Comentarii la Cartea Profetului Zaharia – 11

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 11 – Întoarcerea lui Israel (continuare). Cei doi păstori.

1: Deschide-ţi porţile, Libane,

să-ţi mistuiască focul cedrii!

„Primele trei versete ale capitolului evocă o catastrofă, distrugere a tot ceea ce se înălţase cu trufie. ♦ Menţionarea Libanului se poate interpreta în diverse feluri: Libanul poate simboliza pe rege, pe cel bogat şi neamurile. Targumul vede aici (şi în Isaia 2, 13) Libanul ca pe o referire la duşmani; poate fi, dimpotrivă, o trimitere la Ierusalim, la Iuda sau la Templu, cu porţile şi cedrii săi. O parte a tradiţiei evreieşti, dar şi creştine, vede în acest verset vestirea cuceririi cetăţii şi a distrugerii Templului. Tradiţia rabinică identifică Libanul cu Templul”[1].

2: Să plângă pinul de căderea cedrului,

că tare amărâţi sunt cei puternici!

Vă tânguiţi, stejari din Vasan,

că smuls e codrul răsădit ca peria.

„Pinul (gr. πίτυς), în comparaţie cu cedrul, se caracterizează prin înălţimea redusă. Theodor al Mopsuestiei comentează aici că cei slabi gem atunci când văd prăbuşirea celor puternici”[2].

„După cum – aşa cum zice Domnul – bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), tot aşa întristare multă şi plângere se face în cer pentru un suflet care cade de la viaţa cea veşnică; […] pentru sufletul acela (care se pierde) plâng şi se tânguiesc toţi sfinţii. La aceasta se referă […] Scriptura, când zice: A căzut bradul, întristaţi-vă cedrii”[3].  „Libanul este muntele acoperit de cedri. Iar acesta este un arbore binemirositor şi între cei mai admiraţi pentru frumuseţea lui. Ierusalimul este asemănat cu Libanul pentru că are o mulţime de preoţi, admirată pentru cinstirile ce se dau pe temeiul legii. Căci ei au fost rânduiţi conducători ca nişte arbori robuşti şi înalţi în dumbrăvi, care întrec măsura tuturor celorlalţi şi sunt aşezaţi mai presus de tot poporul de sub conducerea lor. Dar s-a aprins Libanul, adică Ierusalimul. Iar cei ce străluceau în el şi erau foarte vestiţi şi aveau mulţimea slavei, s-au plâns unii pe alţii, căzând şi pierzându-se şi pierind ca nişte lemne tăiate de ostaşii Romanilor. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin care acei răi s-au pierdut în chip rău, S-a făcut ca o tulpină înaltă. Căci desfată prin înălţările nesfârşite spre cele de sus şi se lărgeşte, ca să zic aşa, peste tot pământul de sub cer”[4].

3: Glas de păstori plângând,

că slava lor li s-a făcut mâhnire;

şi glas de lei răcnind,

căci răcnet e-a Iordanului trufie.

„Ca şi cedrii Libanului şi stejarii Vasanului, vegetaţia luxuriantă a Iordanului inferior e simbolul trufiei neamurilor păgâne”[5].  „Pentru Theodor al Mopsuestiei, Iordanul suferă aroganţa: leii, adică cei puternici, rag pentru că văd ce păţesc cei care au dispreţuit Iordanul. Fluviul ar reprezenta Iudeea, care îşi va regăsi prosperitatea”[6].

„Ceea ce urmează [vv. 417] este o alegorie cu oarecare dificultăţi exegetice. Nemulţumit de păstorii turmei Sale (conducătorii poporului), Domnul preia El Însuşi această sarcină (uneori trecută, în numele Său, profetului), dar cu prerogativele unui judecător care pedepseşte prin aşezarea unui păstor justiţiar”[7].

4: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: „Paşteţi oile menite-njunghierii,

5: cele pe care cumpărătorii le-njunghiau fără să le pară rău, iar vânzătorii lor ziceau: «Binecuvântat e Domnul , că ne-am îmbogăţit!», iar păstorilor lor nu le păsa de ele.

6: De aceea nu-Mi va fi milă de cei ce locuiesc ţara, zice Domnul; ci, iată, Eu îi voi da pe oameni, pe fiecare în mâna aproapelui său şi în mâinile regelui său; aceia vor nimici ţara, iar Eu nu-i voi scoate din mâna lor.

Vor nimici ţara „trimite, după Theodor al Mopsuestiei şi Didim, la luptele interne: fără ocrotirea lui Dumnezeu, locuitorii se ridică unii împotriva altora”[8].

7: Şi voi paşte oile de-njunghiere în ţara Canaanului şi voi lua pentru Mine două toiege: pe unul l-am numit Frumuseţe şi pe celălalt l-am numit Funie; şi voi paşte turma.

Două toiege „amintesc, chiar şi lexical, de Iezechiel 37, 15-28. Poate sub influenţa pasajului din Iezechiel, unde cele două toiege sunt explicit simboluri ale lui Iuda şi Israel, Targumul substituie, în versetul de faţă, semnificaţia obiectelor propriu-zise: poporul s-a despărţit în două, Israel şi Iuda, pe când Domnul se bucura că din casa lui David aveau să iasă conducătorii poporului. Pentru Eusebiu (DE X, 4,16-23), primul toiag este al Ierusalimului, al vechiului legământ (frumuseţea slujbei marelui preot), iar al doilea este al întregului popor, care va fi risipit pentru că a dat plata de treizeci de arginţi. Pentru Theodor al Mopsuestiei, cele două toiege sunt regalitatea şi preoţia”[9].

8: Şi într-o lună i-am stârpit pe cei trei păstori; şi sufletul Meu se va îngreuia asupră-le, fiindcă şi sufletele lor răcneau împotrivă-Mi.

Cei trei păstori „au primit numeroase interpretări. Tradiţia rabinică trimite la triada Moise, Aaron, Miriam; Ieronim face aceeaşi apropiere. Theodor al Mopsuestiei nu acordă nici o semnificaţie numărului trei. Didim, Theodoret al Cyrului şi Chiril al Alexandriei văd aici o aluzie la cele trei categorii menţionate în Ieremia 2,8.23: regii, preoţii şi profeţii. ♦ într-o lună: expresie enigmatică; Eusebiu o glosează într-un moment anume, acela al Mântuitorului nostru (DE X, 4,24)”[10].

9: Şi am zis: Nu vă voi paşte: cine-i de murit, să moară, cine-i de căzut, să cadă; iar ceilalţi să mănânce fiecare carnea aproapelui său.

10: Şi voi lua toiagul Meu cel frumos şi-l voi arunca jos, ca să rup legământul pe care l-am făcut cu toate popoarele.

Ca să rup legământul: „După Didim, este legământul de care vorbea Moise în Deuteronom 32,8, spunând că Dumnezeu a stabilit teritoriile neamurilor. După Chiril, neamurile, cei care erau departe, se apropie prin credinţă, iar în ziua învierii Sale Hristos le împrăştie ca să poarte Evanghelia pe tot pământul”[11].

11: Şi rupt va fi în ziua aceea; şi Canaaneenii, oile păzite pentru Mine, vor cunoaşte că e cuvântul Domnului.

12: Şi le voi zice: Dacă socotiţi că-i bine, daţi-Mi preţul; dacă nu, nu Mi-l daţi! Iar ei au dat preţul Meu: treizeci de arginţi”.

Treizeci de arginţi: „comentariile creştine fac în mod evident legătura cu preţul trădării lui Iuda, aşa cum este el atestat în Evanghelia după Matei (26,15; 27,3-5), singurul dintre evanghelişti la care este precizată suma”[12].

13: Iar Domnul a zis către mine: „Aruncă-i în cuptorul de topit, şi voi vedea dacă-i [argint] curat, în ce chip adică M-am lăsat Eu pus la încercare de dragul lor”. Iar eu am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în cuptorul de topit din casa Domnului.

Sunt anticipate aici vânzarea Mântuitorului şi patimile Sale: „Ascultă şi mărturiile Scripturii despre cei treizeci de arginţi! Şi le voi spune: Dacă este bine înaintea voastră, sau daţi-mi plata mea, sau nu mi-o daţi şi celelalte. Alta este plata pe care Mi-o datoraţi voi, pentru că am vindecat orbi şi şchiopi, şi alta primesc! În loc de mulţumire, necinste; în loc de închinăciune, insultă! Vezi cum a văzut Scriptura mai dinainte lucrurile? Şi au hotărât plata mea treizeci de arginţi. Cât de precise sunt cuvintele profetice! Cât de mare şi de infailibilă cunoştinţa Sfântului Duh! N-a spus zece, nici douăzeci de arginţi, ci treizeci, precis, atât cât au şi fost!  – Dar spune-mi, profete, unde merg aceşti bani? Oare cel care i-a luat îi ţine, sau îi dă înapoi? Şi după ce îi dă înapoi, unde merg? – Şi am luat, spune profetul, pe cei treizeci de arginţi şi i-am pus în casa Domnului în topitoare. Compară acum profeţia cu Evanghelia. Evanghelia zice: Iuda, căindu-se, a aruncat arginţii în templu şi a plecat (Matei 27, 3.5). Totuşi aici trebuie lămurită aparenta contradicţie dintre textul profeţiei şi al Evangheliei. Cei care resping pe profeţi spun că profetul zice: Şi i-am pus în casa Domnului în topitoare; iar Evanghelia spune: Şi i-a dat pe ţarina olarului (Matei 27, 10). Ascultă în ce chip amândouă textele spun adevărul. […] Nu este vreo contradicţie între textul Evangheliei: ţarina olarului şi textul profetului: topitoare. Topitoare au nu numai cei care topesc aurul şi nici numai cei care topesc arama, ci au topitori şi olarii. În adevăr, olarii, după ce despart părţile fine, grase şi folositoare de pământ de pietricele şi după ce dau la o parte materiile netrebnice, topesc lutul cu apă spre a lucra cu uşurinţă cele ce voiesc să fabrice. Dacă lucrul stă aşa, pentru ce te minunezi dacă Evanghelia vorbeşte despre ţarina olarului? Profetul şi-a rostit enigmatic profeţia sa, de vreme ce în multe locuri profeţiile sunt enigmatice”[13].

14: Şi am aruncat cel de al doilea toiag al meu, Funia, ca să rup legământul dintre Iuda şi Israel.

„Referirea la ruptura dintre Iuda şi Israel corespunde cu Iezechiel 37,15-28, unde cele două toiege reprezintă cele două părţi ale poporului, care vor fi legate de Dumnezeu într-un singur popor cu un singur păstor, regele davidic”[14].

15: Şi mi-a zis Domnul: „Ia-ţi unelte păstoreşti de păstor nechibzuit.

Dacă Theodoret al Cyrului menţionează că unii au văzut în păstorul nechibzuit pe Antioh Epifanes, „consideră că este mai degrabă vorba de diavol”[15].

16: Că, iată, Eu voi ridica păstor împotriva ţării: pe cea care lipseşte n-o va cerceta, pe cea rătăcită n-o va căuta, pe cea zdrobită n-o va vindeca, pe cea întreagă n-o va călăuzi; dar va mânca el carnea celor alese şi le va sfărâma încheieturile.

17: Vai de păstorii cei găunoşi

care au părăsit oile!

Sabie pe braţul său

şi peste ochiul său cel drept:

Braţul său de tot se va usca,

iar ochiul său cel drept

va fi-necat în întuneric”.

„Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria lor plăcere. […]  Iar când par să ştie ceva despre acestea [despre cele ce le poruncesc altora], din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Proroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi, de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii [contemplaţiei]. Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se veştejesc. Astfel, cei ce şi-au legat sabia nu la şold, ci la braţ, nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ, cei ce vor să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine”[16].

---

[1] SEP 5, p. 551

[2] SEP 5, p. 551

[3] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XV, 3

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[5] BBVA, p. 1200

[6] SEP 5, p. 551

[7] BBVA, p. 1200

[8] SEP 5, p. 552

[9] SEP 5, p. 552

[10] SEP 5, p. 553

[11] SEP 5, p. 553

[12] SEP 5, p. 553

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 10-11

[14] SEP 5, p. 554

[15] SEP 5, p. 554

[16] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 25