PSALMUL 87 – Un psalm-cântare, fiilor lui Core; pentru sfârşit, privitor la răspunsul lui Maelet, în legătură cu înţeleptele învăţături către Emon Israelitul.
„Fericitul Augustin vede în Psalmul 87 o prefigurare a patimilor Domnului. Răspunsul este urmarea (imitarea) lui Hristos de către orice creştin care îşi asumă pătimiri asemănătoare (Cf. I Petru 2, 21; I Ioan 3, 16)”[1]. La un prim nivel, psalmul e o „lamentaţie şi implorare de ajutor a unui nefericit care îşi vede moartea cu ochii. Părinţii au văzut în el expresia sentimentului de părăsire al lui Iisus pe Cruce”[2].
„Cuvintele introductive: […] Cuvintele ebraice al makhalat le’anot[3] ([după melodia] mahalat leanot) numesc probabil melodii cunoscute în epocă, după care acest psalm trebuia cântat. Mahalat leanot pare să însemneze, aproximativ, rugă de boală pentru a răspunde, dar sensul acestei expresii rămâne totuşi obscur. Septuaginta analizează cuvântul Mahalat ca nume propriu, traducând υπερ μαελεθ του αποκριθηναι (asupra lui Maeleth pemtru a răspunde) […] Textul ebraic atribuie acest psalm lui Heiman Ezrahitul […], adică Heiman din tribul lui Ezrah. Acesta pare a fi unul dintre două posibile personaje: 1) Heiman, fiul lui Zerah sau al lui Mahol, renumit pentru înţelepciunea sa (vezi III Regi 4, 31; I Paralipomene 2, 6) sau 2) Heiman, fiul lui Ioel Cahatitul, supraveghetor şi dirijor al muzicienilor în sanctuarul lui David (vezi I Paralipomene 6, 33; 15, 17-19 etc.)”[4].
1: Doamne, Dumnezeul mântuirii mele,
ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta:
2: să ajungă rugăciunea mea înaintea Ta,
pleacă-Ţi, Doamne, auzul spre ruga mea!
3: Că sufletul mi s-a umplut de rele
şi viaţa mea de iad s-a apropiat.
„Nu în sensul că s-a umplut de păcate personale, ci de acelea ale oamenilor; cu privire la Hristos, vezi Isaia 53, 4: păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere; în grădina Ghetsimani a prins a Se întrista şi a Se mâhni, spunând-o chiar El: Întristat de moarte Îmi este sufletul. În gura creştinului obişnuit, psalmul nu poate fi decât o rezonanţă a patimilor Domnului, pe care el şi le asumă”[5].
4: Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă,
ajuns-am ca un neajutorat,
liber printre cei morţi,
„Ajuns în mormânt, robul e liber faţă de stăpânul său (vezi Iov 3, 19), dar şi de suferinţa vieţii”[6]. Sau, în alt sens: „numai Hristos e liber, pentru că nici un păcat nu-L făcea supus morţii (Atanasie). Liber printre morţi şi eliberator al morţilor (Chiril al Ierusalimului, Cat. 14, 1). Aceeaşi aplicare la moartea eliberatoare a lui Hristos – la Origen, Eusebiu, Grigore al Nyssei, Augustin etc.”[7].
„N-a spus: făcutu-m-am om neajutorat, ci: ca un om neajutorat. În adevăr, Domnul a fost răstignit de buna Sa voie şi nu din pricina unui păcat propriu; moartea Sa nu s-a întâmplat din pricina slăbiciunii, ci prin propria Sa voie”[8].
5: ca nişte răniţi ce zac aruncaţi în mormânt,
de care Tu nu-Ţi mai aduci aminte,
lepădaţi de la mâna Ta.
„Chiar dacă şeolul înseamnă, până către sfârşitul Vechiului Testament, mai degrabă o supravieţuire diminuată şi nesemnificativă, de obicei se spune că Dumnezeu este stăpân şi peste şeol. Expresiile hiperbolice de aici sugerează intensitatea sentimentului de părăsire”[9].
6: Pusu-m-au în groapa cea mai de jos,
întru cele întunecate şi în umbra morţii.
„Deci Tu eşti sus, mai presus decât toate stăpâniile (Efeseni 1, 21), acestea sunt în jurul Tău, Dumnezeul meu, iar noi suntem în groapa cea mai de jos – iar groapă numesc aici nu lumea văzută, ci întunericul păcatului -, groapă a răutăţii, groapă întunecată, groapă şi mormânt aflate cumplit în locul cel mai de jos, pe care soarele nu-l luminează nicicând. Căci noaptea păcatului este în afara lumii văzute şi viitoare, iar pe cei ce cad în ea fără minte îi ţine acum în puterea ei, iar după ce vor muri, îi va avea legaţi în vecii vecilor”[10].
7: Asupra mea s-a întărit mânia Ta
şi toate valurile Tale le-ai adus peste mine.
8: Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine,
urâciune m-au făcut loruşi,
9: predat am fost şi n-am putut să scap,
ochii mei au slăbit de întristare;
De întristare: „Literal: de sărăcie; metaforă pentru absenţa bucuriilor, adevărata bogăţie a sufletului”[11].
10: strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua,
spre Tine mi-am întins eu mâinile mele:
11: Oare morţilor le vei face minuni?
Sau doctorii îi vor scula pe ei din morţi pentru ca aceia să-Ţi aducă laudă?
„Doctorii nu au puterea de a învia morţi (desigur, nu e vorba de tehnica medicală a reanimării); numai Dumnezeu o poate face, dar fără să contrazică principiul dreptăţii. Aici, însă, doctorii pot fi şi o aluzie la medicii egipteni care îmbălsămau cadavrele prefăcându-le în mumii; ei puteau astfel să-i asigure cadavrului longevitate, ferindu-l de descompunere, dar nu şi înviere”[12].
12: Oare-n mormânt va povesti cineva despre mila Ta
şi-ntru pierzanie despre adevărul Tău?
13: Oare în întuneric vor fi cunoscute minunile Tale
şi dreptatea Ta, în pământ uitat?
14: Dar eu către Tine, Doamne, am strigat
şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întâmpina.
15: De ce, Doamne, lepezi Tu sufletul meu
şi-Ţi întorci faţa de la mine?
16: Sărac sunt eu şi-n suferinţe din tinereţile mele,
înălţat am fost, dar şi umilit şi mâhnit.
17: Furiile tale au trecut peste mine,
înfricoşările Tale m-au tulburat,
ca nişte ape m-au împresurat,
toată ziua laolaltă m-au cuprins.
18: Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin
şi pe cunoscuţii mei de la suferinţă.
Descurajarea cuprinde uneori şi pe drepţi; e, însă, şi o anticipare discretă a învierii celei de obşte.
[1] BBVA, p. 715
[2] SEP 4/I, p. 227
[3] על־מחלת לענות
[4] PSALM, p. 392
[5] BBVA, p. 715
[6] BBVA, p. 715
[7] SEP 4/I, p. 228
[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 8
[9] SEP 4/I, p. 228
[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXIV
[11] BBVA, p. 715
[12] BBVA, p. 716
Ana Usca 
Comentarii recente