PSALMUL 75 – Pentru sfârşit: Printre cântări. Un psalm al lui Asaf, cântare Asirienilor.
„Psalmul face parte din cântările Sionului. Se referă probabil la retragerea neaşteptată şi inexplicabilă a armatei asiriene conduse de Senaherib, care asedia Ierusalimul în 701 î. Hr. (cf. IV Regi 19, 35). Amintirea acelui moment a însufleţit nădejdea poporului şi în alte situaţii de grea cumpănă”[1].
„Fericitul Ieronim: Cuvântul Asirieni se traduce: Cei ce înaintează de-a dreptul, adică cei ce cunosc regulile credinţei şi se grăbesc să meargă pe urmele ei cele adevărate; acestora li se adresează Asaf, lăudându-L pe Dumnezeu în minunate chipuri”[2].
1: Cunoscut este Domnul în Iudeea,
mare este numele Lui în Israel.
„Până atunci doar în Iudeea era cunoscut Dumnezeu, iar numele Lui era chemat doar în Israel”[3].
2: Locul Său s-a făcut întru Pace
şi locuinţa Lui în Sion;
„Pace în limba ebraică se spune Salem; aşadar, Pace e o traducere literală a cuvântului Ierusalim, care s-a numit mai întâi Salem (în vremea preotului Melchisedec – Facerea 14, 18-20), apoi Iebus (vezi Judecători 19, 10) şi mai apoi Ieru-Salem (fericitul Ieronim)”[4].
„Iar pacea înseamnă a nu avea nici un gând, bun sau rău”[5].
3: acolo a zdrobit tăria arcurilor,
arma şi sabia şi războiul.
„Trezvia e încetarea vagabondărilor, supravegherea gândurilor, oprirea minţii, mişcarea raţiunii. Trezvia e curăţia minţii, starea morală, veghea sufletului, tăria făptuirii, nemişcarea aprinderii trupeşti. Trezvia desfiinţează împrăştierile legate de pământ ale sufletului, iar rugăciunea face sufletul să urce uşor spre cele cereşti. Trezvia e locul lui Dumnezeu văzut în pace, turnul de observaţie al sufletului în care locuieşte Dumnezeu şi de care se zdrobeşte orice proiectil al poftei lumeşti […]. Acolo unde se vede trezvia, acolo aducerea-aminte de Dumnezeu zdrobeşte uitarea ca pe o armă, neştiinţa ca pe o sabie, trândăvia ca un război, fiindcă acestea sunt tăriile patimilor ca unele care pleacă de la ele şi care se întorc la ele”[6].
4: Tu luminezi minunat din munţii cei veşnici;
5: tulburatu-sau toţi cei nepricepuţi cu inima,
somnul şi l-au dormit, iar oamenii bogăţiei
n-au mai găsit, nici unul, nimic în mâinile lor.
6: De certarea Ta, Dumnezeule al lui Iacob,
de certarea Ta au aţipit călăreţii pe cai.
„Cel ce a ajuns la trăirea (iubirii dumnezeieşti), chiar dacă ar fi ocărât sau păgubit de nenumărate ori de cineva, nu se mânie împotriva lui, ci rămâne oarecum lipit de sufletul celui ce-l ocăreşte sau îl păgubeşte. Numai împotriva acelora se aprinde, care se pornesc împotriva săracilor, sau grăiesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu, sau vieţuiesc altcumva în răutate”[7].
7: Tu eşti de temut, şi cine-Ţi va sta Ţie-mpotrivă?
De atunci Îţi este mânia.
8: Tu ai făcut să se audă din cer judecată;
pământul s-a temut şi s-a alinat
9: când Dumnezeu S-a ridicat la judecată
să-i mântuiască pe toţi blânzii pământului.
10: Că gândul lăuntric al omului Îţi va aduce laudă
şi rămăşiţa gândului lăuntric Te va prăznui.
„Gândul lăuntric încearcă să-l traducă pe enthimios = ceea ce oui la inimă, rudă cu verbul enthimeome = a reflecta, a întreţine un gând, ambele fiind contrase din enthimos = în suflet, în inimă, în inteligenţă. Dumnezeu poate fi lăudat şi fără cuvinte sau gesturi, numai în forul interior al omului, în stricta sa intimitate (de pildă ca la Arghezi: Rugăciunea mea e gândul; ruga mea e fără de cuvinte)”[8].
Biblia 1914: Că gândirea omului se va mărturisi Ţie, şi rămăşiţa gândului va prăznui Ţie [îţi va fi Ţie sărbătoare]. „Sărbătoarea e a celor ce se veselesc. Iar mărturisirea a celor supuşi cercetării. Cea din urmă e însoţită de întristare; cea dintâi, de bucurie. Deci aceasta o spune, ca punându-se în cumpănă ceea ce e trecător şi nedesăvârşit în gândul bun cu ceea ce e statornic şi desăvârşit, partea din urmă e mai grea. Astfel, partea întâi se supune cercetării; partea a doua se face pricină de bucurie”[9].
11: Domnului, Dumnezeului vostru faceţi-I făgăduinţe şi pliniţi-le,
toţi cei dimprejurul Său daruri Îi vor aduce,
„Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui Dumnezeu, se dovedeşte împreună-lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare. Acesta şi numai acesta este lucrul de totdeauna al celor ce liturghisesc lui Dumnezeu”[10]. Şi un alt înţeles al acestora: „nu trebuie să ne depărtăm de Dumnezeu, ci să apărem stând aproape şi în jurul Lui, fără să se interpună păcatul, fără să ne separeu vreo plăcere lumească, ci aşezarea dreaptă a minţii şi pornirea spre tot ce e vrednic de laudă să ne strângă în unitate duhovnicească. Căci mai ales cei ce vor să fie bineplăcuţi se cuvine să aducă daruri”[11].
12: Lui, Celui de temut, Celui ce prinţilor le taie răsuflarea,
Celui de temut între regii pământului.
Orice mărire lumească este pulbere înaintea slavei Împăratului Hristos.
[1] SEP 4/I, p. 201
[2] BBVA, p. 699
[3] Origen, Omilii la Geneză, XIII, 2
[4] BBVA, p. 699
[5] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 9
[6] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, II, 15
[7] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 91
[8] BBVA, p. 700
[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 58
[10] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXXI, 77
[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X
Ana Usca 
Comentarii recente