Răzvan Codrescu – Praznicul şi icoana Bunei Vestiri

 

Icoană rusească, Novgorod, sfârşitul secolului XV

 

Răzvan Codrescu – Praznicul şi icoana Bunei Vestiri

I

 

Sfântul Efrem Sirul (P. G. 92, col. 809) compară căderea neamului omenesc prin neascultarea Evei cu mântuirea neamului omenesc prin ascultarea Mariei – Noua Evă. Putem lesne dezvolta această comparaţie, spre a înţelege ceva mai mult din misterul feminităţii. Eva cea veche răspunsese afirmativ la chemarea şarpelui, spre pierzanie. Eva cea nouă răspunde afirmativ la chemarea îngerului, spre izbăvire. Cea „născută” din coasta lui Adam cel vechi se nevrednicise din trufie şi-şi agonisise „haine de piele”. Cea care va naşte ea însăşi pe Hristos – Noul Adam – se învredniceşte din smerenie şi-şi agoniseşte veşmânt de slavă. Liberă de orice constrângere, femeia căzuse atunci în păcat şi se făcuse mijlocitoare păcatului pentru Adam şi pentru toată sămânţa lor. Liberă de orice constrângere, femeia se înalţă acum la virtute şi se face mijlocitoare virtuţii pentru toţi şi pentru toate. De aceea pe Eva – „Viaţa” – cea veche Dumnezeu o blestemase să zămislească în păcat şi să nască în chinuri, pe când pe Maria – „Stăpâna” vieţii primenite prin har şi adevăr – Dumnezeu o binecuvintează să zămislească neîntinat şi să nască fără durere. Pe Eva dintâi „a luminat-o” purtătorul falsei lumini, Lucifer, duhul întunericului. Pe Eva cea nouă „a umbrit-o” tainic Duhul cel din Treime, Lumina cea adevărată, care „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Celei păcătoase i-a fost dat să nască pe Cain, ucigaşul de frate. Celei Preacurate i se dă să nască pe Domnul Învierii şi al dragostei frăţeşti. Eva e soaţă lui Adam şi mamă odraslelor lui. Maria e Mireasa lui Dumnezeu şi Maică propriului ei Mire. Pe maica noastră dintâi a înghiţit-o iadul, de unde sufletul ei a fost scos după mii de ani, prin mila biruitorului morţii. Pe Maica Domnului a înghiţit-o cerul, cu suflet şi cu trup, rânduind-o mai presus de îngeri.
„Troparul Bunei Vestiri numeşte această sărbătoare «începutul mântuirii noastre» şi «arătarea tainei celei din veac», iar Fecioara e numită «templu sfinţit» şi «sân de maică mai presus de ceruri». Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Buna Vestire «praznicul Rădăcinii», în sensul de început absolut al noului eon. Antropologia urcă astfel la «rădăcina mariologiei». Pentru Părinţi, naşterea lui Hristos, mai mult decât modalitate a Întrupării, are valoare de semn, replică vizibilă a naşterii invizibile – «născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria». De aici imaginea naşterii credincioşilor ex fide et Spiritu Sancto: credinţa fiecăruia se include, se înrădăcinează în fapta Fecioarei, înfiat-ul rostit de ea” (P. Evdokimov, Femeia…, p. 246).
Toate acestea şi multe altele – înţelese sau neînţelese de mintea omenească – se vădesc în strălumina Bunei Vestiri, care de aceea s-ar cuveni să fie ţinută drept adevărata zi creştină a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a „eternului feminin”.

 

 

Icoană de Andrei Rubliov, începutul secolului XV

II

 

Buna Vestire – gr. Evanghelismos, sl. Blagoveştenie, lat. Anuntiatio Beatae Mariae Virginis – a Întrupării lui Dumnezeu prin naştere neîntinată, unul dintre cele 12 praznice împărăteşti de peste an, ţinut de toată creştinătatea la 25 martie, este preludiul minunat al Evangheliei, al Veştii celei Bune aduse de Hristos şi răspândite în lume prin Apostolii Săi. Gavriil binevestind-o pe Maria – “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei… Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 28-35) – este una dintre temele iconografice cele mai răspândite şi mai îndrăgite în lumea creştină, iar răspunsul smerit al Fecioarei – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) – înseamnă însuşi consimţământul firii omeneşti la marele plan mântuitor al lui Dumnezeu.

Buna Vestire se pare că era prăznuită de Biserică încă dinainte, dar reprezentarea ei iconografică – după unele tatonări timpurii (ca de pildă cea din catacomba Priscilla, datată în secolul II şi controversată tematic) – prinde contur mai precis abia prin secolele VI-VII, ca şi imnografia aferentă (Acatistul Bunei Vestiri, atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, este din secolul VII). Ea se bazează pe textul evanghelic al lui Luca (citat mai sus), pe evocarea liturgică (“Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte…” – Troparul Bunei Vestiri) şi, în unele variante, pe Protoevanghelia lui Iacob (XI, 1: mai întâi Maria ar fi auzit un glas la fântână – aşa-numita şi rar reprezentata “înainte-vestire” – şi, întorcându-se în casă tulburată şi nedumerită, se apucă să toarcă sau să coasă).
Îngerul coboară de sus, din stânga, fiind înfăţişat de obicei cu picioarele depărtate, ca în plină alergare, uneori cu o aripă ridicată în sus şi alta lăsată în jos (ceea ce întăreşte impresia venirii în zbor), în mâna stângă ţinând toiagul sau suliţa (simbol al investiturii sale divine) şi cu mâna dreaptă întinsă în semn de binecuvântare spre Fecioară, care stă dinaintea lui fie în picioare, fie aşezată în jilţ, dar smerită şi cutremurată, cu capul înclinat în direcţia crainicului ceresc, dar parcă evitând să-i înfrunte privirea (ochii ei caută mai degrabă spre privitorul icoanei, ca într-un fel de complicitate a umanului). Cu mâna dreaptă Fecioara schiţează un gest de răspuns, iar în stânga ţine fusul sau ghergheful (care uneori pare să-i scape din mână, marcând emoţia puternică a momentului).

“De obicei, icoana scoate în evidenţă unul dintre cele trei momente ale evenimentului.
Primul moment: apariţia Arhanghelului, salutarea lui, tulburarea şi chiar frica Sfintei Fecioare. În această situaţie, ea se întoarce şi, în surprinderea ei, scapă din mâini fusul cu care torcea.

Al doilea moment: mirarea şi prudenţa Maicii Domnului. […] Din cauza căderii strămoaşei noastre Eva, Fecioara Maria este reţinută şi nu primeşte de îndată vestirea minunată din lumea de dincolo, ci pomeneşte de legea firii : «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?!». Icoana redă acest lucru prin gestul mâinii ei, pe care o ţine în dreptul pieptului, cu palma întoarsă în afară – semn al uimirii şi al ezitării de a accepta.
În fine, al treilea moment: consimţirea Maicii Domnului. Aici, plecându-şi capul, îşi duce mâna la piept – gest al acceptării, al supunerii, hotărâtor pentru soarta lumii: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!» […].

Dar această evidenţiere a momentelor menţionate nu este o regulă generală şi multe icoane le combină, înfăţişând, ca să spunem aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii Domnului. Ea îşi îndreaptă mâna spre înger, cerându-i parcă răspuns la îndoielile care o asaltează, şi, în acelaşi timp, plecându-şi capul, îşi exprimă supunerea” (L. Uspensky, Vl. Lossky, Călăuziri…, pp. 184-185).

Arhitectura esenţializată din fundal închipuie Biserica, dar şi pe Fecioara însăşi – Templu al Celui Prea Înalt. Duhul Sfânt e înfăţişat discret în partea de sus, ca mănunchi de raze ce ating nimbul Mariei (penetrând o eşarfă roşie – vălul fecioriei) sau ca porumbel (cum apare în scena Botezului în Iordan). Istoric, reprezentarea a evoluat de la un aspect mai static spre unul mai dinamic. În programul iconografic al bisericilor răsăritene, scena este reprezentată de regulă în două părţi: pe stâlpii (coloanele) dintre altar şi naos (Arhanghelul în stânga, Fecioara în dreapta) şi pe uşile împărăteşti.

“Începând din secolul al XV-lea, când iconostasul şi-a găsit forma definitivă, cu mai multe registre, mergând până la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii Sfânta Împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată când se ţine liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri e reactualizată…” (E. Sendler, Icoanele…, p. 44).

Să ne amintim că în limbajul liturgic Maica-Fecioară este numită ea însăşi “cheia Împărăţiei”, “uşă cerească” sau “uşă a mântuirii”, ori “dumnezeiască intrare a celor ce se mântuiesc”. Ea, Hodighitria(“Îndrumătoarea”), ne călăuzeşte în chip tainic, ca un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face nouă “poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim, spre lumina neînserată a Zilei a Opta.

 

Răzvan CODRESCU

 

 

Icoană bizantină , Ohrida, secolul XIV

 

Repere bibliografice:

 

Acatistul Bunei Vestiri…, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.

Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 (versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania).

Branişte, Ene, Liturgica generală, cu noţiuni de artă bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.

Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, traducere de Anca Popescu, ediţie îngrijită de Ştefan Ionescu-Berechet, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, traducere de C. Săndulescu-Verna, Editura Sophia, Bucureşti, 2000.

Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, cu o prefaţă de Olivier Clément, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Viaţa Maicii Domnului, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1998.

Mineiul pe martie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.

Sendler, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Uspensky, Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, traducere de Anca Popescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.