Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 110

PSALMUL 110 – Aliluia.

„Psalm de tip sapienţial, alfabetic în ebraică, o meditaţie asupra faptelor minunate ale lui Dumnezeu”[1].

1: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,

în sfatul celor drepţi şi-n adunare,

2: Mari sunt lucrurile Domnului,

dovedite în toate vrerile Sale;

Pentru dovedite SEP 4 a preferat cercetate: „interpretările Părinţilor merg în două direcţii principale: a) cercetate, pregătite bine dinainte de Dumnezeu în vederea realizării planului Său (Ioan Gură de Aur); b) cercetate bine de adunarea drepţilor spre a împlini voinţa lui Dumnezeu (Atanasie). Această a doua interpretare e sprijinită de Textul Masoretic”[2].

3: mărturisire şi măreţie este lucrarea Lui

şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

4: Pomenire a făcut de minunile Lui;

milostiv şi îndurat este Domnul,

„Este vorba de memorial (amintirea liturgică a minunilor lui Dumnezeu)”[3].

5: hrană le-a dat celor ce se tem de El.

El pururea va avea grijă de legământul Său.

„Fericitul Ieronim: În tâlcuire literală: Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie când era flămând, i-a hrănit pe Israeliţi cu mană în pustie şi, plinind Scripturile, le-a dat hrană tuturor celor ce se tem de El. În tâlcuire alegorică (profetică): Adevărata, duhovniceasca hrană pe care ne-a dat-o Dumnezeu este Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer (Ioan 6, 51), adică Iisus, Care va deveni Hristosul Euharistic”[4].

6: Tăria lucrurilor Sale i-a vestit-o poporului Său,

aşa ca El să le poată da moştenirea neamurilor.

„Moştenirea neamurilor: după Ioan Gură de Aur, este primirea Pământului făgăduinţei”[5].

7: Lucrurile mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată;

vrednice de crezare sunt toate poruncile Lui,

„Aşadar lucrarea cea fără de început a lui Dumnezeu este cunoaşterea celor ce există şi preştiinţa celor ce vor fi în viitor, despre care de va vorbi cineva, nu se va îndepărta de la adevăr. Şi această lucrare dumnezeiască fără de început şi fără de sfârşit stă în judecată şi preştiinţă întrucât cele ce există aveau trebuinţă, încă dinainte de existenţa lor, de judecată şi de preştiinţă. Şi era de trebuinţă să existe aceasta şi după ivirea lor, ca nu cumva ele să dispară oarecând; unele pentru folosul lor, altele pentru folosul cel de obşte, trebuiau să se ivească din nou, renăscând după o vreme, iar altele să rămână neschimbate. Lucrarea cea fără de început a lui Dumnezeu înseamnă întoarcerea în Sine, căci El Se mişcă, fără de început, întru contemplarea de Sine”[6].

8: întărite în veacul veacului,

făcute întru adevăr şi dreptate.

9: El i-a trimis mântuire poporului Său,

în veac Şi-a pus legământul sub poruncă;

sfânt şi de temut e numele Său.

Pentru mântuire, SEP 4 are răscumpărare: „Textul Masoretic are preţ de răscumpărare. Acest cuvânt rezumă toate gesturile salvatoare şi de iertare ale lui Dumnezeu de-a lungul timpului, care îşi găsesc împlinirea în Hristos (cf. Luca 1, 68). Ioan Gură de Aur leagă expresia de Ioan 12, 47 (Fiul Omului nu a venit să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El)”[7].

10: Frica de Domnul este începutul înţelepciunii,

toţi cei ce o plinesc au asupră-i o bună înţelegere.

Lauda Lui rămâne în veacul veacului.

Frica de Domnul: „Literal: Frica Domnului. Ca şi în multe alte expresii (credinţa lui Dumnezeu, omul lui Dumnezeu, muntele lui Dumnezeu), acest genitiv posesiv exprimă superlativul, absolutul. Aşadar, (în mentalitatea iudaică) frica lui Dumnezeu ar fi singura pe care trebuie s-o iei cu adevărat în seamă, celelalte fiind neglijabile. Cu toate acestea, frica nu trebuie înţeleasă, sub nici o formă, ca fiind o însuşire a lui Dumnezeu, ceea ce impune, pentru mentalitatea modernă, o traducere prin genitivul instrumenta: frica de Domnul”[8].  „Comentariul lui Theodoret: înţelepciunea este cunoaşterea celor dumnezeieşti; trebuie să împodobim cunoaşterea cu fapte, cinstindu-L astfel pe Acela care a dat cunoaşterea”[9].

„Precum, când e vorba de cele şapte daruri ale Duhului, dacă nu începe cineva de la frică, nu poate urca la celelalte, aşa şi în fericirile Domnului”[10].  „Dar ce este începutul înţelepciunii, dacă nu oprirea de la toate cele urâte lui Dumnezeu? Şi cum se opreşte cineva de la acestea, dacă nu nemaifăcând ceva fără întrebare şi sfat, sau nemaigrăind ceva din cele ce nu se cuvin? Şi apoi a se socoti pe sine nebun şi prost şi ca nefiind nimic”[11].  „Dacă începutul înţelepciunii este frica, sfârşitul ei este înţelegerea cea bună pentru cei ce o au pe ea. Iar dacă acestea sunt aşa, trebuie să ne sârguim cu toată puterea să dobândim frica de Dumnezeu şi înţelegerea cea bună. Frica, pentru ca să scăpăm de petele păcatului ştergându-le de pe suflet prin aşteptarea chinurilor veşnice; înţelegerea, ca să ne dovedim împlinitori pricepuţi ai tuturor voilor dumnezeieşti”[12].  „Omul îmbunătăţit şi temător de Dumnezeu este cel mai înţelept dintre oameni”[13].  „Nu frica de Dumnezeu naşte această cunoştinţă duhovnicească […], ci cunoştinţa aceasta se dă ca un dar lucrării din frica lui Dumnezeu”[14].

---

[1] SEP 4/I, p. 277

[2] SEP 4/I, p. 277

[3] SEP 4/I, p. 278

[4] BBVA, p. 746

[5] SEP 4/I, p. 278

[6] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XVII, 8

[7] SEP 4/I, p. 278

[8] BBVA, pp. 746-747

[9] SEP 4/I, p. 278

[10] Petru Damaschin, op. cit., I

[11] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 234

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 20

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, XLI, 3

[14] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 18