Pictură de Monica Vasiloaia
.
CAPITOLUL 6 – A opta vedenie: cele patru care. Încununarea marelui preot.
1: Şi m-am întors: şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi, iată, patru care ieşind dintre doi munţi; iar munţii erau de aramă.
„Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, […] au fost asemănate de Prooroc cu doi munţi de aramă, dintre care au ieşit, asemenea unor care cu cai, cele patru Evanghelii, care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire Duhul lui Dumnezeii peste ţara de la miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei şi peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului. Sau poate cele patru care reprezintă forţa celor patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii. Căci şi ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, legea duhului”[1].
2: La carul cel dintâi erau cai roşii, iar la carul cel de-al doilea, cai negri;
3: la carul cel de-al treilea, cai albi, iar la carul cel de-al patrulea, cai tărcaţi şi suri.
„Părinţii interpretează prezenţa carelor, culorile şi direcţiile în care pornesc carele. Pentru Theodor al Mopsuestiei, carele sunt puterile cereşti, pe care mesagerul le prezintă drept cele patru vânturi aflate în slujba Domnului; sunt puternici pentru că ies din munţii de aramă. Culorile cailor sunt simbolice: negrul este semnul doliului şi al pedepsei; caii de această culoare urmează să se îndrepte spre miazănoapte (v. 6); caii albi urmează să-i ajute pe robi să se elibereze; roibii pornesc spre miazăzi, pentru a lupta împotriva celor care-i asupresc pe israeliţi; cei tărcaţi, suri, au o menire amestecată, cum este şi culoarea lor: să-i pedepsească pe duşmani, să-i ajute pe israeliţi. Chiril al Alexandriei oferă o asociere mai limpede a celor patru culori cu cele patru imperii care şi-au exercitat pe rând puterea împotriva israeliţilor: roibii sunt babilonienii, cei negri sunt perşii şi mezii, cei albi sunt grecii şi macedonenii, iar cei tărcaţi sunt romanii. Această ultimă identificare, anacronică din punctul de vedere al Cărţii lui Zaharia, se explică prin concepţia despre caracterul profetic al textului. O interpretare similară se găseşte la Ieronim, care aduce în plus justificări ale simbolisticii cromatice: roşul sugerează caracterul sângeros al babilonienilor, negrul îi descrie pe mezi şi perşi; macedonenii au dreptul la alb pentru că în timpul stăpânirii lor a avut loc biruinţa Macabeilor, iar romanii sunt în acelaşi timp şi tărcaţi, şi puternici, pentru că unii dintre împăraţii lor au fost favorabili evreilor, în vreme ce alţii i-au asuprit”[2].
4: Şi, răspunzând, am zis către îngerul care grăia întru mine: Ce sunt acestea, Doamne?
5: Iar îngerul care grăia întru mine a răspuns, zicând: Acestea sunt cele patru vânturi ale cerului, care merg să stea în faţa Domnului a tot pământul.
6: Cei de la [carul] cu cai negri mergeau spre ţara miazănopţii; cei albi mergeau după ei, iar cei tărcaţi mergeau spre ţara miazăzilei;
7: iar cei suri ieşeau şi cătau să meargă să dea ocol pământului. Şi a zis: Mergeţi şi daţi ocol pământului! Şi au dat ocol pământului.
8: Şi el a strigat şi mi-a grăit, zicând: Iată, aceştia merg spre ţara miazănopţii; şi ei Mi-au potolit mânia în ţara miazănopţii”.
„Ţara miazănopţii: Babilonul. După ce i-a pedepsit pe asupritorii poporului Său, Domnul Îşi potoleşte mânia”[3].
Aceştia merg: Didim cel Orb „precizează că aici este vorba de caii negri din v. 6; el remarcă opoziţia dintre vântul rece şi aspru de la miazănoapte şi vântul înmiresmat de la miazăzi, amintit în Cântarea Cântărilor 4, 16. ♦ […] ţara de la miazănoapte ar putea fi Babilonul, dar este explicată de o tradiţie ebraică relatată de Ieronim ca imperiul mezilor şi perşilor, cucerit de macedoneni. Teritoriile respective nu se află la nord de Israel, dar din acea direcţie veneau duşmanii, fiindcă pe acolo era drumul”[4].
9: Şi a fost cuvântul Domnului către mine, zicând: „Lucrurile din robime ia-le de la căpetenii şi de la cei ce i-au fost de folos şi de la cei ce au înţeles-o.
„E vorba de obiectele preţioase (din argint şi aur) trimise în dar de către Evreii care nu se întorseseră din robie, rămânând în Babilon”[5].
„Theodor al Mopsuestiei consideră pasajul analog cu cele din Ieşirea 25, 2-3; 30, 16; 35, 5 şi urm., unde Moise primeşte o poruncă asemănătoare; Didim presupune că cele din robie se referă la odoarele pe care cotropitorii babilonieni le jefuiseră din Templu. El reia apoi alegoria obişnuită cu privire la aur şi argint: acestea reprezintă duhul şi cuvântul”[6].
10: Şi-n ziua aceea vei intra în casa lui Iosia, fiul lui Sofonie, care a venit din Babilon.
Iosia, fiul lui Sofonie: „Acest personaj nu mai apare în nici un alt loc din Biblie; ar putea fi fiul preotului Sofonie, prieten al lui Ieremia (Ieremia 36 [29 TM], 25-29; 44 [37 TM], 3; acesta a fost deportat în 587 î. Hr. – cf. IV Regi 25, 18)”[7].
11: Şi vei lua argint şi aur şi vei face cununi; şi le vei pune pe capul lui Iosua, marele preot, fiul lui Ioţadac.
„Eusebiu dă acestor cununi o valoare tipologică, glosându-le prin termeni diferiţi: Iisus/Iosua întors din exil este o prefigurare a lui Iisus Hristos înălţat la ceruri, încoronat cu diadema dumnezeirii Tatălui şi împodobit cu tiara divină (DE IV, 17, 19). Didim dă o interpretare alegorică: Iisus, prefigurare a lui Iisus Hristos, merită să primească toate cununile de biruitor sau toate cununile virtuţilor. Exegeţii s-au întrebat de ce anume trebuia să se facă mai multe cununi? O explicaţie ar fi destinatarii diferiţi: o cunună pentru preot şi o alta pentru rege; o altă explicaţie vede în forma de plural precizarea elementelor componente ale unei singure coroane. ♦ pe capul lui Iisus [Iosua]: exegeţii remarcă faptul că o coroană regească i-ar fi revenit lui Zorobabel, prinţul descendent al lui David; ea îi este dată marelui preot, pentru că Zorobabel nu a mai ajuns să fie rege”[8].
12: Şi-i vei zice: Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Iată Bărbatul al cărui nume este Odraslă; şi de sub El va odrăsli şi va zidi casa Domnului.
„Sensul textului se strămută fulgerător din planul istoric, al rezidirii templului, în planul mesianic, al zidirii Bisericii (Ierusalimul cel Nou). Iisus Hristos este numit Odraslă, dar El va odrăsli de sub El, ceea ce sugerează prefigurarea genealogiei iconografice a Arborelui lui Iesei (simbol al tâmplei din biserica ortodoxă), în care David, strămoşul, se află sub Fiul Mariei”[9].
De sub El (sau dedesubtul Lui): „Prin cuvântul dedesubtul Lui se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor”[10].
Variantă de text la Origen: „După ce însă S-a ridicat Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20), Domnul şi Mântuitorul nostru, şi S-a născut bărbatul despre care s-a scris: Iată bărbatul, Răsăritul este numele lui, lumina ştiinţei lui Dumnezeu s-a răspândit în întregul univers”[11]. „De la răsărit îţi vine împăcarea, căci de acolo este bărbatul al cărui nume este Răsăritul, care s-a făcut mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. I Timotei 2, 5)”[12]. Pe aceeaşi versiune: „Celor cărora le va răsări lumina cea spirituală, acelora li se face ziuă, pentru că s-a risipit întunericul neştiinţei şi al răutăţii”[13].
13: Şi Acesta va primi putere şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi un preot va fi de-a dreapta Lui şi sfat de pace va fi între ei amândoi.
„Despre acest pasaj, exegeţii discută dacă marele preot are doar rolul de a vesti sosirea lui Mesia sau dacă apare ideea existenţei a două personaje mesianice, ipoteză discutată în legătură cu unele pasaje de la Qumran. ♦ Părinţii văd aici două prefigurări ale aceluiaşi Iisus Hristos, deopotrivă Rege şi Mare Preot”[14].
14: Iar cununa le va fi celor ce aşteaptă în trezvie şi celor ce i-au fost [robimii] de folos şi celor ce au înţeles-o, şi spre bunăvoinţă faţă de fiul lui Sofonie şi spre cântare în casa Domnului.
15: Iar cei ce sunt departe de ei vor veni şi vor zidi în casa Domnului, iar voi veţi cunoaşte că Domnul Atotţiitorul m-a trimis la voi; dar [aceasta] va fi numai dacă voi veţi auzi glasul Domnului, Dumnezeului vostru”.
Sfântul Chiril al Alexandriei interpretează: „cei care sunt departe din pricina greşelilor vor fi chemaţi de credinţă; creştinii vor alcătui un singur popor împreună cu Israel”[15].
[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63 – Citatul a mai apărut şi la capitolul 4 al Cărţii Zaharia, unde am reprodus întreg capitolul 63 din scrierea Sfântului Maxim.
[2] SEP 5, pp. 533-534
[3] BBVA, p. 1196
[4] SEP 5, p. 535
[5] BBVA, p. 1196
[6] SEP 5, p. 535
[7] SEP 5, p. 535
[8] SEP 5, pp. 535-536
[9] BBVA, p. 1196
[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54
[11] Origen, Omilii la Levitic, XIII, 2
[12] Origen, Omilii la Levitic, IX, 10
[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 5
[14] SEP 5, p. 536
[15] SEP 5, p. 537
Ana Usca 
Comentarii recente