Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 102

PSALMUL 102 – Al lui David.

„Cântare a iubirii lui Dumnezeu”[1].

1: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul,

şi toate cele dinlăuntrul meu

(să binecuvinteze) numele cel sfânt al Lui.

„Toate cele dinlăuntrul meu = adâncurile cele mai intime ale fiinţei mele, străfundul inimii. Aceasta înseamnă participarea totală a insului la actul rugăciunii”[2].

O atenţionare: „Dacă nu a fost dată la o parte acea grăsime care acoperă cele lăuntrice ale tale, ca toate cele lăuntrice ale tale să fie curăţite”[3] nu vei putea aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu.

2: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul,

şi nu uita toate răsplătirile Lui;

„Prin răsplătirile Lui nu trebuie înţeleasă aici o răsplată pe cere Dumnezeu i-o dă omului pentru faptele lui bune (fiindcă ele niciodată nu vor fi îndeajuns de bune), ci tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine. Că nu e vorba de o răsplată în înţelesul obişnuit al cuvântului se vede din versetul 8”[4].

„Punând înaintea ochilor tăi binefacerile de care te-ai împărtăşit de la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti, zăboveşte cu gândul la ele. Fă aceasta pentru ca inima ta să ţi se mişte cu uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste, ca să-I întorci în schimb, după putere, o viaţă curată, o petrecere virtuoasă, o conştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă, un cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poţi dărui întreg lui Dumnezeu”[5].

3: pe Cel ce Se milostiveşte de toate fărădelegile tale,

pe Cel ce vindecă toate bolile tale,

„Sufletul are tot atâtea boli câte păcate. Femeia care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicicum să se ridice (Luca 13, 11) e imaginea unei boli sufleteşti; când cineva are o boală pricinuită de o stare a sufletului, el devine gârbov, se uită numai în jos şi zăreşte doar ţărâna, în neputinţa sa de a privi spre cer (Fericitul Ieronim)”[6].

4: pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta,

pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări,

„Sfântul Ioan Hrisostom: Prin har noi am devenit iubiţii lui Dumnezeu, dar nu ca slugi, aşa cum eram înainte, ci în calitate de fii şi prieteni. Slugi eram sub Legea Veche, dar fii am devenit prin Iisus Hristos: din plinătatea Lui noi toţi am primit, şi har peste har; căci Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit (Ioan 1, 16-17). Băgaţi de seamă cum harul i se opune legii şi cum verbul au venit i se opune lui s-a dat; acesta din urmă aparţine unei succesiuni de mişcări, când cineva a primit ceva de la altcineva, iar pe acel ceva l-a transmis mai departe către cel căruia i se poruncise să-l transmită, în timp ce harul şi adevărul au venit din partea unui Împărat Care are autoritatea de a ierta păcatele şi de a-i încununa pe beneficiarii acestei iertări”[7].

5: pe Cel ce umple de bunătăţi dorirea ta;

înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.

„După o credinţă populară, vulturul, ajuns la bătrâneţe, îşi schimbă penele şi reîntinereşte. Theodoret vede aici o metaforă a botezului, iar Augustin, a învierii”[8].

„Domnul face ca milostiviri mici şi neînsemnate faţă de raţiunea firii create de El să ajungă mari şi minunate, arătând prin ele bunătatea Sa. Căci Dumnezeu a binevoit ca şi noi să ne împodobim cu îmbelşugare de bunătăţile Lui şi de aceea ne numeşte dumnezei şi lumină şi cu numele oricărei alte bunătăţi”[9].  „Deci Hristos ne modelează din nou prin Duhul după chipul Său şi întipăreşte sufletelor celor binecredincioşi, în mod spiritual şi negrăit, frumuseţea firii Lui”[10].

6: Cel ce face milostenie, Domnul,

şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.

7: Cunoscute i-a făcut căile Sale lui Moise,

fiilor lui Israel voile Sale.

8: Îndurat şi milostiv este Domnul,

îndelung-răbdător şi mult-milostiv.

9: Nu până în sfârşit Se va iuţi,

nici în veac Se va mânia.

10: Nu după păcatele noastre S-a purtat cu noi,

nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit,

11: ci după cât e cerul de-nalt de la pământ,

într-atât Şi-a întărit Domnul mila spre cei ce se tem de El;

„Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-I slujesc de aici înainte numai Lui prin vieţuire curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?”[11].

12: pe cât de departe sunt răsăriturile de apusuri,

într-atât a-ndepărtat El de la noi fărădelegile noastre;

„Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri şi cerul de pământ, şi pe cât e mai presus sufletul de trup, pe atât e mai presus lucrarea cea primită şi harul, de cea săvârşită prin fire”[12].

13: în ce chip îi miluieşte tatăl pe fii,

aşa i-a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;

„Aceasta nu înseamnă că la atât se mărgineşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu; David a întrebuinţat această pildă pentru că noi nu cunoaştem un alt exemplu de dragoste mai mare decât dragostea tatălui faţă de fiu”[13].

14: că El ne-a cunoscut alcătuirea,

adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem.

„Dar nu spunem prin aceasta că dispreţuieşte slava sfinţilor Cel ce îi slăveşte pe ei. Dar era necesar şi raţiunea cerea ca El să arate câtă deosebire este între firea dumnezeiască şi negrăită a Lui şi cele supuse morţii şi coruperii”[14].  Cum s-a arătat deja, faptul că suntem ţărână nu e pricină să deznădăjduim:  „Numai tu să nu te depărtezi şi să nu fugi de la Cel ce te-a ales pe tine ca să cânţi şi să te rogi. Ci lipeşte-te de El toată viaţa ta, fie prin îndrăzneală curată, fie prin ne-ruşinare cucernică şi prin mărturisire fermă. Şi El te va curăţi cu bunăvoinţa Lui”[15].

15: Omul: ca iarba sunt zilele lui;

ca floarea câmpului, aşa va înflori;

Gândul la moarte face pe dreptcredincios să nu risipească timpul, ci să se folosească de fiecare clipă ca şi cum de ea ar atârna mântuirea sa.

16: că adiere a trecut prin el, şi el nu va mai fi,

şi nici locul nu i se va mai cunoaşte.

„Sfântul Grigorie de Nazianz: Omul vine din nefiinţă în fiinţă şi după ce fiinţează se topeşte, aşa cum se spune şi în cartea lui Iov: Ca pe un vis ce zboară, nu-i chip să-l mai găseşti, / ca o nălucă-a nopţii în beznă s-a topit. Aceasta e condiţia fragilă a omului, pe care şi Ecclesiastul o deplânge: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (1, 2), pentru ca tot el, ceva mai la vale, să conchidă: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile (12, 13). Acesta din urmă e singurul câştig al omului de pe urma existenţei sale efemere; cu alte cuvinte, de la cele ce se văd, trecătoare, să meargă spre cele ce nu se văd, netrecătoare (II Corinteni 4, 18), şi dintr-o existenţă a celor ce se schimbă prin zdruncinare să intre şi să rămână în cele ce sunt de nezdruncinat (Evrei 12, 27)”[16].

17: Dar mila Domnului e din veac în veac spre cei ce se tem de El,

18: şi dreptatea Lui peste fiii fiilor,

spre cei care-I păzesc legământul

şi-şi aduc aminte să-I plinească poruncile.

„Căci toate s-au umplut de Hristos, în El S-a arătat nouă Dumnezeu”[17].

19: Domnul în cer Şi-a pregătit tronul,

iar împărăţia Lui pe toţi îi stăpâneşte.

20: Binecuvântaţi pe Domnul, voi, toţi îngerii Lui,

cei puternici în tărie, care-I pliniţi cuvântul

şi auziţi glasul cuvintelor Lui;

„La început, Duhul îndemna sufletul omului să-L binecuvânteze pe Dumnezeu, iar acum, după ce a vorbit despre lăcaşurile cereşti pregătite credincioşilor, trece în chip firesc la duhurile cereşti, pentru că ele se veselesc pentru fiecare păcătos care se căieşte (Eusebiu)”[18].

21: binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate puterile Lui,

slujitorii Lui care faceţi voia Lui;

„Îngerii lui Dumnezeu fac voia lui Dumnezeu. În Tatăl nostru noi spunem: Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ! Aşadar, precum voia Ta, Doamne, este făcută în îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne! (Sfântul Chiril al Ierusalimului)”[19].

„Se cere să înţelegem pentru care pricină ne-am obişnuit să numim toate fiinţele îngereşti Puteri cereşti?  Căci nu se poate spune, fiindcă se zice îngeri, că toate au calitatea ultimului ordin şi, prin aceasta, calitatea de sfinte Puteri. Dar se poate spune că fiinţele mai înalte se împărtăşesc în întregime de lumina cea sfântă, iar cele din urmă nicidecum, asemenea acelora. De aceea toate minţile dumnezeieşti se numesc Puteri cereşti, dar nicidecum Serafimi şi Tronuri şi Domnii. Căci cele din urmă nu se împărtăşesc de însuşirile întregi ale celor mai presus de ele. Dar Îngerii şi, înainte de Îngeri, Arhanghelii şi Începătoriile şi Stăpâniile fiind aşezaţi de Scriptură după puteri, sunt numiţi de noi deseori, împreună cu celelalte Sfinte fiinţe, Puteri cereşti”[20].

22: binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate lucrurile Lui,

în tot locul stăpânirii Lui;

binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul!

„Victoriile Lui nu sunt mici, ci depăşesc cuvântul, mintea şi înţelegerea omenească. În fiecare zi le propovăduiesc profeţii, fiecare vestind, în alt chip, victoriile cele mari ale lui Dumnezeu. […] Din pricina asta nu suntem chemaţi numai noi, oamenii şi toţi cei de pe pământ, să le lăudăm, ci şi îngerii şi arhanghelii şi popoarele cerurilor”[21].

---

[1] SEP 4/I, p. 255

[2] BBVA, p. 731

[3] Origen, Omilii la Levitic, V, 4

[4] BBVA, p. 731

[5] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 6

[6] BBVA, p. 731

[7] BBVA, pp. 731-732

[8] SEP 4/I, p. 255

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  9

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, III

[11] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 2

[12] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de Capete, 68

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, I, 5

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[15] Ioan Carpatiul, Cuvânt ascetic şi foarte mângâietor

[16] BBVA, p. 732

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[18] SEP 4/I, p. 256

[19] BBVA, p. 732

[20] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XI, 1

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIX, 9