmistul a numit munţi pe oamenii mândri de măreţia lor, pe oamenii care nu vor să ştie de tăria lui Dumnezeu şi se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; aceştia, fiind apoi învinşi de cei ce predică cu putere şi pricepere cuvântul înţelepciunii, îşi vin în fire, se tem de Domnul şi se smeresc în faţa tăriei lui Dumnezeu”[5].

3: Apele lor au vuit şi s-au tulburat,

de tăria Lui munţii s-au cutremurat.

4: Avânturile râului înveselesc cetatea lui Dumnezeu;

Cel-Preaînalt Şi-a sfinţit locaşul.

„Pentru unii Părinţi, râul îl simbolizează pe Hristos sau pe Duhul Sfânt, iar cetatea lui Dumnezeu simbolizează adunarea credincioşilor (de ex. Euthymios Zigabenos, apud Mortari, nota ad loc.). Pentru Ioan Gură de Aur, aici este o imagine a Providenţei lui Dumnezeu, care le îmbrăţişează pe toate. Augustin pune versetul în legătură cu Ioan 7,38 (râuri de apă vie…): A spus aceasta despre Duhul pe care aveau să-L primească”[6].

„Cel drept bea acum apă vie, dar o va bea şi mai târziu mai din belşug, când va fi înscris ca cetăţean în cetatea lui Dumnezeu. Acum […] înţelege puţin câte puţin din contemplările dumnezeieşti; atunci, însă, va primi totodată râul plin de ape, în stare să inunde de bucurie toată cetatea lui Dumnezeu. Ce poate fi râul lui Dumnezeu decât Duhul cel Sfânt, Care sălăşluieşte în cei vrednici prin credinţa celor ce au crezut în Hristos?”[7]Cel-Preaînalt Şi-a sfinţit locaşul: „Poate că aici psalmistul vorbeşte de trupul cel purtător de Dumnezeu, care a fost sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Deci să înţelegi prin locaşul celui Prea Înalt arătarea lui Dumnezeu în trup”[8].

5: Dumnezeu e-n mijlocul ei, ea nu se va clătina,

Dumnezeu o va ajuta dis-de-dimineaţă.

Pentru dis-de-dimineaţă SEP 4 are revărsatul zorilor: „Pentru unii Părinţi (Ioan Gură de Aur, Theodoret), revărsatul zorilor arată că Dumnezeu nu se va lăsa aşteptat; pentru alţii (Chiril al Alexandriei, Ambrozie) e o prevestire a Învierii lui Hristos”[9].

Dumnezeu e-n mijlocul cetăţii precum odinioară pomul vieţii se afla în mijlocul Raiului: „Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor”[10].  „Soarele dreptăţii (Hristos) face dimineaţă în suflete odată cu răsărirea luminii spirituale şi atunci face zi în sufletul celui care L-a primit”[11].

6: Neamuri s-au tulburat, împăraţii s-au încovoiat,

Cel-Preaînalt Şi-a ridicat glasul, pământul s-a cutremurat.

7: Domnul puterilor e cu noi,

El e ocrotitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.

8: Veniţi şi vedeţi faptele Domnului,

minunile pe care le-a pus El pe pământ

„Cel care nu-i apropiat, prin fapte, de Dumnezeu nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu cu ochii curaţi ai minţii. De aceea, veniţi, apropiaţi-vă mai întâi, apoi vedeţi lucrurile Domnului, care sunt minunate şi prea slăvite”[12].

9: punând capăt războaielor pân-la marginile pământului;

El va sfărâma arcul şi va frânge arma,

iar scuturile în foc le va arde.

10: Luaţi-vă răgaz şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu;

întru neamuri Mă voi slăvi, slăvit voi fi pe pământ.

Luaţi-vă răgaz: „Adică: Faceţi o pauză în lucrul vostru obişnuit, în preocupările voastre curente; cunoaşterea lui Dumnezeu nu se dobândeşte în grabă, între alte două treburi; ea cere o anumită aşezare a minţii”[13].  „Mulţi Părinţi atrag atenţia că e nevoie de răgaz, de reculegere, de alungarea preocupărilor pământeşti, de stăruinţă pentru a-L cunoaşte pe Domnul”[14].

„Sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincia, de la avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot voie proprie. Aceasta e lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”[15].  „Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele. Dar e cu neputinţă să le şteargă sau să le desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate dezrădăcina cu totul”[16].  „Dintre lucrările trupeşti, trebuie mortificate curvia, necurăţia şi, simplu grăind, toate cele pământeşti, ca şi patima cea rea. […] Deci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora”[17].  „Mintea omenească, dacă e bine aşezată în linişte şi în obişnuinţa să stea departe de vântul închipuirii necurate, are o vedere ascuţită şi străvăzătoare şi primeşte cunoştinţa neînşelătoare a lucrurilor. Dar dacă e îngroşată de vreo patimă, nu va străvedea vreodată nici însăşi frumuseţea dumnezeiască, ci se va sălăşlui dimpotrivă în cele pământeşti, asemenea unor păsări care fiind prinse şi legate, au pierdut putinţa de-a zbura spre cele de sus”[18].   Întru neamuri Mă voi slăvi: Hristos „avea să Se înalţe pe cruce pentru neamuri şi să primească înălţarea peste tot pământul”[19].

11: Domnul puterilor e cu noi,

El e ocrotitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.

Iacov e alt nume pentru Israel, prin amândouă numele înţelegând pe cel ce luptă avându-L alături pe Dumnezeu sau mintea văzătoare de Dumnezeu. Altfel Iacov înseamnă (şi) cel ce ţine de călcâi, putând arăta pe cel ce are un bun sfârşit al vieţii acesteia, călcâiul însemnând sfârşitul.


[1] SEP 4/I, p. 139

[2] על־עלמות

[3] PSALM, p. 383

[4] BBVA, p. 667

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 3

[6] SEP 4/I, p. 140

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 4

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 4

[9] SEP 4/I, p. 140

[10] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 9

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 5

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 7

[13] BBVA, p. 667

[14] SEP 4/I, p. 140

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 45

[16] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 11

[17] Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, 22

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 8