Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 136

PSALMUL 136 – Al lui David.

 

„Psalmul acesta constituie, şi el, un Polieleu ce se cântă după cel alcătuit din Psalmii 134 şi 135, dar numai în trei Duminici pe an: a Fiului Risipitor şi a celor două de lăsatul secului. Cântare celebră şi foarte îndrăgită, mai ales în mânăstiri, ea exprimă tristeţea deportării şi sentimentele celor surghiuniţi”[1].  „Psalmul evocă momente grele din istoria lui Israel, căderea Ierusalimului şi exilul în Babilon”[2].

 

1: La râurile Babilonului,

acolo am şezut şi am plâns

când ne-am adus aminte de Sion.

„Râurile Babilonului, Tigrul şi Eufratul, au dat numele grecesc al ţinutului: Mesopotamia, ţinutul dintre râuri”[3].

„Fericitul Ieronim: Cuvântul Babilon înseamnă confuzie şi e un simbol al acestei lumi trecătoare. Aici nu e psalmistul, ci omul păcătos care s-a desprins din fericirea Sionului ceresc şi a căzut în apele tulburi ale degradării şi tristeţii; cu toate acestea, el nu uită de unde a fost smuls de propriile sale păcate”[4].

„Cuvântul Babilon, care înseamnă tulburare sau dezordine, desemnează această viaţă agitată în mijlocul căreia ne aflăm înconjuraţi de valurile răutăţii, care se năpustesc asupra noastră tot timpul cât ne aflăm în această lume”[5].  „De aşa ceva suferă mintea omenească. Ea e mereu uşuratică şi căzută din dorirea bunurilor din care nu iubeşte prea mult pe cele ce le are în stăpânire. Dar e mutată la altele şi se întâmplă să cadă din cinstirile ce le avea şi atunci, în suferinţă, simte ceea ce trebuia să respingă cu toată tăria şi să nu le lase să vină la cercare, ci să le închidă de mai înainte calea”[6].

2: În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat noi harpele noastre.

3: Că, acolo, cei ce ne robiseră ne-au cerut cuvinte de cântare,

iar cei ce ne târâseră ne-au cerut un cânt:

„Cântaţi-ne una din cântările Sionului!”

4: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?…

„Nu e cu putinţă a cânta Domnului în pământ străin, adică într-o inimă pătimaşă”[7].

5: De te voi uita, Ierusalime, uitată să-mi fie mâna dreaptă!;

6: lipească-mi-se limba de gâtlej dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,

dacă nu voi pune Ierusalimul mai presus de orice altceva, ca început al veseliei mele!

„Prin dreapta se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeieşti şi prea lăudate, iar limba lipită de grumaz este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţei stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului şi, din această pricină, nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului”[8].

7: Adu-Ţi aminte, Doamne, de fiii Edomului în ziua Ierusalimului,

cei ce ziceau: „Goliţi-l, goliţi-l până-n temelii!”

„La cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, edomiţii li se alăturaseră jefuitorilor (Plângeri 4, 22; Iezechiel 35, 5.12; 25,12). La acest eveniment s-ar putea referi ziua Ierusalimului, dar mai poate însemna şi ziua răzbunării lui de către Dumnezeu (cf. Avdia 10-15)”[9].

8: O, fiică a Babilonului, tu, ticăloaso,

fericit va fi cel ce-ţi va plăti prin plata cu care tu ne-ai răsplătit,

9: fericit va fi cel ce-i va apuca pe pruncii tăi şi-i va izbi de piatră!

„Omorârea copiilor apare adesea în relatările antice (e. g. Euripide, Troienele) despre distrugerea unei cetăţi (cf. şi Isaia 13, 16; Osea 14, 1; Naum 3, 10). În felul acesta se nimicea orice speranţă de renaştere. Autorul foloseşte probabil o imagine devenită simbolică pentru nimicirea totală. ♦ Pentru Augustin, pruncii Babilonului sunt dorinţele rele, la naşterea lor, iar piatra e Hristos. Şi pentru Origen, pruncii Babilonului sunt gândurile rele”[10].

„Ava Dorotei: prin Babilon se înţelege zăpăceală; prin fiica Babilonului se înţelege duşmănie. Sufletul mai întâi se zăpăceşte şi apoi naşte păcatul, care-i devine duşman prin ticăloşia lui. Cele două fericiri le sunt adresate celor ce îi vor întoarce fiicei Babilonului păcatul înapoi şi-i vor zdrobi de piatră pruncii, adică gândurile viclene încă în faşă, nedându-i răului timp să crească şi să lucreze un rău mai mare; iar piatra este Hristos, Cel ce nimiceşte păcatul”[11].

„Pruncii Babilonului, care însemnează dezbinare, sunt gândurile tulburi şi tulburătoare ale păcatelor care se nasc şi cresc în suflete. Ca să te faci stăpân pe ele şi să izbeşti capetele lor de tăria şi siguranţa Logosului dumnezeiesc însemnează să loveşti pruncii Babilonului de piatră, iar în felul acesta să devii fericit”[12].   „Până ce sunt încă prunci fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră, care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi”[13]. Primind capul sau începutul momelii, vom primi, „în inima noastră, tot corpul acestui şarpe, adică încuviinţarea ademenirii, care, fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava muşcăturii lui mintea robită. La fel, trebuie să stingem în dimineţile naşterii lor pe păcătoşii pământului nostru, chiar când se ridică ei, adică simţurile cărnii şi, cât timp sunt încă mici, să izbim de piatră fiii Babilonului. Dacă nu le vom da morţii, cât timp sunt încă fragede, odată crescute, prin îngăduinţa noastră, se vor ridica mai puternice să ne piardă, sau chiar de ar fi învinse, acest lucru va fi cu mare geamăt şi chin”[14].  Proorocul „fericeşte pe cei ce nu primesc nici puii patimilor, ci îi omoară împreună cu mama de care sunt încă lipiţi”[15].

---

[1] BBVA, p. 773

[2] PSALM, p. 399

[3] SEP 4/I, p. 324

[4] BBVA, p. 773

[5] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, IV, 3

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[7] Sf. Simeon Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55

[9] SEP 4/I, p. 324

[10] SEP 4/I, p. 325

[11] BBVA, p. 774

[12] Origen, Contra lui Celsus, VII,22

[13] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, I

[14] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, I

[15] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 49